(material preluat de pe
http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XIV-a)
Cine îşi închipuie însă că această “spontană” reacţie violentă a unor militari din apropierea Clujului ar fi fost total necunoscută la nivelul factorilor de comandă din subordinea directă a ministrului Militaru, este fie naiv, fie convins de “necesitatea istorică” a gestului. Pentru cei curioşi recomand minime investigaţii spre a urmării evoluţia ulterioară a celor “revoltaţi”. Cât priveşte procurorul militar care a manifestat “neruşinata iniţiativă” şi “periculoasa optică asupra evenimentelor revoluţionare”, el a avut cam aceiaşi soartă cu ministrul ce manifesta prea mare atenţie problemelor juridice lagate de un fenomen la fel de “misterios” ca asasinarea lui J. F. Kenedy…
Revenind la încercarea de elucidare a modului în care prima echipă de consilieri militari a ajuns în preajma preşedintelui Iliescu, cred că cea mai optima “soluţie” ar consta în admiterea ipotezei potrivit căreia formula a reprezentat un soi de compromis care să asigure atât credibilitatea faţă de perestroikiştii moscoviţi, cât şi prezervarea poziţiilor intangibile ale echipei lui V.A. Stănculescu. Şi când fac referire la Moscova am în vedere forţa încă reală a lui Gorbaciov, a Armatei Roşii şi a serviciilor secrete sovietice. Mai mult, nu pare lipsit de temei nici aspectul constând în aceea că prezenţa celor doi consilieri-militari în chiar preajma preşedintelui era aptă să reprezinte, în caz de extremă necesitate, o posibilitate persuasivă de permanentă aducere aminte a felului în care ocupase “vidul” şi preluase puterea de la cei care, cu preţul vieţilor, năruiseră dictatura.
Dacă doriţi, această manevră a făcut parte dintr-un prea lung şir de diversiuni mai mult sau mai puţin inteligente, acceptate de cei care ţineau cu dinţii de prerogativele puterii, care nu mai aveau posibilitatea să acţioneze măcar moral. Spre ghinionul său, acest popor mai mult decât indulgent, a avut parte de un şir aproape neîntrerupt de personalităţi şi conducători “bolnavi de putere” şi convinşi de rolul lor mesianic, de indispensabili făuritori de istorie şi unici deţinători ai adevărurilor absolute…
Concomitent, M.Ap.N. punea stăpânire pe absolut toate structurile militarizate şi nu numai, realizând un complex militar-politic-economic a cărui esenţă nu se deosebea de o reală “dictatură a generalilor”. Deşi România se declara un stat democratic, o bună perioadă de timp ea a fost în fapt un stat care mima “jocul democratic”, organele puterii civile provizorii iar apoi şi cele rezultate din alegeri nefiind decât un soi de marionete care, fie voit fie din ignoranţă, au fost copios manipu late, de multe ori chiar oneros.
În opinia mea, în viaţa politico-economică din România s-au manifestat ani la rând, mai mult sau mai puţin virulent, interesele întrepătrunse ale oligarhilor civili, militari, membri ori ex-membrii ai serviciilor secrete româneşti şi străine, reţele de traficanţi de arme, droguri şi mărfuri de contrabandă din ale căror structuri au facut parte, nu o dată şi nu din întâmplare, persoane cu funcţii importante în structurile militare şi politice.
Încă din primele zile de “libertate”, o bună parte din generalii şi ofiţerii M.Ap.N. direct implicaţi în represiune şi “lupta pentru salvarea Revoluţiei” au preluat conducera Ministerului de Interne şi a fostei securităţi. Gral. Chiţac devenea ministru de interne, echipa sa fiind mai apoi completată de alţi doi ofiţeri: G. Carp şi M. Mureşan.
Va trebui să admitem că printr-o asemenea mişcare, aparent justificată de nevoia de “creditare” a imaginii ministerului considerat principala unealtă de represiune a regimului dictatorial proaspăt îndepărtat, se realiza cea mai eficientă modalitate de control al unor eventuale acţiuni ce ar fi putut releva şi vinovăţii ale cadrelor M.Ap.N.
Cu gral. V. Iulian în puşcărie şi cei doi mari comandanţi din structurile MI (Nuţă şi Mihale) “prăjiţi” în elicopterul doborât la Deva, prea puţini mai cutezau să “ciripească”.
Este greu de crezut că mai existau printre lucrătorii M.I., ori chiar din alte domenii, oameni care să nu fi înţeles faptul că noua “conducere revoluţionară” a M.Ap.N., puternic sprijinită de “emanţii revoluţiei”, s-ar fi abţinut de la orice manifestare aptă să le asigure, cu orice preţ, liniştea şi perpetuarea tăriei “adevărului celui ce a învins”…
Mai apoi, într-o posibilă compensaţie, puterea avea să închidă ochii la aproape toate “ingineriile” financiare ori de privatizare în care reprezantanţii fostului MI s-au afirmat cu pregnanţă.
Preluarea arhivelor M.I., ale securităţii şi serviciului de informaţii externe a constituit una din esenţialelele premize pentru asigurarea viabilităţii unor personalităţi. Fără mari dubii putem înţelege că o mare parte din dosarele stânjenitoare pentru anumiţi carierişti s-au făcut nevăzute, permiţându-le acestora să acţioneze nestingherit. Iar unii oameni politici au “jucat” apoi după cum cânta gornistul…
Nu cred că este un secret pentru nimeni faptul că servicii străine de spionaj aveau reţele în mai toate structurile statale în care se manipu lau informaţii de interes strategic ori în cele în care se elaborau strategii şi se luau decizii. Potrivit intereselor de moment ori de perspectivă ale celor care deţineau reala putere, date din asemenea dosare ajungeau la cunoştinţa publicului.
Uterior, nu vor exista situaţii în care ofiţerii şi generalii numiţi în cele mai înalte funcţii de comandă militară să nu se fi manifestat “plenar” atât în cursul represiunii, cât şi în “lupta pentru salvarea revoluţiei”…
Deşi pare greu de crezut, prea mulţi foşti colaboratori direcţi ai gral. V.A. Stănculescu s-au perindat prin posturi importante, astfel încât “naşul” s-a aflat permanent aproape de “locurile de taină”.
Prin acţiunea de scindare a românilor în “mâncători de salam cu soia” şi “nemâncători de asemenea produs”, s-a deschis o nouă eră a…luptei de clasă.
Ca o paranteză pe care personal o consider definitorie pentru aproape întreaga evoluţie a societăţii româneşti postdecembriste, aş dori să vă reamintesc faptul că, deşi cei mai de seamă conducători de partide ori ai statului se declarau “cavaleri ai reconcilierii naţionale”, nu au pierdut (din prostie sau din scopuri bine definite) nici un prilej de a fracţiona masele în categorii cu interese contrare, pe care ulterior le-au manipu lat cu uşurinţă.
Dacă vreţi, fie simultan fiu succesiv, evoluţia social-politică a fost pregnant marcată de o serie de “binoame” constituite din elemente contrarii.
Le voi enumera numai, convins fiind că nu au nevoie de explicaţii spre a fi înţelese: “represiune - salvarea revoluţiei”, “ proclamaţia de la Timişoara - democraţie reală”, “ procesul comunismului - reconciliere naţională”, “reformă - nu ne vindem Ţara”, “golani - minieri”, “ţărăni cooperatori - venetici”, “români - maghiari”, “proprietari - chiriaşi”, “mareşalul Antonescu - holocaust”, “ republică - monarhie”, “restauraţie comunistă - partide istorice”…
Despre fiecare din aceste perechi de contrarii s-ar putea scrie zeci de pagini. Deşi multe dintre aceste perechi au coexistat şi au acţionat într-o interdependenţă calificată prin unicitatea scopului, nu le vom analiza acum, această analiză nefiind o premiză determinantă în demersul de faţă.
Tot astfel şi activitatea de cercetare a sângeroaselor evenimente din decmbrie 1989 a stat permanent sub stigmatul unei lupte “dialectice” între adevăr şi minciună în forma sa “ştiinţifică” - diversiune.
Fie că aceste cercetări au fost efectuate de către organisme departamentale, fie de către Comisii senatoriale, au avut drept numitor comuni o serie de “axiome” lansate pentru argumentarea propriilor puncte de vedere, sau mai precis pentru apărarea propriilor interese.
De aceea, nu o dată s-a încercat impunerea “adevărului axiomatic” considerându-se că, asemenea oricărei axiome, nu necesită vreo demonstraţie.
Cum însă în studierea fenomenelor istorice şi, mai cu seamă, în cercetările judiciare axiomele nu prea au aplicabilitate, puternice structuri diversioniste interne au acţionat fără vreo urmă de scrupule.
Pentru că nu am pregătirea unui istoric şi, mai cu seamă, nu am făcut parte, asemenea marii lor majorităţi, din “tarafuri de partid şi de stat” ce grăiau istoria “geniului Carpaţilor”, am să mă limitez doar la unele din aspectele legate cu precădere de fenomenele judiciare indisolubil legate de Revoluţie, care s-ar putea eventual regăsi şi prin alte cauze.
Am efectuat, ani buni, anchete în cauze privind faptele de natură penală comise în acele împrejurări. Volumul mare de fapte investigate, de documente studiate şi foarte numeroasele mărturii permit, pe baza unei coroborări logice şi principiale, desprinderea unor concluzii, care, fără pretenţii de adevăr absolut (axiomatic), sunt apte să definească o eventuală matrice a acelor fenomene.
După 01 ianuarie 1990, capii Armatei şi alte personalităţi legate de aceştia au fost aproape permanent “şicanaţi” de o multitudine de întrebări formulate, direct sau voalat, de către familiile celor decedaţi şi de către cei răniţi în acele momente tulburi. Pentru contracararea acestora au jucat mai departe pe cartea “teroriştilor”.
La scurt timp de la încheiere “luptelor cu teroriştii”, justiţia română s-a angrenat într-o acerbă luptă cu “fantomele trecutului comunist”.
Au fost declanşate ample procese privind pe foşti prim-secretari judeţeni şi membrii ai faimosului CPEx. Nu era însă o luptă reală cu racilile vechii ideologii…
Atât cercetările cât şi ulterioarele procese s-au desfăşurat de către componentele justiţiei militare, corespunzător normelor procedural-penale referitoare la competenţă în vigoare la acea dată. S-au formulat acuzaţii deosebit de grave, iar procesle în primă instanţă erau judecate în faţa a milioane de telespectatori…
Era un mijloc sigur şi ieftin de a realiza mai multe obiective în acelaşi timp.
Pe de o parte, se încerca crearea convingerii de masă că unicii responsabili pentru morţii şi răniţii din perioada 15 - 22 decembrie 1989 ar fi fost, alături de cuplul dictatorial deja executat, doar membrii CPEx şi cadre din conducerea M.I. şi securităţii.
Pe de altă parte, inculpaţilor le era “arătată pisica”, pentru a preîntâmpina o eventuală dezvăluire a tuturor dedesubturilor “afacerilor” de la Timişoara, Bucureşti şi toate celelalte localităţi în care demonstranţii suferiseră efectele acţiunilor forţelor de represiune.
În plus, se canaliza într-o altă direcţie atenţia maselor care aflau din ce în ce mai multe aspecte despre cruntele realităţi ale jocului de-a teroriştii.
Cu o nonşalanţă greu de imaginat, membrii “echipei V. A. Stănculescu” se perindau prin faţa unor judecători dispuşi să accepte orice alegaţie. O făceau pentru avantajele care aveau să-i năpădească? Ori poate din cauza faptului că se considerau mai întâi militari şi, abia în subsidiar, magistraţi?
Sau poate pentru a dovedi că “o rupeau cu trecutul”, perioadă în care, marea lor majoritate, deţinuseră şi funcţii de partid mai mult sau mai puţin importante.
Întrebaţi-i pe cei care au luptat timp de 15 ani pentru a-şi afla dreptatea în faţa unora dintre acele instanţe…
În acea perioadă, mai mult sau mai puţin întâmplător, instanţele militare de rang superior au suferit un proces de “primenire”, fiind numiţi în funcţii de judecători militari o serie de ofiţeri de justiţie, care renunţaseră de multă vreme la responsabilităţile reale ale funcţiei de magistrat şi lucraseră pe posturi de consilieri juridici …la M.Ap.N.
(continuare)