Main Content:

Pagini: 1 2 [3] 4

ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89

  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #30 : Martie 27, 2009, 16:25:30 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a III-a)

Cu siguranţă pilotul (col. Maluţan, decedat în prezent), care avea avize şi para-avize de la Securitate, cunoştea “n” variante de trasee şi tot atâtea destinaţii posibile. Asemenea variante nu ţin cont de “culoare de zbor” ori alte “bagatele“ alplicabile curselor aero obişnuite. Un eventual zbor “de salvare”, deci un zbor de prioritate zero, trebuia să fie efectuat pe culoare rezervate, la altitudini scăzute, prin zone care asigură, cât de cât, o “acoperiere” naturală, şi sprijinul de la sol.

Apare logic ca Ceauşescu să fi cunoscut precis ori să fi prevăzut destinaţia sa şi să fi avut deplină încredere în cei care i-au adus elicopterul “la scară”. Admiţând contrariul ar trebui să-l considerăm un biet nătâng, care deşi ajunge la Snagov, pe “fieful” său, nu încearcă să îşi subordoneze direct forţele de securitate din acel obiectiv şi să treacă la acţiune. Ori credeţi că era mai tare speriat de moarte decât a fost în faţa călăului?

Este plauzibil ca persoanele care l-au convins să părăsească CC-ul să-i fi creat şi convingerea că, pe moment, până la “recuperarea” Bucureştiului de către forţe loiale, urma să meargă la un asemenea “punct de comandă”.
Putem însă admite că “operaţiunea de salvare” a fost, ea însăşi, o diversiune? Este o ipoteză aptă de a fi luată în calcul.
Ce se urmărea însă?

Reala ”scoatere din cărţi” a lui Ceauşescu (într-o manieră cât-de-cât elegantă), sau “păstrarea” lui pentru mai târziu, când, după ce se reinstaura “ordinea de drept” ar fi avut posibilitaea de a alege între: a) o schimbare, b) o demisie, c) noi represalii?

Din cea de a doua ipoteză, variantele a) şi b) sunt parcă mai veridice şi o exclud pe cea de a treia. În aceiaşi direcţie pledează şi bunul simţ, care trebuie să crediteze pe cei care l-au pus la păstrare cu prezumţia de a nu fi urmărit ori acceptat pentru poporul român momente mai sângeroase decât cele deja consumate.

Oricare dintre primele două variante ulterioare nu era însă aptă să garanteze reacţiile faţă de actele de represiune, sau mai precis soarta celor care excutaseră ordinele miniştrilor Postelnicu şi Milea, deveniţi mai “hotărâţi” după un şir de teleconferinţe, sedinţe ale CPEx şi chiar imputarea brutală a unor momente de şovăială. Cei care-i asigurau o vremelnică retragere ar fi riscat, ulterior, să fie făcuţi răspunzători de o dezinformare ce ar fi justificat “deschiderea focului asupra oamenilor muncii”. Pe de altă parte, este mai mult ca sigur faptul că ambele ministere angajate în represalii cunoşteau amploarea mişcărilor de masă şi conştientizau urmările dezastruoase al unei continuate atitudini loiale faţă de dictatator.

Apreciez că în dimineaţa de 22 decembrie, cele două ministere mimau doar hotărârea de a executa ordinele comandantului suprem, fiind în căutarea unei alternative de salvare, atât pe componenta politică cât şi pe aceea militară.

Practic, cred că era căutat deja “personajul providenţial” care să preia conducerea, asigurând nu doar alinierea firească la linia perestroikistă, ci şi salvarea capilor militari angajaţi în represiuni. Evoluţia ulterioară a evenimentelor pledează spre constatarea apariţiei unei erodări totale a “coaliţiei M.Ap.N. - M.I.”, astfel încât conducătorii Armatei au ales să se salveze doar pe ei, păstrându-le foştilor aliaţi rolul de “unici reprimatori” şi “viitori terorişti”.

Este destul de greu să depăşim domeniul supoziţiilor, atâta timp cât fenomenele se petreceau rapid, pe nisipuri mişcătoare mustind de şerpi… Nimeni nu a consemnat nimic, nicăieri, iar legile conspiraţiei nu pot fi călcate aşa uşor.
Nici de învingător şi, mai cu seamă, nici de cel învins dar rămas în viaţă, la cheremul celui puternic…

Eu unul nu cred în versiunea “abandonării” dictatorilor în mijlocul unui drum. Nu are nici o logică… Dacă s-ar fi dorit de la bun început doar îndepărtarea lor (chiar şi fără execuţie) nu avea sens ascunderea faptului că dictatorul şi soţia sa erau deja deţinuţi de către Armată. Dealtfel, un om hotărât, cum doreşte să pară gral. V.A. Stănculescu, ar fi încercat să-l aresteze chiar la sediul CC, când paza era considerabil diminuată şi atât de “hotărâtă” încât, la numai 2-3 ore, l-ar fi abandonat pe şanţ. Poveştile cu “furibundele atacuri” asupra unităţii din Târgovişte nu le mai cred nici iubitorii lui Petre Ispirescu…Cel puţin pentru mine, perechea dictatorială pare să fi fost păstrată, mai degrabă, ca “monedă de schimb”, spre a fi oferită acelor pretendenţi perestroikişti la puterea politică, care erau dispuşi să acorde garanţii de impunitate faţă de conducătorii direcţi ai represaliilor. Oricum, nu putea fi lăsat în drum, de capul lui, existând pericolul să nimerească unde nu trebuia, adică în vreo unitate M.Ap.N. ori M.I. unde să fi găsit câţiva fanatici apărători… Dacă nu mă credeţi, arătaţi-mi vreun asemenea “erou” neintrat în jocurile politice ulterioare (ori în puşcărie, dacă avea “ochi albaştri”). Pe o asemenea ipoteză, ar trebui să admitem că, în realitate, elicopterul a aterizat chiar la Târgovişte, în curtea regimentului de tancuri comandat de col. Kemenici.

Fie că place sau nu, se pare că după acest moment capii oştirii au rupt pactul cu M.I. şi au încercat să arunce toate responsabilităţile pe structurile acestuia.
Practic, se plăteau poliţe mai vechi, nu neapărat cele legate de evnimentele de la Timişoara, când, aparent, responsabilii M.I. jucaseră partitură “celor depăşiţi”.

Ce avea să se petreacă după decolarea elicopterului?
Voi încerca să fiu cât mai succint, axându-ne pe momente cheie.

CC-ul este ocupat de mase largi. Sub perdeaua “democraţiei incipiente” ori a preaiubitului…“ vid de putere” se declanşează o luptă surdă pentru acapararea puterii politice.

În TVR pătrund (fară nici o opoziţie) mai toţi cei care au dorit acest lucru.

Apar primii formatori de opinie, disidenţi reali ori personalităţi (despre care e greu de spus dacă erau doar artişti) şi, mai târziu, oamenii politici. Se lansează apeluri către “tovarăşi”, se fac declaraţii către“domni”. Victoria revoluţiei se transmitea în direct…Spontaneitate, bulibăşeală, ridicol, dezinformare “la greu”…

Din ordinul grupei de comandă constituită la M.Ap.N., trupele se retrag în cazărmi, în ordine şi fără a se lăsa angrenate în provocări.

Dacă pe mine nu mă înşeală memoria, aceleaşi ordine prevedeau ca forţele militare să păstreze controlul asupra fostelor sedii de partid şi de stat, atât în Bucureşti cât şi în celelalte localităţi. Mai mult, cred că acest ordin a fost ulterior unuia emis de către fratele dictatorului - gral. I. Ceauşescu, şef al C.P.S.A. Deosebirea esenţială a ordinului revendicat de către gral. V.A. Stănculescu consta în acea că stipu la subordonarea Armatei către… el.

Spre exemplu, la Brăila abia după fuga dictatorului au fost aduse la actuala Prefectură formaţiuni militare, neînarmate. La sediul CC au rămas pe poziţii atât blindate, militari cât şi gărzi patriotice. În acest fel, situaţia politică nu putea evolua în vreo direcţie ostilă nucleului deja format la M.Ap.N. Fără a încerca să jignesc pe cei care, în mod sincer, încercau să se lepede de “idealurile luminoase”, nu putem să nu constatăm că nu aveau sorţi de izbândă în impunerea punctului lor de vedere. De altfel, în acele prime momente poporul era pe deplin mulţumit doar cu înlăturarea dictaturii, visând chiar la un “comunism luminat”…
Întâi de toate le lipseau omogenitatea, experienţa muncii în echipă şi a celei pe tărâm politic, precum şi suportul necondiţionat al comandanţilor de atunci ai forţelor armate.

De ce le lipsea, cu adevărat, acest suport?

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #31 : Martie 27, 2009, 16:28:19 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a IV-a)

Cred că răspunsul este cât se poate de simplu. În esenţă, adevăraţiilor revoluţionari le era rezervată cea mai dificilă opţiune. Ei trebuiau să accepte ca aceia care până în noaptea anterioară îi împroşcaseră cu gloanţe să devină, peste zi, promotorii esnţiali ai revoluţiei. Unii revoluţionari au acceptat situţia din considerente pe care doar ei le cunosc. Chiar şi aceştia aveau să “capituleze”, deziluzionaţi şi scârbiţi, ori să fie îndepărtaţi cât de curând din cercurile de putere. Nimeni însă nu le-a acordat atenţie, atunci ori mai târziu, când au încercat să demaşte manevrele de deturnare a Revoluţiei şi idealurilor împărtăşite de ei.

Jocul murdar al diversiunii avea să continue însă ani în şir, în cele mai variate forme şi metode, pe care, la timpul potrivit, voi încerca să le relev. Doresc să fiu bine înţeles. Nu port un “război al lui Murphy”. Fac exact ce am făcut timp de 25 de ani: mă opun minciunii, încercând să caut adevărul. Chiar dacă este dureros, incomod ori infamant.

Am fost, timp de peste 20 ani, ofiţer al Armatei române, care a fost şi rămâne pentru mine una din valorile cardinale ale acestui popor. Aşa am învăţat de la tatăl meu, care a fost subofiţer în aceeaşi Armată, timp de peste 35 de ani. El a învăţat adevăratele valori ale camaraderiei şi onoarei ostăşeşti în armata regală, şi s-a călit pe două fronturi. Toate cele învăţate despre Armată au fost din spusele lui.
Tot de la el am învăţat ce este cu adevărat cinstea şi onoarea unui om, cu sau fără uniformă. Un om care văzuse chipul hâd al morţii la Cotul Donului şi în Munţii Tatra, mi-a spus odată că o singură secundă de adevăr este mai de preţ decât o viaţă întregă trăită în minciună. Cât a crezut el în “visul de aur al omenirii”, atât am crezut şi eu… Din această cauză nu am crezut nimic fără a cerceta.

Am ajuns astfel să cunosc, după acel decembrie însângerat, mai mult decât poate mi-aş fi dorit. Şi pot jura că unele din lucrurile aflate sunt mai grele ca lespezile mormintelor unde-şi dorm somnul de veci acei “nebuni frumoşi” care au încercat să ne readucă pe calea adevărului şi credinţei.

Vor exista, cu siguranţă, momente în care vi se vor părea greu de crezut anumite lucruri. Vă asigur însă că ele au existat şi există încă, dar aţi trecut, poate prea repede, peste ele.

Nu mă îndoiesc de ulterioara apariţie a unor preopinenţi care, aşa cum au făcut-o şi în perioada anchetelor, mă vor acuza de cine ştie ce oculte interese. Dacă nici până acum nu au înţeles că doresc un stat cu adevărat democratic (în care libertatea de gândire şi exprimarea opiniilor nu reprezintă un pericol), o Armată puternică şi loială poporului român, o justiţie adevărată şi o istorie nezgâriată, atunci au poluat mediul înconjurător cu simpla lor prezenţă, considerând, ca şi până în 22 decembrie 1989, că “ei sunt statul”…

Spre a înţelege unele din cele ce vor urma nu vor trebui ani de zile, cunoştinţe militare deosebite şi, cu atât mai puţin, politice. Nu este nevoie decât de logică, bună-credinţă, deschidere către dialog şi pasiune pentru aflarea adevărului. Nu au ce căută ura, pentru că doar necredincioşii nu pot ierta, sau dorinţa de răzbunare, pentru că doar proştii recurg la aceasta.

Personal am convingerea că generali şi ofiţeri din înalta ierarhie militară (indiferent de ministerul de care aparţineau) care se considerau, măcar moral, vinovaţi de moartea şi suferinţele unor autentici revoluţionari, în numele unei “frăţii de sânge” au marşat spre obţinerea impunităţii lor, transformând monştrii în îngeri şi laşii în eroi. O parte din aceştia au deturnat Armata (ca instituţie) într-o pavăză împotriva celor mai justificate reproşuri ori demersuri juridice care îi priveau exclusiv şi în mod personal. Cu un minim de atenţie şi aducere aminte, fiecare dintre noi va putea să observe cine, când şi cum a “manevrat” astfel încât adevăratul interes naţional să coincidă cu interesul personal sau cu… turul propriilor nădragi, ameninţat de vreo “cizmă”.

***

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #32 : Martie 27, 2009, 16:30:17 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a V-a)

După discuţii mai mult ori mai puţin fructuoase, nucleul de putere agreat de noua conducere a M.Ap.N. şi sprijinit discret de aceasta pe parcursul “negocierilor” din CC, a prezentat o formulă provizorie de guvernare. Evoluţia de moment şi, mai ales cea ulterioară, a raportului real dintre puterea politică şi aceea militară (acaparată exclusiv de M.Ap.N.) indică o certă dependenţă biunivocă între acestea.
Se pare că atunci nu s-a stabilit o colaborere principială, în termenii democraţiei reale şi cei ai statului de drept, ci un soi de “confrerie”, membrii celor două puteri garantându-şi reciproc poziţiile ocupate, ori care avea să fie preţul.
Pe altarul acestei coaliţii aveau să fie sacrificate, pe rînd, adevărurile cele mai clare, justiţia, istoria, amintirea morţilor revoluţiei, idealurile pentru care s-a murit în decembrie 1989, demnitatea unui popor…

Să încercăm să desluşim căile care ne-au condus spre aceste “realizări”.

După-amiaza de 22 decembrie a fost momentul în care mai marii Armatei vor primi primul “duş rece”, atunci când gen. Guşe - unul din “eroii de la Timişoara” - s-a arătat în balconul fostului CC.

Atunci a fost întâmpinat de mulţime nu doar cu huiduieli, ci i s-a strigat în faţă adevărul: “Asasinul! Asasinul!”. Prin întermediul transmisiei TVRL, devenea posibil ca o ţară întreagă să ceară înfăptuirea justiţiei ori să continue revolta.
Pământul începea să le fugă, încet-încet, de sub picioare.

În atari condiţii, la puţin timp după ce s-au scandat şi repetate lozinci vădit anticomuniste, în Piaţa Palatului au apărut…teroriştii!
Şi cum cei mai (e)rodaţi în luptă erau generalii proaspăt reveniţi din Timişoara, aceştia şi-au asumat, “sarcina istorică” de a salva revoluţia şi democraţia din România…

Singura mare problema constă, după părerea mea, în aceea că partitura “devotamentului” a fost jucată de unii dintre cei mai cinici “actori”, g-ralii. Guşe şi Stănculescu. Tragicomedia orchestrată de regizori de mâna a doua, a presupus o “figuraţie” la scară naţională, iar “cascadoriile” s-au soldat cu sute de morţi şi mii de răniţi.

Aparent, cei doi generali erau separaţi nu doar de distanţa dintre cele două locaţii alese.
Multă vreme acţiunile lor mi s-au părut total dezlânate, şovăitoare.

Am însă impresia că au pus în scenă, cu sprijinul neprecupeţit al altora, una dintre cele mai macabre momente din istoria noastră.

Se pare că în acele momente gral. V.A. Stănculescu a rămas la sediul M.Ap.N., pentru a “struni” destinele şi acţiunile celei mai mari părţi a trupelor din subordine, până la momentul înlocuirii sale cu gral. Militaru. Tot astfel, prin acelaşi minister dominat de gral. Stănculescu au trecut, fără vreo absenţă notabilă, toate personalităţile ce se perindau pe la TVRL, şi care, mai degrabă sau puţin mai târziu aveau să intre “în jocurile” puterii. Să fi fost oare gral. Stănculescu aceea “eminenţă cenuşie” a momentului? Personal am cele mai reduse dubii în această privinţă.

Deşi nu l-am întâlnit niciodată, i-am urmărit evoluţiile cu interes. Am în vedere evoluţiile comportamentale, conjuncturale, în faţa presei, în condiţii de stress accentuat. Fără a avea un bagaj de cunoştinţe psihologice mai mare decât acela dobândit în studiul juridic, experienţa mă face să-l apreciez ca pe un personaj de excepţie, din toate punctele de vedere. Poate fi asemuit cu o spadă din oţel de Toledo, pe cât de dur, pe atât de elastic şi rezistent la eroziune. Capabil să lovească necruţător, dar să se şi replieze atunci când este cazul, amortizând lovitura. Un tip în egală măsură strălucit dar şi machiavelic. Un amestec de inteligenţă vie, nervi de oţel şi stăpânire de sine perfectă, o capacitate previzională şi un simţ de orientare cu totul ieşite din comun, i-au permis o evoluţie profesională pe măsura acestor calităţi. Fără doar şi poate a fost ceea ce eu denumesc prin termenul de “militar pârât”, înţelegând prin aceasta specialistul de clasă, care este strict indispensabil pentru calităţile sale profesionale şi mai puţin pentru cele de cătană. “Cătană” a fost, cu siguranţă, ultimul său ministru. Specialist în tactică, strategie şi căprărie, acesta suplinea lipsa altor calităţi prin “totala adeziune la politica partidului, o foarte bună pregătire politico-ideologică şi devotament faţă de comandantul suprem”. Gral. Stănculescu nu era croit pe acest “calapod”. Fire analitică şi speculativă, a avut şansa sa acceadă într-o structură militară de înaltă specializare, care, în esenţă asigura dotarea Armatei şi, deloc subsidiar, vânzarea masivă de armament din producţia internă. Rodat pe un asemenea “teren de joc” era singurul în măsură să facă “management-ul” crizei reale în care se găsea el şi instituţia din care făcea parte. A făcut un joc discret, la mai multe capete, şi a câştigat, deşi nu avea “cărţi mari”.
Ori, mai degrabă, a jucat barbut cu o ţară întreagă, pierzînd “faţa”, dar cîştigând “coada”(mult mai valoroasă), pe mâna altuia(sau altora)…

Gral. Guşe face o vizită la TVRL, unde a asigurat poporul de “fraternizarea” Armatei cu revoluţionarii. În esenţă acest fapt se produsese deja, poporul ştiind că nu instituţia Armatei era vinovată, ci doar unii din conducătorii acesteia ori subordonaţi ai lor. Problema reală era încercarea de convingere a celor mulţi şi cunoscători ai sângeroaselor represalii să-i accepte ca “fraţi” pe cei care conduseseră acţiunile de stradă. Asemenea lui, trec prin faţa camerelor o multitudine de generali rezervişti care, fără nici o calitate, nu se sfiesc să facă tot felul de “apeluri” la structuri militare ori chiar să dea ordine.
Apoi se retrage la sediul CC, unde alături de gral. I. Vlad (cel mai de seamă reprezentant al M.I. acceptat iniţial ca partener), a lăsat impresia unei acerbe lupte cu “teroriştii”. Om de acţiune, cu o foarte serioasă pregătire militară, nu cred că dispunea însă de calităţile negociatorului. Mai mult, bănui că nu avea o predispoziţie spre duplicitate. Avea însă câteva “atuuri” incontestabile şi insurmontabile faţă de gral. V.A. Stănculescu: era cunoscut şi apreciat în mai toate structurile combatante ale Armatei şi avea subordonate direct cele mai importante forţe, strict necesare într-o situaţie de “criză”: Direcţia de Informaţii a M.St.Maj. şi cele mai importante şi puternice unităţi specializate în cercetare-diversiune… Cu alte cuvinte, gral. Guşe era cel care stăpânea “informaţia”, o putea “dirija”, o putea “modela” sau “manipu la”. Şi, fără dubii, a făcut-o din plin, prin intermediul celor mai variate metode şi cu oameni de cele mai diferite categorii şi profesii. Aceste structuri care erau special pregătite pentru acţiuni aproape identice cu cele imputate “teroriştilor”, nu au fost capabile să producă nici cea mai vagă informaţie utilă. Pe acest aspect, logica ne impune o serie de alternative, pe care însă le vom analiza mai târziu.

Să încercăm să ne reamintim o serie de aspecte, care vor naşte şi în minţile şi sufletele d-voastră multe întrebări şi sentimente contradictorii. Cei mai tineri vor crede că se găsesc în faţa unui roman de aventuri. Nici vorbă însă de aşa ceva. Vor fi doar fapte reale şi ipotezele ori certitudinile pe care le-am căpătat eu. Poate că şi eu greşesc în anumite raţionamente. Şi e firesc să fie aşa pentru ca, pe de o parte, nu am avut acces la toate documentele privitoare la acele evenimente, iar pe de altă parte, nu am calificarea unui analist socio-politic. Mai aproape de realitate ar fi să considerăm cele ce vor urma ca pe un “exerciţiu de gândire” sau, de ce nu, ca pe un “joc de-a războiul”, ale cărui victime au trecut în nefiinţă de aproape 15 ani. Nu vom face aprecieri asupra unor eventuale încadrări juridice a faptelor cauzatoare de morţi şi suferinţe. Este numai atributul autorităţii judecătoreşti să aprecieze, să cerceteze ori să redeschidă cauze penale.

Evaluate “la rece”,căutându-le sensurile şi legăturile mai mult ori mai puţin ascunse, acele fapte vă vor spune astăzi cu mult mai multe decât atunci, în decembrie 1989.

Materialitatea faptelor conduce la concluzi ca gral. Guşe, în sediul CC-ului, manipu la grobian desfăşurarea unor ipotetice situaţii de criză. Deşi dispunea de structuri specializate în cercetare, prelua “gogoşi telefonice” ori “basme” reletate de tot soiul de revoluţionari referitoare la prezenţa unor elemente teroriste pe clădiri din zona CC ori chiar în interiorul şi subsolurile acestuia. Deşi ordona personal efectuarea unor miusiuni de cercetare aero (cu elicoptere), nu lua nici o atitudine eficientă faţă de promotorii ideilor referitoare la “invazia de elicoptere teroriste”…
Toată activitatea gral. Guşe relevă un diletantism total ireal vis-à-vis de calităţile militare ale personajului (adevărate ori doar atribuite de apologeţi).

(continuare)

Orice novice în problematica militară va descoperii teatralitatea “nopţilor generalilor” desfăşurate sub obiectivul camerei de luat vederi. Realitatea imaginilor conduce la o alternativă logică: ori gral. Guşe era un tantălău depăşit total de cerinţele momentului, ori juca o partitură aleasă sau impusă, alături de cei aflaţi la M.Ap.N. şi TVRL.

Revenim acum în Piaţa Palatului, plină până la refuz de demonstranţi.

În perimetrul acesteia se află tancuri, care de transmisie ale TVRL, proiectoare puternice (aduse de la o U.M.). Avem deja formaţiuni ale M.Ap.N. în clădirea cochetă a Direcţiei de pază (a fostei securităţii), dar şi în blocul ”Aria”.

Pe balconul de deasupra intrării principale în CC se perindă numeroşi revoluţionari. Se citesc programe de reformare, mai mult ori mai puţin profunde, sunt incriminaţi dictatorii, cei aserviţi lor, cei care au reprimat revoluţia la Timişoara, Cluj, Tg. Mureş, Bucureşti… Se cere moartea asasinilor, se strigă lozinci vădit anticomuniste…
Se lasă întunericul…
Ca din senin se pornesc focuri de armă, rafale cu trasoare …

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #33 : Martie 27, 2009, 16:32:47 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a VI-a)

Dacă nu mă înşeală memoria, un procuror-militar avea să stabilească din ce motiv au pornit primele focuri şi din ce direcţie.

Pe moment, mulţimea nu înţelegea ce se petrece, crezând poate că era sărbătorită victoria.

Încep apoi tiruri puternice asupra Palatului RSR, cu toate categoriile de armament.

Din balconul CC, se conduceau “operaţiunile militare” prin intermediul unor puternice staţii de amplificare…”Terorişti pe acoperiş ! Mai la dreapta! A treia fereastră de la primul etaj ! Mai spre colţ !”.

Dinspre terorişti nu vine nici o replică…
“Teroriştii” nu trag nici asupra pieţei şi, culmea, nici asupra balconului-pupitru de comandă !
Sunt perfizi, sunt diabolici, sunt pretutindeni, dar nu erau încă hotărâţi să suprime vieţi.

TVRL deschide cea mai inedită transmisie directă, fiind precursoarea acelor corespondenţi de război ce vor transmite din Golf, dar în condiţii de luptă reală, “ de pe tăişul coasei”… Pe unicul post, se transmite către ţară un mesaj care avea să îngrozească pe toţi…cei care trebuia a fi îngroziţi: “Teroriştii au atacat sediul CC! “.

La sediul CC sunt aduse numeroase subunităţi M.Ap.N. înarmate corespunzător. În piaţă sunt amplasate blindate de toate categoriile.

O particularitate atrage însă atenţia în mod deosebit, determinându-ne să ne gândim cum oare îşi pierduse gral. Guşe, în doar câteva ore, calităţile de strateg şi tactician…
Cum a putut să admită introducerea în acea clădire a unor forţe cu mult mai numeroase decât cele care ar fi avut capacitatea să o apere cu maximă eficienţă şi cu pierderi minime?
Şi aceasta în condiţiile în care aceste forţe erau cât se poate de eterogene, atât de la M.Ap.N., cât şi de la M.I. şi G.P., şi mai cu seamă din prea multe unităţi.
Orice încercare de conducere şi cooperare era practic nulă, formaţiunile repartizate arbitrar pe etaje şi sectoare de foc nedispunând de mijloace eficiente de comunicaţie.
Vă vine a crede că un general conducea o luptă aprigă prin staţii de amplificare, în condiţiile unui contact apropiat cu inamicul “terorist”, aflat ba în Palat, ba în Biblioteca Centrală, ba în blocurile din perimetru?
Eu nu cred. Mai ales după ce am căpătat oarece pregătire militară şi, mai apoi, am cercetat în amănunţime evenimentele revoluţionare de la Brăila. Vă asigur că nu greşesc atunci când afirm că, fără excepţie, am regăsit în oraşul de pe malul Dunării absolut toate “fenomenele din Bucureşti”. Tot astfel, pot “plusa” afirmând că Brăila a constituit un “eşantion” al celor petrecute la scară naţională.

Din celebrul studiou nr. 4 al TVRL se declanşa o acţiune de diversiune la scară naţională, realizată de o echipă care a mimat admirabil “amatorismul” sau “spontaneitatea”. După ani şi ani aveau să o facă fie pe proştii, fie să încerce a juca rolul celor induşi în eroare.

Cred că nu este greu a vă aminti de “spoturile cu terorişti”.

Campania publicitară” a durat câteva zile, aproape 24 de ore din 24.
Să enumerăm câţiva protagonişti şi câteva mostre…

Cu cele mai numeroase “ieşiri la rampă” şi, de departe, cel mai patetic şi convingător pare să fi fost redactorul-prezentator T. Brateş. Deşi am crescut cam aproape de televizor, eu unul nu reuşeam nici atunci, în decembrie 1989, să mă dumiresc din ce redacţie făcea parte.
Oricum, acesta atrăgea ca un magnet cele mai mai multe “bileţele” prin a căror citire întregul popor afla despre “aprigele lupte pentru salvarea revoluţiei”.
S-au făcut, chiar şi în miez de noapte, disperate apeluri pentru ca popoulaţia să vină să apere televiziunea de “duşmanii revoluţiei”. Să nu fi avut nimeni curajul să-i astupe gura acelui măscărici iresponsabil care a adus o mulţime de nevinovaţi, între tirurile infanteriştilor şi tancurilor M.Ap.N. din curtea televiziunii şi forţele G.P. şi M.Ap.N. aflate în locuinţele de peste drum?

Hai să ne privim în oglindă şi să ne întrebăm cum se face de am crezut afirmaţiile “ultimului apărător al TVRL” - căpitanul Lupoi, un ofiţer inginer care, sub consemnul alarmei de luptă, mersese fuguţa acolo unde îi era locul, pentru a-şi schimba cascheta obişnuită cu o cască metalică luată de la vreun alt militar şi a ne anunţa, pe parcursul figuraţiei, despre “luptele” care se dau, chiar la uşa …studioului de transmisie, cu teroriştii care doresc să-l ocupe şi să înăbuşe vocea libertăţii.

De altfel, “glumele eroice” au fost cu mult mai numeroase.
În lipsa vreunei vizionări ulterioare a unor eventuale înregistrări, memoria mai furnizează doar câteva.

Spre exempu, la un moment dat în studiou a fost primit, cu un amestec de teamă şi admiraţie, un individ îmbracat civil (care afirma, dacă nu greşesc eu, că era ofiţer M.Ap.N.) purtând pe palme, cu mare grijă, un obiect paralelipipedic de culoare deschisă, cu o porţiune ocupată de o mică tastatură asemănătoare cu aceea de la un telefon, obiect din care atârnau parcă mai multe fire. A arătat la una din camere obiectul, declarând maiestos că tocmai dezamorsase acea “bombă cu ceas” găsită în subsolurile TVRL…
Fie stimabilul domn ofiţer era tâmpit din naştere, fie avea convingerea că telespectatorii erau tălâmbi. Altfel nu pricep nici azi cum a ieşit pe post să prezinte drept “maşină infernală” cel mai banal tablou de comandă al unei încuietori secretizate de uşă! Sau poate asta trebuia să facă, mizând pe presupusa credulitate a semenilor săi…

Îmi vin acum în minte alte câteva “capodopere ale genului”, la fel de reuşite.

Este cazul unui bărbat care s-a prezentat în studiou pentru a preveni popu laţia asupra faptului că “teroriştii” ar fi purtat asupra lor nişte obiecte de identificare aurii. Ei bine obiectul respectiv era un… poanson folosit pentru alicarea sigiliilor din plastilină ori din ceară. După mintea respectivului, oricare ofiţer, subofiţer, contabil, casier care avea un dulap sau casă de valori în care îşi păstra documentele de lucru şi pe care o sigila zilnic, la încheierea programului de lucru, era terorist.

Cele mai sus redate au constituit, ca să spunem aşa, “pilule vesele”.

Cu adevărăt mortal a fost însă noianul de zvonuri alarmiste, care au generat o reală psihoză de masă, atât în rândul popu laţiei civile cât şi în rândul trupelor M.Ap.N.. S-a încercat şi realizat crearea unei convingeri ferme că în România acţionau terorişti care urmăreau înfrângerea revoluţiei şi revenirea la putere a regimului dictatorial.

Cuprinşi de elanul “luptei”, prin faţa camerelor de luat vederi au trecut nu numai obişnuiţii prezentatori, ci şi generali, ofiţeri, regizori, ect., care mai de care întrecându-se în a turna minciuni pe cât de gogonate, pe atât de ucigătoare.

Cine erau aceşti “terorişti”?

O data cu lansarea pe piaţă a “produsului terorist”, acestuia i-au fost atribuite cele mai deosebite calităţi. Erau prezentaţi ca fiind luptători feroce, drogaţi, adevăraţi supra-oameni, mişunând prin subsoluri, canalizări, pe terase de blocuri, prin tunelele metroului, prin cimitire,“trăgând din toate poziţiile” şi cu toate cele.

Se afirma despre aceştia că foloseau armament sofisticat, de provenienţă străină, cu caracteristici deosebite, cu lunete şi aparatură de ochire pe timp de noapte. Ei veneau pe calea aerului, împânzind spaţiul aerian cu cele mai performante şi futuriste elicoptere, vizibile ori invizibile pe radare, silenţioase şi dotate cu scuturi energetice care le făceau indestructibile la riposta antiaeriană de artilerie ori rachete...

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #34 : Martie 27, 2009, 16:34:21 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a VII-a)


De fapt, România părea (din transmisiile TVRL) a fi victima unei adevărate agresiuni declanşată chiar şi din exterior, concomitent cu lansarea unui acerb “război radio-electronic”. Erau semnalate puternice coloane de blindate la graniţe ori chiar în interior şi acţiuni de desant maritim.

Cu cea mai mare convingere, persoane cu o “solidă pregătire” afirmau că teroriştii erau arabi (libieni sau de alte naţii) antrenaţi şi cantonaţi în creierii munţilor, unguri, ruşi…
Erau şi de-ai noştrii - copii orfani crescuţi în instituţii speciale, educaţi în spiritul sacrificiului suprem pentru apărarea lui Ceauşescu şi antrenaţi pentru lupta de gherilă, tot soiul de activişti de partid mai mari ori mai mărunţi, etc.

Cei mai activi părea însă a fi “securiştii”… Nici vorbă că intrau în categoria celor mai “iubiţi pământeni”, dacă avem în vedere specificitatea activităţilor şi comiterea unor anterioare abuzuri.
Încă din seara de 22 decembrie, la nivelul conducerii M.Ap.N. s-a emis sentinţa privind instituţia Securităţii. De altfel, întregul M.I. a fost declarat ostil, deşi conducătorii acestuia porniseră la momentul “0” (cel al coagulării primului nucleu de comandă militară) alături de M.Ap.N., asigurând pe toate căile că sunt devotaţi revoluţiei.
În fapt, pe toată perioada 22-30 decembrie 1989, nu a existat nici un gest real care să justifice măcar o temere legitimă asupra loialităţii luptătorilor din M.I.
Cu toate acestea, chiar la TVRL se afirma ca ei atacau Aeroprtul Otopeni şi M.Ap.N. Aberaţiile au mers până acolo încât s-a afirmat faptul că luptători ai acestui minister ar fi pornit spre Bucureşti cu o coloană de blindate…

După ani de cercetări şi încercări de analiză a multiplelor informaţii cu privire la acele momente, consider ca s-a încercat atunci un joc murdar şi deosebit de periculos.
Există suficiente indicii care conduc la constatarea unei serii întregi de cazuri în care formaţiuni ale M.I. au fost atrase în “situaţii limită” şi au suportat, fără ripostă, pierderi grele în faţa unor puternice dispozitive “de apărare” ale M.Ap.N. Am convingerea că, în mod iresponsabil, s-a încercat determinarea luptătorilor M.I. chiar şi la deschiderea focului spre a-şi salva vieţile, condiţii în care ar fi fost “demascaţi” ca “duşmani înrăiţi ai poporului şi aserviţi dictaturii”… Aceste afirmaţii vor fi ulterior detaliate prin analiza unor cazuri concrete, stabilite pe baza cercetărilor judiciare.

Şi totuşi, cine erau teroriştii?

Poate erau acei bărbaţi speriaţi, ciufuliţi pe care îi tot izbea în faţă cu patul armei câte un subofiţer mic de stat, dar deosebit de doritor “să smulgă colţii fiarei”…
S-au vreo femeie care trecea şi privea, prea curioasă, spre un anume loc.
Cu siguranţă trebuie să fi fost vreunul din cei care, pătrunşi în CC, nu au avut inspiraţia de a fura altceva decât înalte ordine (un soi de decoraţii, reprezentând stema de stat aplicată pe o rozetă cu multiple raze), pe care le-au ascuns în… chiloţi, ca pe un “semn de recunoaştere”!
Ori poate, cei legaţi pe paturi de spital…
Oricum, aceia despre care tot vorbeau somităţile acelor vremuri, afirmând că erau arestaţi, numai terorişti nu au fost.

Ştiu puţine despre cele descoperite de colegii mei în anchetele întreprinse în Bucureşti, cu privire la aceste aspecte. Ulterior, mai marii oştirii au reproşat procurorilor faptul că “i-ar fi făcut scăpaţi” pe adevăraţii terorişti, care ar fi fost reţinuţi de armată. Sunt însă convins că aceştia şi-au făcut datoria de magistraţi şi nu au cedat presiunilor de moment ori unor interese “de stat”.
La timpul potrivit, am să vă relatez cele rezultate în urma cercetărilor pe care le-am efectuat la Brăila şi nu este exclus ca aspectele caracteristice ale “părţii” să le regăsim la “întreg”.

Ce urmăreau aceşti “terorişti”?

Cel puţin aparent, este cam greu de precizat care era obiectivul direct, pentru că “făceau de toate” şi în acelaşi timp mai nimic… Sau mai precis, nu au vădit nici un interes real pentru “scenele de balcon”.
După afirmaţiile unor “păpuşari” ar fi încercat cu disperare să se infiltreze în locurile unde se aflau grupurile ce aveau să fie denumite, mai târziu, prin sintagma “centre de putere”. Pe toate canalele de comunicare către “publicul telespectator” se făceau cunoscute luptele din interiorul CC-ului, pentru respingerea “teroriştilor”, musai securişti, care foloseau o reţea de tuneluri secrete. Fără îndoială, orice clădire cu destinaţie importantă în structurile statale dispune de spaţii de adăpostire în caz de atac aerian, precum şi de căi de comunicaţie subterane apte să asigure o retragere de urgenţă. “Luptele” din două nopţi au umplut cel puţin o pagină de anunţuri mortuare…

Se pare însă că adevărul trebuie căutat în haosul de nedescris existent în clădirea supra-popu lată cu militari, haos amplificat de zvonuri alarmiste şi… întreruperea energiei electrice pentru camuflare - antiaeriană şi împotriva unor eventuale atacuri de la sol ori din clădirile îmrejmuitoare, rămase (oare de ce?) neocupate de către militari… Povestiri de genul celor care doreau să-şi creze o aură de autentice “ţinte” au existat cu duiumul.

Se spunea că atacau TVRL de la sol, din subsol ori din aer.
Nimic mai lipsit de veridicitate. Dispozitivul de apărare a televiziunii era la fel de supra-aglomerat şi ticsit de blindate, încât nici un adevărat kamikaze nu l-ar fi străpuns printr-o acţiune terestră. Trupa era deosebit de bine pregătită şi dotată, din efective făcând parte şi paraşutişti ce aveau asupra lor inclusiv armament greu de infanterie (mitraliere de companie şi AG-uri).

S-a afirmat că televiziunea ar fi fost atacată din aer, existând chiar şi imagini cu un elicopter Puma vopsit în obişnuitele culori ale aviaţiei noastre, dar fără însemne de apartenenţă şi număr de front, ce survola zona la o altitudine greu de precizat. Ba chiar s-a mers până acolo încât s-a precizat că din acel elicopter s-ar fi efectuat foc asupra ultimului etaj şi biroului directorial, unde s-ar fi găsit în acele momente nu ştiu ce personalitate revoluţionară. Elicopterul survolase zona nestigherit de riposta apărătorilor de la sol. Cum ajunsese până acolo, în condiţiile interdicţiei generale de zbor, nimeni nu ştie. Eu nu cred că decolase din subsolul blocului în care locuia personal diplomatic sovietic şi se deplasase total silenţios până la ţintă… Ulterioarele investigaţii au stabilit cu certitudine că aeronava aparţinea, parcă, unei flotile M.Ap.N. de la Boteni. Ceea ce nu cunosc însă este explicaţia faptului pentru care se aventurase pe timp de zi, deasupra unui obiectiv important şi bine apărat, precum şi motivul absenţei însemnelor de apartenenţă… Şi asta după ce parcursese o bună bucată de drum.

Cât priveşte “efectele” la ţintă, aveam să mă conving personal de faptul că asupra biroului directorial se trăsese, din acel elicopter, cu gloanţe… oarbe. În zilele imediat următoare “luptelor” am mers la televiziune pentru a efectua anchetă într-o cauză privind uciderea prin împuşcare a unui militar în tremen de către un camarad dintr-o altă unitate, pe fondul uneia din acele “clasice” stări confuzionale.
Ei bine, cu acea ocazie am fost condus prin mai tot blocul turn al TVR şi am ajus chiar şi în biroul cu pricina. Pe mobilierul opus ferestrelor panoramice (o bibliotecă, dacă nu greşesc eu) am observat o urmă ce părea a fi un orificiu de intrare al unui proiectil de calibru mic (7,62 - 7,65 m.m., cel mult 9 m.m.). Era însă situat în partea de sus a mobilierului, ceea ce mă face să am serioase îndoieli că provenea de la o armă care s-ar fi aflat la un nivel mai înalt decât cel al ferestrelor camerei…

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #35 : Martie 27, 2009, 16:35:35 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a VIII-a)

Concomitent, teroriştii atacau “în draci” M.Ap.N, mai ales noaptea. Deşi ansamblul de clădiri nu prezenta nici una din aparentele caracteristici ale unui obiectiv cu caracter pur militar, strategi de doi bani realizaseră un dispozitiv de apărare apropiată riscant dar suficient de ermetic şi, mai ales, descurajant prin densitatea blindatelor. Cei mai competenţi comandanţi nu au considerat necesară luarea în pază a blocurilor de locuinţe ce existau de-jur-împrejurul ministerului, deşi aveau la dispoziţie suficiente forţe. Să nu-i fi dus mintea nici pe ei şi nici pe “terorişti” la posibilitatea unui atac convergent chiar cu aruncătoare de grenade?

Aveţi idee cîte gloanţe venite din exterior au atins clădirile M.Ap.N.? Nici eu nu ştiu, dar aş fi deosebit de interesat să aflu, mai ales pe temeiul unor costatări reale…Oricum, dispozitivul de foc din M.Ap.N. a tras, ucigător, mai mult asupra forţelor proprii aduse de la Buzău (subunităţi ale Batalionului 404) şi de la Academia Tehnică Militară, decât asupra teroriştilor.

La vremea respectivă se afirma cu tărie că sediul M.Ap.N. ar fi fost atacat de elicoptere, dar şi de la sol, dinspre zona “Ghencea”. Peste câţiva ani de cercetări, anchetatorii au stabilit că în zona din spatele ministerului acţionaseră masiv infanteriştii Armatei I-a, sprijiniţi de un elicopter. Ciuruiseră doar o grămadă de cruci din Cimitirul Ghencea, asupra căruia lansaseră şi rachete de pe elicopter, fără a găsi prin cavouri decât pe cei plecaţi dintre cei vii…

Se mai spunea că ar fi atacat şi unităţi militare, spitale, maternităţi, centre de recoltare a sângelui, uzine, staţii de oxigen, centrale telefonice, triaje, gări, metrou, etc.

La televizor vedeam cu toţii lupte acerbe de stradă, pe timp de zi ori noaptea. Nu am înţeles niciodată cum se face că “teroriştii” trăgeau şi ziua şi noaptea cu … trasoare. Parcă erau siguri că nu prezentau decât un interes strict artistic, atâta timp cât nu erau urmăriţi, real, decât de obiectivele camerelor de luat vederi. Nu ştiu cum reuşeau să se “teleporteze”, fără a lăsa nici cea mai mică urmă, chiar atunci când scotocitorii ajungeau în locul cu pricina. Cu atât mai mult, apare ca un nonsens tactic cocoţarea “teroriştilor” în blocuri sau pe terasele acestora, când nimeni nu afirmă a-i fi văzut evacuându-se în rapel ori cu deltaplane în timp ce armata scotocea deja locaţia.

Având în vedere realitatea faptică, putem spune mai degrabă ce nu au urmărit “teroriştii”.

Cum nu a existat nici o încercare reală de atac asupra persoanelor care “făceau cărţile politice”, va trebui să admitem că noua orientare le era indiferentă, dacă nu chiar pe plac.

Tot astfel, nu au existat ameninţări reale asupra unor obiective sociale, indiferent de importanţa acestora.

Nici pe departe, nu au existat acţiuni care să vizeze salvarea cuplului dictatorial, ori perpetuarea regimului dictatorial.

Cât despre reala atacare a unităţilor militare, personal nu înţeleg de ce ar fi făcut-o. Doar pentru a determina riposte disproporţionate, soldate cu numeroşi morţi şi răniţi? Cui ar fi folosit, în acele momente, o nouă porţie de compromitere a celor care conduceau armata, deşi aveau deja “cartonaşe galbene” primite la Timişoara şi alte localităţi?
 
Au urmărit cumva “teroriştii” împiedicarea victoriei Revoluţiei?

Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Întâi de toate mişcarea revoluţionară română îşi realizase obiectivele politice în după-amiaza zilei de 22 decembrie. Cu atât mai puţin i-au interesat sectoarele economice.

***
 
Îndrăznesc să vă propun o modalitate puţin deosebită de analiză a acelor momente.
Să încercăm să urmărim un fir cât de cât logic pornind de la efect spre cauză, iar de la cauză către autori, mobilul acestora şi beneficiari.

Astfel, singurele efecte reale şi necontestate de nimeni au fost, întâi de toate, numeroasele victime înregistrate atât în rândul popu laţie civile, cât şi în rândurile formaţiunilor din cele două ministere militare implicate în acţiuni. Acestora le vom adăuga şi o serie de pagube provocate de “elanul ostăşesc” asupra unor valori inestimabile din patrimoniul naţional şi universal, prin transformarea în ruine a Bibliotecii Universitare şi a Muzeului Naţional de Artă.

Nimeni nu poate contesta faptul că aceste efecte au fost urmarea folosirii pe scară largă a tuturor categoriilor de armament, de la pistolet la tunul de pe tanc, în cursul unor ample operaţiuni militare desfăşurate de cele mai multe ori în aglomerări urbane.
Rigoarea logică ne obligă să evidenţiem care au fost categoriile de persoane ce ar fi folosit armament.
Întâi va trebui să avem în vedere formaţiunile M.Ap.N., cele ale M.I. şi G.P., numai primele având în dotare toate categoriile de armament utilizabile în lupte purtate la sol, pe apă ori în aer. La acestea va trebui să adăugam numeroase alte persoane, revoluţionari sau nu, care, pe diverse căi, au intrat în posesia unor arme de foc, de la pistolete, pistoale-mitralieră şi chiar arme semi-automate cu lunetă. Dintre aceşti ultimi posesori de arme, o mare parte aveau să rămână anonimi. Multe din armele astfel însuşite au fost date popu laţiei de către unele cadre din conducerea unor formaţiuni G.P., ori au fost chiar sustrase din locurile de depozitare. La sediul CC, multe din armele abandonate de către foştii ofiţeri de securitate din pază au ajuns în mâinile celor mai variate categorii de persoane. Tot astfel, au existat certe situaţii în care armele ce aparţinuseră unor militari răniţi grav ori ucişi au ajuns la persoane civile.

Muniţie exista “la discreţie” mai cu seamă în locurile în care se desfăşurau acţiuni ce au implicat efective mari, ori schimbări repetate de aliniamente.

La vremea respectivă s-a susţinut cu tărie faptul că teroriştii ar fi avut armament deosebit de performant, total diferit de cel din dotarea forţelor noastre armate, care folosea şi muniţie diferită. Deşi procurorii au solicitat oficial predarea de către Armată ori alte instituţii a armelor capturate şi a elementelor de muniţie recuperate, nu a fost prezentată spre identificare nici una din armele “cu o cadenţă mai mare de tragere şi cu un zgomot deosebit ”, despre care declarau invariabil mai toţi ofiţerii Armatei române. Unii dintre aceştia indicau chiar şi tipul de armă (cel mai des fiind nominalizată fiind arma israeliană Uzi), deşi asemenea arme erau văzute doar pe ecrane mai mari ori mai mici… Cât despre posibilitatea reală de apreciere a tipului de armă după zgomotele produse, orice afirmaţie este relativă. La similitudine de calibru şi sistem de funcţionare, reala percepţie a cadenţei şi amprentei sonore este capital distorsionată de configuraţia mediului înconjurător, efectul ecoului (produs, spre exemplu, într-un spaţiu închis de clădiri) făcând orice apreciere egală cu o presupunere.

La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.

Dintre efectele imaginare preconizate de formatorii de opinie, nu s-a confirmat nici unul.
Au rămas simple fabulaţii acţiunile de infestare sau otrăvire a surselor de apă, atacurile asupra televiziunii, aeroporturilor, metroului, spitalelor,etc.
În schimb, oriunde au sosit formaţiuni ale M.I., ca urmare a unor prealabile solicitări de spijin formulate de sutructurile M.Ap.N., ele au fost întâmpinate cu foc nimicitor…
Consider că, vorbind despre aceste efecte imaginare, va trebui să închidem un cerc, aducând în discuţie o cauză de o importanţă covărşitoare în desfăşurarea evenimentealor. Este evident pentru toată lumea că cea mai importantă cauză a dezastrelor petrecute a fost diversiunea masivă realizată pe toate căile.

Pe parcursul întregii perioade popu laţia a fost permanent manipu lată, creindu-se impresia că mugurii democraţiei şi speranţele de mai bine ar fi fost în pericol, în mod real. Rolul esenţial l-a jucat TVRL, care a transmis în eter cele mai fanteziste şi, în acelaşi timp, alarmiste zvonuri. Aşa cum dispozitivul de apărare de la CC era condus prin staţia de amplificare, tot astfel s-a lăsat impresia că prin televiziune se conduceau efectiv mişcări masive de trupe şi operaţiuni importante.

M-am întrebat de la bun început cum de a fost posibilă omiterea de către marii comandanţi a celor mai elementare reguli privitoare la cenzura militară şi la păstrarea secretului operaţiunilor de front. Am căutat să înţeleg fenomenele petrecute chiar în incinta TVRL, punându-le fie pe nepriceperea generalului rezervist (fost comandant al Centrului Militar Judeţean Giurgiu) autodesemnat comandant al acelui obiectiv, fie pe vreun elan de moment al prezentatorilor de profesie şi a personajelor perindate pe acolo. Delirul pare însă a fi cuprins cu mult mai multe capete.

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #36 : Martie 27, 2009, 16:37:22 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a IX-a)

Orice comandant militar cu minimă pregătire cunoaşte care este importanţa factorului psihologic în acţiunile de luptă. Cu atât mai mult, aceste imperative erau cunoscute gralilor. Guşe şi Stănculescu, precum şi celorlalţi componenţi ai M.St.M. şi celelalte eşaloane.
Este incredibilă indiferenţa ucigaşă ce s-a manifestat faţă de permanenta acţiune de măcinare a nervilor, de răspândire a terorii la nivelul trupelor.

Măcar acum va trebui să se afle că trupele au fost supuse unui adevărat război psihologic purtat nu de “terorişti” neidentificaţi, ci de către comandanţii direcţi şi de eşaloanele superioare. În modul cel mai brutal, trupei i-a fost indusă o puternică temere, care, suprapusă peste oboseala acumulată, a generat o stare de stres deosebit. În atari condiţii, chiar dacă s-ar fi dorit, circuitul de transmitere a ordinelor şi, mai ales, capacitatea acestora de a circumscrie acţiunea militarului-individ la voinţa comandantului, a fost anihilat.
Cel mai des întîlnit efect al acestei situaţii-premiză a fost deschiderea necontrolată a focului, în absenţa unui ordin şi pe ţinte alese de liberul arbitru al fiecărui purtător de armă. Practic, au existat nu puţine locuri şi momente în care fiecare a “luptat” pentru sine, împotriva tuturor…
Cred că, alături de insuficienta pregătire a contingentului încorporat în toamna anului1989, aceasta este una din explicaţiile atât de numeroaselor cazuri de împuşcare a unor civili nevinovaţi, dar şi a multor militari.

Cine avea însă posibilitatea să efectueze acele masive acţiuni specifice “războiului psihologic”?

Categoric răspunsul trebuie căutat la nivelul organismelor specializate în asemenea acţiuni. La acel moment trebuie să fi existat trei paliere pe care acţionau compartimente a căror menire era diversiunea. La nivelul “societăţii civile”, conducerea fostului partid-stat dispunea de o puternică structură de propagandă, aptă să manipuleze o bună parte din popu laţie prin intermediul mijloacelor mass-media şi al transmiterii mesajului de la un om la altul. Nu am date care să-mi permită aprecieri asupra numărului ori identităţii celor care lucrau la nivelele inferioare - radio, televiziune, presă scrisă, arte, etc.

Cred însă că ar fi o naivitate să considerăm că aceşti “formatori de opinie” ar fi devenit, instantaneu, “consumatori de gogoşi”.
Fiecare dintre aceşti “trâmbiţaşi” aveau capacitatea intelectuală şi profesională de a anticipa efectul unui zvon şi, în deplină cunoştinţă de cauză, au acţionat intens alături de autenticii revoluţionari de al căror gir s-au folosit cu abilitate. Aceştia, aveau să se manifeste şi ulterior, într-o nouă “cântare a României”, desfăşurată în plan politic.

M.I. dispunea de structuri deosebit de bine pregătite şi dotate, dar nu ştiu să fi rezultat indicii care să ne permită să apreciem că acestea ar fi desfăşurat activităţi specifice. Dacă admitem ca veridic tot ceea ce s-a spus despre traseul urmat de către perechea dictatorială până a ajunge în U.M. din Târgovişte, este logic că structurile de conducere ale M.I. ar fi trebuit să cunoască toate aspectele legate de adevărata detenţie a soţilor Ceauşescu. Abţinerea de la orice acţiune care ar fi putut fi apreciată ca având drept scop salvarea dictatorului ne conduce spre concluzia potrivit căreia M.I., inclusiv DSS, nu urmărea perpetuarea vechiului regim.
De altfel, după participarea directă la represiune a forţelor M.I., gral. I. Vlad a încercat să conlucreze cu factorii de conducere ai M.Ap.N. în termeni aparent corecţi şi loial faţă de revoluţie, până spre 24 decembrie. Fără nici un act de opoziţie, forţele M.I. au permis preluarea TVRL, precum şi a tuturor obiectivele deosebit de importante ce le aveau în pază.
Încă din primele momente după victoria revoluţiei, grupa operativă a M.I. a transmis către toate structurile ordinul de încetare a oricărei activităţi contrare voinţei poporului şi de colaborare cu M.Ap.N.
Practic, din seara de 22 decembrie securitatea a fost anihilată, ca formă de activitate represivă, fiind trecută în subordinea M.Ap.N. Fără excepţie, sediile au fost ocupate iar militarii dezarmaţi.
Şi-au încetat activitatea serviciile de filaj, s-au deconectat toate istalaţiile de ascultare şi supraveghere, s-au preluat arhivele. În Bucureşti şi în alte mari oraşe, viitoarele personalităţi şi-au “recuperat” dosarele de urmărire. Eşaloanele fostei Miliţii au fost trecute sub conducerea comună a reprezentanţilor puterii provizorii şi ai M.Ap.N.

Cei care însă au orchestrat “simfonia” diversiunii” şi “au tras cele mai mari tunuri” cred că au fost chiar structurile specializate ale M.Ap.N., în a cărui componenţă se găseau o Direcţie de Informaţii, unităţi specializate în cercetare-diversiune, dar şi subunităţi de cercetare în majoritatea celorlalte unităţi. La acestea cred că ar trebui adăugaţi chiar şi unii specialişti din cadrul Consiliului Politic Superior al Armatei, care trebuie să fi avut în componenţă şi compartimente de propagandă apte să desfăşoare acţiuni specifice în situaţii de criză.
Deşi cu mare reticenţă şi numai parţial s-a recunoscut implicarea în operaţiuni a militarilor specializaţi în cercetare-diversiune, acest lucru s-a petrecut indubitabil şi pe o scară mare. Din cele cunoscute de mine, rezultă că militarii Bat. 404 Buzău a fost angrenaţi în adevărate lupte cu dispozitivul de pază al M.Ap.N.

Cum s-a ajuns la o asemenea situaţie îmi este greu a răspunde, neefectuând cercetări în respectiva cauză.
Să fi existat un asemenea grad de incompetenţă în cadrul ministerului încât să nu fi fost posibilă recunoaşterea şi cooperarea în condiţii de siguranţă? Oare nu cumva cei din minister manifestau reticenţă faţă de o forţă cu o capacitate redutabilă de luptă, dar subordonată gralului. Guşă, care din motive neelucidate încă a ales ca “reşedinţă” sediul CC-ului? Sau nu mai avea nici un rost ca acei militari de elită să verifice blocurile din împrejurimi, cunoscîndu-se deja fapul că nu existau “terorişti”…

S-ar putea face speculaţii şi pe tema unor divergenţe reale între “centrele de comandă militară” existente în acele momente. În anchetele efectuate la Brăila am constatat existenţa unor reale stări de animozitate, neîncredere şi, uneori, chiar ostilitate între diferiţi comandanţi.

Deşi pare greu de crezut, probele atestă faptul că, din motive aparent inexplicabile, o mare perioadă de timp comandanţi din eşaloanele de la Bucureşti nu au fost în măsură a răspunde comenzii Diviziei din Brăila la întrebări lămuritoare decât prin năucitoarea formulă “ Descurcă-te şi tu cum poţi ”…

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #37 : Martie 27, 2009, 16:43:23 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a X-a)

O situaţie şi mai aiuritoare am găsit-o la o unitate din subordinea directă a Comandamentului Artileriei. În ziua de 25 decembrie (!!), atunci când comandantul de unitate a luat legătura cu şeful său, i s-a recomandat “ Să nu aibă încredere în nimeni, iar la nevoie, să lupte la tun ”…

Întâmplător sau nu, această unitate de artilerie stârnise neîncrederea comandantului Diviziei din Brăila (col. N. Rizea), într-o asemenea măsură încât, în noaptea de 26/27 decembrie, a ordonat o pândă executată de o formaţiune specializată în cercetare. Misiunea s-a transformat într-un fiasco total, cu un schimb acerb de focuri în care a căzut o grupă dintr-o a treia unitate. Până la dimineaţă “câmpul de luptă” avea să se umple de morţi şi de răniţi, militari dar şi civili.

În acelaşi sens, în zilele imediat următoare căderii dictaturii, au existat relaţii încordate între acelaşi comandant de divizie şi gral. M. Pancea (la acea dată, doar comandant al Centrului Militar Judeţean Brăila), care, se pare că purtat de elan revoluţionar a ajuns tocmai la Galaţi, unde ar fi încercat a prelua comanda unei unităţi de tancuri. Pentru acest motiv a fost dezarmat şi reţinut, până la clarificarea situaţiei…

Am considerat şi încă mai consider că, în acele momente, au existat reale fricţiuni chiar în aparentul “bloc de granit” ce se dorea a fi Armata. Faptul că asemenea “piste” nu au format interesul procurorilor excede posibilitatea mea de apreciere, mai ales că, la vremea respectivă, încercările de aprofundare (chiar şi numai pe zona Brăila) au fost stopate.

Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi în ceea ce priveşte cercetările pe care le-am făcut spre a stabili reala implicare în evenimente a unei pseudo-formaţiuni militare constituită prin preajma ultimului Congres al PCR şi denumită “lotul sportiv al Armatei a II-a”. Fără a intra în amănunte, s-a constatat că, din seara de 22 decembrie, componenţii acestui “lot” au executat misiuni specifice cercetării pe timp de zi şi de noapte, în haine civile (echipament sportiv), dar având asupra lor armament adecvat misiunilor şi purtat ascuns(pistoale-mitralieră cu pat rabatabil).
Au existat oare şi au acţionat asemenea “loturi” şi în alte localităţi cu puternice garnizoane?

Am părerea că o sumedenie de oameni - mai mult ori mai puţin implicaţi în acele momente de foc - păstreză o justificată suspiciune cu privire la multitudinea de “coincidenţe nevinovate” în cursul cărora efective din organica M.I. au fost aduse în faţa unor puternice dispozitive M.Ap.N. şi supuse unuor nejustificate tiruri nu doar provocatoare, ci mai ales nimicitoare. Asemenea “regretabile disfuncţionalităţi” au avut loc în prea multe locuri şi într-o perioadă prea scurtă de timp: sediul C.C., Inspectoratul M.I. Sibiu, Aeroportul Otopeni, sediul M.Ap.N., Str. Lemnei, sediul Prefecturii Brăila, zona “cazonă” a mun. Buzău…

Cele de mai sus nu fac nimic altceva decât să conducă spre o concluzie privitoare la reala existenţă a unor acţiuni diversioniste întreprinse chiar de unele componente ale M.Ap.N.

Ele se adaugă celor desfăşurate la nivel global, prin intermediul TVRL.

Cunoscute fiind aberaţiile lansate atunci de diverse persoane, întărite şi de afirmaţiile “revoluţionarilor de profesie”, devine mai mult decât legitimă suspicionarea comandanţilor Armatei care nu au luat nici o măsură de stopare a acţiunilor diversioniste.

Este evident faptul că nu era posibilă suprimarea transmisiilor tv., dar existau suficiente metode de “periere” a noianului de gogoriţe trâmbiţate de indivizi loviţi de streche. Transmiterea pe post a unor zvonuri, urmată în mod firesc de teroare psihologică, a fost continuată de o multitudine de acţiuni desfăşurate pe plan local. În mai toate garnizoanele, fenomenele din Bucureşti s-au repetat aproape identic, psihoza “teroriştilor” cauzând cu mult mai multe victime decât însăşi represiunea.

Fără a nega primirea reală a unei avalanşe de apeluri alarmiste la unele centre de comandă, prin intermediul telefoanelor, se pune totuşi o serie de legitime întrebări.

Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva Armata a fost doar victima unei acţiuni diversioniste purtată de forţe ostile. Răspunsul la această ipoteză nu poate fi dat decât după lămurirea altor “enigme”…

Astfel, cum se face că, în ciuda nesiguranţei maxime, s-au angajat pe bandă rulantă acţiuni ample, fără cea mai mică grijă pentru o cât de sumară dar prealabilă verificare a veridicităţii celor afirmate? Forţe şi mijloace existau, la nivelul unităţilor şi subunităţile de cercetare. Erau oare acestea “ocupate cu lucruri mai serioase” decât cele de asigurare a informaţiilor vitale pentru purtarea oricărei acţiuni militare?

Sau, cum au fost posibile cazuri de pătrundere în dispozitivele militare preexistente şi aparţinând unor alte unităţi, fără luarea celor mai elementare măsuri de asigurare a informării şi cooperării? Să nu fi cunoscut comandanţii nici măcar amplasamentele unităţilor din garnizoană ori faptul că toate obiectivele social-economice şi de stat erau luate în pază armată încă din după-amiaza de 22 decembrie?

Cum a fost posibilă admiterea acelor numeroase situaţii în care, acţiunile desfăşurate de militari erau, practic, dirijate de către civili?
Sunt de notorietate mondială imagini în care persoane necunoscute de pe stradă dirijează tirul militarilor asupra unor clădiri în care aveau să moară oameni obişnuiţi şi nicidecum “terorişti”.

Oare toate cadrele active, de la plutonier la general, uitaseră peste noapte cele mai elementare dispoziţii din regulamentele de luptă?

Personal apreciez că răspunsul la aceste ultime întrebări este crucial.

Va trebui să constatăm măcar faptul că, în ipoteza admiterii ca reale a “premizelor” de mai sus, soarta ţării s-a aflat pe mâinile unor “iluştrii ostaşi” ce aveau să primească ulterior mai multe stele de general decât au primit cei care au luptat, cu adevărat, pe fronturile celui de al doilea război mondial !
O asemanea concluzie nu pare realistă. Ea în sine este idioată…
Atâta timp cât diversiunea televizată a fost permanent alimentată, primind chiar şi “sprijinul” direct al personalităţilor politice componente din structurile provizorii, cu greu putem evita concluzia că acest fenomen nu era alatoriu, ci era orchestrat şi chiar instituţionalizat.

În atari condiţii, diversiunea apare ca rod al activităţilor desfăşurate chiar de specialişti din interiorul acelor structuri care, în mod firesc ar fi trebuit să facă eforturi pentru a o limita şi înlătura.

Pentru a sesiza care erau autorii morali ai acesteia şi cei direcţi, este relevant a observa care au fost beneficiarii stării de haos creată în acele zile, mai precis cei ale căror deziderate nu ar fi putut fi obţinute pe o cale firească. Indiciile găsite în mii de documente (exclusiv din cauzele penale instrumentate), coroborate cu desfăşurarea faptelor, permit o înşiruire de factori legaţi între ei, interdependenţi.

Pe baza acestora voi exprima o ipoteză, fără a fi în măsură să o consider mai presus de alte opinii anterior exprimate.

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #38 : Martie 27, 2009, 16:45:08 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XI-a)

Dacă părerea mea are vreo importanţă, am să încerc să creionez o variantă de “scenariu”:

- momentul 22 decembrie găseşte conducerea Armatei dispersată pe teritoriu - gral. Guşe (comandant al operaţiunilor efective, în virtutea fucţiei de şef al M.St.Maj. şi prim-adjunct al ministrului apărării) aflat încă “în miezul problemei”, la Timişoara; gral. V.A. Stănculescu (la rândul său, adjunct al ministrului apărării naţionale) aflat sediul CC, în preajma dictatorului rămas fără ministru “de război” taman când avea mai mare nevoie.

- informat precis asupra stării reale a lucrurilor şi dotat cu “simţ de orientare”, gral. V.A.Stănculescu, pe baza prerogativelor ce le avea, pregăteşte şi realizează (în colaborare cu gral. I. Vlad) “salvarea” dictatorului şi punerea lui la păstrare.

- apoi se retrage la sediul M.Ap.N., unde avea la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru conducerea Armatei; de aici avea să-şi folosească abilităţile reale şi să se ocupe în principal de problemele legate de verificarea, acceptarea şi acordarea girului Armatei unor noi lideri politici, dispuşi să acorde impunitate pentru cei implicaţi în represiune (oferind evntual, la schimb, perechea dictatorială).

- gral. Guşe, sosit mai târziu în Bucureşti, acceptă un rol aparent secundar (poate şi pentru faptul că era conştient de incapacitatea de a “negocia” aspecte politice) mergând la CC; aici, după ce a constatat personal ostilitatea popu laţiei faţă de conducătorii represiunii, avea să fie în miezul evenimentelor care au dat tonul la cacialmaua “teroriştilor”- singura posibilitate de a deturna istoria şi de a transforma ceata de comandanţi ai represiunii în… “luptători-eroi pentru salvarea Revoluţiei”.

- cei doi generali orchestrează o amplă operaţiune diversionistă, ajutaţi de formatori de opinie mai mult ori mai puţin cunoscuţi, prin intermediul căreia “se scot basma curată”, dar mai realizează şi alte deziderate: acela de a ţine masele cât mai departe de locurile în care se făceau cărţile politice, precum şi pregătirea psihologică pentru acceptarea evoluţiile ulterioare (bazate pe lozinca “Armata e cu noi !”).

- pas cu pas, foştii “tovarăşi de arme” din Timişoara, care aveau suficiente cunoştinţe despre reala implicare în represalii, sunt îndepărtaţi fie fizic (vezi căderea inexplicabilă, sub focul propriilor forţe, a elicoterului care-i transporta la Bucureşti pe gralii. M.I. Nuţă şi Mihalea, deja declaraţi unici represori şi arestaţi), fie mai delicat, cum a fost cazul gral. I. Vlad; tot astfel, încă din seara de 22 decembrie conducerea armatei şi aceea politică provizorie vor declara că forţele M.I. desfăşoară acţiuni teroriste;

- apoi, bănui că abilitatea îl determină pe gral. V.A. Stănculescu să aducă în fruntea M.Ap.N. un om care părea dispus “să pape momeala” unei funcţii la care aspirau toţi generalii; aşa se face că gral. Militaru ajunge ministru, deşi se cunoştea faptul că era “vulnerabil”, dar nu participase la tentativele de înăbuşire a revoltei; represorii se retrag spre posturi mai potrivite, dar rămânând tot timpul în imediata apropiere a puterii politice şi militare, direct ori prin “ucenici”.

- gral. V.A. Stănculescu, convins fiind că moartea lui Ceauşescu va mulţumi popu laţia supusă la represiune şi o va determina să “scape din vedere” conducerea M.Ap.N., colaborează cu noul grup de putere provizorie, format din persoane care au hotărât moartea dictatorului; procedează în mod direct la organizarea “procesului” de la Târgovişte şi la execuţia cuplului dictatorial, convins fiind că orice ulterioară răspundere pentru acest act pripit, chiar şi numai morală, avea să cadă în sarcina magistraţilor militari.

- tot din acest context a făcut parte şi transformarea în “erou” a gralului. V.Milea, premiză în lipsa căreia toţi cei care, din ordinul lui Ceauşescu, acţionaseră cu “elan şi devotament revoluţionar” faţă de “elementele degradate şi huliganii” din localităţile ce au cunoscut operaţiuni represive, ar fi ajuns la groapa istoriei alături de Milea, via tribunale militare.

Pe parcursul a câtorva zile s-au depus eforturi madiatice disperate pentru “recuperarea” onoarei ministrului V. Milea. Moartea sa, acum atât de contestată, a fost transformată într-un gest de suprem eroism, deşi survenea după aproape o săptămână de activitate acerbă pentru “apărarea cuceririlor revoluţionare şi a comandantului suprem”, alături de ceilalţi factori de răspundere din ministerul ce îl conducea, din M.I. şi alte cadre de înaltă decizie din structurile de partid.
Cu toată condescendenţa pentru membrii familiei sale, în nici un fel răspunzători de faptele fostului ministru M.Ap.N., este greu pentru un om raţional şi pentru cei care-şi plâng adevăraţii martiri să admită terfelirea unuia dintre momentele cruciale al istoriei acestui popor şi a celor care au murit de “glonţul patriei, cel dulce ca mierea”…
Din punctul meu de vedere, vinovăţia gral. V. Milea în faţa moralei, a legii şi a istoriei este de necontestat. Oricum ar fi plecat spre tărâmul umbrelor, avea să fie aşteptat de cei căzuţi sub gloanţe pornite din arme, în urma ordinelor sale…
Practic, “păpuşarii” au încercat să transforme o serie de circumstanţe privitoare la decesul gral. V. Milea într-o problemă de fond pentru revoluţia română.

Pentru ipoteza în care afirmaţiile mele nu par credibile, menţionez faptul ca în cursul cercetărilor întreprinse la Brăila am regăsit ordinele ministrului apărării naţionale într-o Dispoziţia de luptă (din perioada 16-18 decembrie 1989) transmisă de Divizia din Brăila către unităţile subordonate:
- în cazul intervenţiei asupra coloanelor de demonstranţi, comandanţii se vor adresa cu voce puternică, vor soma - inclusiv cu foc de avertisment, iar în final vor trage la picioare;
- formaţiunile care vor interveni în astfel de situaţii, vor evita acţiunile la capetele coloanelor (unde pot fi copii şi femei), şi vor bloca coloanele acţionând cu trupa şi tehnica de luptă din flancuri, din spate ori de pe străzi laterale;
- formaţiunile vor avea asupra lor armamantul de infanterie şi muniţia aferentă…

Actele de comandă şi faptele gral. V Milea nu sunt ficţiuni, “ipoteze de lucru” sau aberaţii.

În timp ce morţii Timişoarei erau arşi şi apoi aruncaţi în canalele Bucureştiului, gral. V. Milea era înhumat cu un fast mai mult decât deplasat…

Din punctul de vedere al celor aici antamate, problema esenţială este aceea a stabilirii “beneficiarilor” mitizării unui om care, prin mlaştina dictaturii, a ajuns să ordone “foc” împotriva semenilor săi care îşi cereau cele mai elementare drepturi. Fără nici o discuţie, toate acţiunile întreprinse de armată în perioada 15 decembrie - 22 decembrie (orele 08.00) au fost conforme ordinelor sale, chiar el fiind acela care a comandat şi coordonat acţiunile din noaptea de 21/22 decembrie…

Avea să folosească această manevră celor deja împuşcaţi ori striviţi sub şenile? Răspunsul este categoric NU.

Avea să folosească realizării vreunui obiectiv de importanţă vitală pentru existenţa naţiunii şi statului român? Putem răspunde, cu certitudine, NU.

Mai rămâne o variantă: aceea a interesului meschin al celor care, în stradă, ordonaseră “foc” sau trăseseră asupra unor oameni neînarmaţi, care nu erau nici “terorişti” şi nici “huligani”. Dacă doriţi, o mână de generali şi ofiţeri zeloşi, care fie au crezut cu adevărat în justeţea celor propăvăduite de “geniul Carpaţilor”, fie s-au temut să refuze ordine despre care ştiau că erau ucigaşe ori socotiseră că le sosise “momentul de glorie”, au apreciat că primul pas către salvarea lor era transformarea în erou a căpeteniei ce le dăuse criminalul ordin executat de ei.
Raţionamentul nu este un exemplu de “diamant”. S-a dorit şi, în condiţiile totalei “originalităţi” a societăţii române, s-a obţinut acreditarea ideii că nu pot fi răspunzători de moartea vreunui om cei care au fost conduşi de un erou…

Toate cele de mai sus, s-ar putea reduce la un enunţ format din câteva cuvinte: spre a se salva de răspunderea penală pentru participarea directă la acţiunile de represiune anterioare fugii dictatorului, conducerea M.Ap.N. a conceput şi a efectuat o amplă acţiune de diversiune, creând în rândul maselor şi propriilor militari falsa impresie a unor acerbe lupte împotriva unor imaginari “terorişti-adversari ai revoluţiei”.

Jocul cu moartea la care au participat miile de militari în termen, subofiţeri şi ofiţeri (nevinovaţi de anterioara represiune), alături de popu laţia civilă, a avut menirea de a crea convingerea că tocmai generalii vinovaţi de organizarea, conducerea şi executarea represiunii ar fi fost “oamenii providenţiali” care, “prin acte de eroism şi sacrificiu”, ar fi “salvat” Revoluţia…

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #39 : Martie 27, 2009, 16:46:18 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XII-a)


Faptul în sine este cu atât mai periculos cu cât el a condus direct la înregistrarea unui număr de victime cu mult mai mare decât însăşi represiunea comunistă, măsluind cu neruşinare adevărul şi istoria, batjocorind memoria adevăraţilor eroi.

O statistică macabră arată faptul că acţiunile de represiune s-au soldat cu 163 de morţi şi 1.107 răniţi, în Timişoara, Caransebeş, Lugoj, Sibiu, Cisnădie, Cluj, Cugir, Tg. Mureş şi Bucureşti.

Nu există dubii asupra faptului că aceste victime au rezultat ca urmare a deschiderii focului de către forţele de represiune ori violenţelor comise pentru reţinerea demonstranţilor şi “anchetarea” acestora.

Violenţele simple, ce nu au necesitat îngrijiri medicale deosebite au fost rapid amnistiate, astfel că bătăuşii-reprimatori s-au bucurat din plin de “atenţia” noilor structuri de putere.

Mai rămân însă nerezolvate o serie de probleme legate de deschiderea focului asupra maselor mari de demonstranţi…

Să ne întoarcem la celebrele teleconferinţe prezidate de către dictatorul Ceauşescu. În timpul celei din 17 decembrie, fostul comandant suprem cerea să se facă uz de armă. Dar poate cineva să arate că dictatorul ar fi ordonat să se deschidă focul asupra unor mase de demonstranţi neagresivi, deci asupra muncitorilor în care avea atâta încredere?

Întors în ţară după vizita din Iran, el justifica folosirea armelor de către “unităţile militare” care s-ar fi apărat în faţa atacurilor declanşate la Timişoara de grupuri ostile, în seara de 17 decembrie.

Ştia oare,în acele momente, că în realitate acele “grupuri ostile” nu erau nici terorişti, nici fascişti, nici agenţi străini, ci doar popu laţia civilă a Timişoarei?

A fost cumva dezinformat asupra realităţii acestor aspecte esenţiale?

Cine şi de ce ar fi putut să-i raporteze o situaţie faptică neconformă adevărului?

Să fi fost gen. V. Milea amestecat în asemenea “răportări”, pentru care la scurt timp avea să fie etichetat ca trădător?

În cursul “procesului” Ceauşescu a negat acuzaţia de a fi ordonat să se tragă în popor, după cum a negat şi acuzaţia de a fi ordonat acţiunile terorist-diversioniste invocate de rechizitor…
Mai apoi, în teleconferinţa din seara de 21 decembrie, avea să jongleze cu abilitate, pe de o parte cerând a nu se ajunge la folosirea armelor, iar pe de altă parte ordonând “nimicirea conspiraţiei”.

Toate aceste probleme nu vor putea fi soluţionate pe deplin, Ceauşescu ducând cu sine în mormânt şi adevărurile supărătoare pentru cei care în acele zile si-au manifestat “plenar” ataşamentul faţă de el.

Decontul diversiunii orchestrată pentru salvarea “eroilor” se ridică la 913 morţi şi 2.192 de răniţi, peste ale căror cruci şi suferinţe au răsărit zeci de mii de “revoluţionari”.

Şi pentru că am amintit de “procesul” perechii dictatoriale, este poate cazul ca măcar în câteva fraze să mai desluşim o serie de aspecte ciudate. Pentru cei care nu au văzut nici o înregistrare a mascaradei judiciare şi a execuţiei voi încerca să punctez unele din reperele controversate:

- Ceauşescu era acuzat de comiterea infracţiunii de acte de diversiune, formulare la modă în acele momente, dar fără niciun suport material;

- în cursul procesului instituţia dreptului la apărăre a fost decăzută din cele mai elementare forme de manifestare, unul din avocaţi fiind mai virulent ca procurorul iar cel de al doilea “decretând” …rămânerea definitivă a hotărârii;

- completul de judecată a nesocotit grav dispoziţiile legale referitoare la dreptul de recurs şi cele privitoare la punerea în executare a pedepsei capitale;

- deşi s-a afirmat constant faptul că execuţia ar fi avut loc imediat, există indicii că, la momentul execuţiei Ceauşescu ar fi fost diferit îmbrăcat;

- primele imagini ale “execuţiei” încep cu rafale de arme automate trase în partea stângă a locului în care se aflau cele două cadavre, camera panoramând apoi spre dreapta;

- numai cadavrul Elenei Ceauşescu prezintă urme de sânge, cu menţiunea că dâra scursă din craniu este atât de consistentă încât esta aptă se indice o mare perioadă de timp de la producerea leziunilor şi până la momentul filmării;

- absenţa oricărei pete de sânge de pe cadavrul lui Ceausescu, deşi pantalonii purtau multiple urme de împuşcare în zona abdominală, indică faptul că tragerile s-ar fi putut executa după decesul său din alte motive, într-un interval de 1-2 ore.

Aceste minimale aspecte par să întărească ipoteza că procesul nu a fost decât un alt episod macabru al diversiunii menită să conducă, printre altele, şi la înlăturarea fizică a persoanelor care ar fi putut contrazice serios ulterioarele susţineri ele unor “eroi”.

Executarea acestuia a fost doar urmarea hotărârii  luate la M.Ap.N. de grupul de “revoluţionari”, ori reprezenta şi aducerea la îndeplinire a unei comenzi de la Moscova, evident deranjată de ultimele reacţii ale dictatorului faţă de pactul sovieto-german prin care Basarabia fusese răpită în ajunul celui de al doilea război mondial?"

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #40 : Martie 27, 2009, 16:47:42 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XIII-a)

DIVERSIUNILE ulterioare

După expunerile anterioare referitoare la modalităţile în care apreciez că s-au produs o serie de manevre diversioniste, voi supune atenţiei cititorului un şir de acţiuni ulterioare lui decembrie 1989 prin care persoanele vinovate de represiune, devenite rapid “personalităţi istorice”, au continuat diversiunile menite a le păstra impunitatea şi statutul dobândit.

Cu siguranţă, multe din cele ce vor urma, vă sunt cunoscute într-o oarecare măsură. Aceste multe fapte care, la vremea lor, v-au stârnit cel puţin curiozitatea, vor fi completate cu (poate prea mult spus) propriile “experienţe”.

Asigurându-vă că toate cele trăite de mine nu sunt fabulaţii, va trebui ca d-voastră să apreciaţi dacă există sau nu un real temei pentru simplele mele opinii.

O asemenea introspecţie, chiar şi sumară, nu poate fi efectuată fără atingera unor laturi ale fenomenelor sociale şi chiar politice petrecute din 1990 la zi. Nici nu se poate altfel, pentru că, exceptându-i pe cei care au fost trimişi în puşcărie, quasi-totalitatea reprimatorilor au fost “recuperaţi” de putere şi situaţi în posturi importante în ierarhia socială, politică şi militară. Toate aceste fenomene au fost incluse în “tranziţia originală” pe care au gândit-o unii dintre “luminaţii oameni de tip nou”, rămaşi moştenire de la regimul comunist.

Perioada următoare “luptelor pentru salvarea Revoluţiei” este caracterizată, din punctul de vedere al tematicii noastre, de continuarea “ofensivei” declanşată de cadrele din conducerea M.Ap.N., puternic şi real compromise în acţiuni reprimatorii.

Aproape fără nici o excepţie, ofiţerii care nu au manifestat nici un semn de împotrivire la ordinele criminale primite de la “comandantul suprem” şi de la conducerile celor doi miniştrii (Milea şi Postelnicu), au cunoscut ascensiuni fulminante, mulţi din ei schimbând pe parcursul unui ”cincinal” stelele de căpitan cu acelea de general…

Se pare că avansarea în grade s-a făcut fără o apreciere suficient de obiectivă a implicării acestora în derularea “fenomenelor” din decembrie 1989.

Lăsând de o parte acele situaţii justificate de “omisiunea” dictatorului de a acorda legalele avansări în grad din august 1989, vom observa că însăşi revoluţia a adus o “ploaie de stele”, fără ca marea majoritate a beneficiarilor să fi făcut mai mult decât simpla datorie.

Grija deosebită manifestată în această direcţie avea să se generalizeze într-o modalitate de cointeresare mascată a cadrelor. Orice încercare de demascare a fenomenului a fost combătută prin acuzaţii de “activităţi destabilizitoare”, cu mare priză în rândul marii majorităţi a cadrelor…proaspăt avansate pentru merite mai mult ori mai puţin închipuite.

La o asemenea problemă cel mai plastic răspuns avea să-l dea unul din acei nebuni frumoşi, care au părăsit rapid visul “democraţiei originale”, prin aforismul celebru: “Eroii au tras în martiri ”…

Invariabil, alături de preşedinte s-au aflat “consilieri” proveniţi din armată, care nu aveau însă nici o tangenţă cu domeniile în care se afirmau, ori se afirmă, ca specialişti… Orice om de bună-credinţă a sesizat că, pe parcursul celor 15 ani scurşi, M.Ap.N. a deţinut, invariabil, poziţii cheie în administraţia prezidenţială. Şi nu numai. Se pare că, mascat, visul gral.V.A. Stănculescu de a realiza o pseudo-dictatură a fost realitate o bună bucată de vreme. Chiar şi astăzi avem prezenţi în cele mai diverse domenii politico-economice reprezentanţi ai M.Ap.N., o sumedenie de ofiţeri de carieră au migrat spre partide politice de cele mai variate orientări, descoperindu-şi peste noapte vocaţia parlamentară.
Evident, asemenea “mişcări” apar cu atât mai interesante cu cât respectivii nu manifestau nici pe departe vreo afinitate pentru doctrinele conjunctural îmbrăţişate.

V-aţi întrebat vreodată ce mari calităţi manageriale sau de strategie politică au avut gralii. V. Ionel şi N. Pancea - primul tandem de consilieri prezidenţiali?

După câte cunosc eu, amândoi au trecut prin perioade de “decădere” sub regimul dictatorial. Cel dintâi, a fost o bună bucată de timp “detaşat în economia naţională”, deţinând funcţii importante pe mari şantiere de construcţii, unde Armate furniza cea mai ieftină mână de lucru. Pentru care motive a ajuns să conducă Şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, nu sunt în măsură să precizez eu. Cu siguranţă însă nu va pierde ocazia să afirme că a fost o “victimă a represiunii comuniste”, un adevărat disident şi precursor al unei ideologii neagreată de către “comandantul suprem”. Disident-disident, dar inspira celui mai suspicios conducător o respectabilitate şi o încredere suficient de mari spre a-l determina pe acesta să-l numeasca responsabil peste una din cele mai mari “ctitorii ale epocii de aur”…

Despre cel de al doilea personaj sunt ceva mai multe de spus. După o ascensiune rapidă în ierarhia militară, a plecat ca ataşat militar la una din ambasadele dintr-o capitală vest-europeană, unde se pare că a stârnit “invidia” colegilor de serviciu titulari ai DSS. Rechemat rapid în ţară, a deţinut mai multe funcţii lipsite de glorie, revoluţia găsindu-l la Brăila, unde comanda Centrul Militar Judeţean… Ar fi putut duce o viaţă tihnită, “problemele” neapărând decât în perioadele de recrutări şi încorporări, când mai trebuia “rezolvat” cazul vreunui băiat de director ori nepot al cine-ştie-cui. Şi totuşi nu o ducea aşa bine pentru că, date fiind “meritele” activităţii din ambasadă, avea şi el acolo, ca tot disidentul, un oarece dosar de urmărire la Securitate. De urma acestui dosar aveam să dau atunci când am început cercetările la Brăila. Am mai găsit doar fişa de evidenţă a obiectivului “Pavel”… Dosarul propriu-zis,instrumentat de către Contrainformaţiile Militare nu se mai găsea în arhive. Din declaraţiile fostului şef al Inspectoratului M.I. Brăila, confirmate de conducerea de atunci a Diviziei Brăila, a rezultat că, în chiar seara de 22 decembrie 1989, gral. N. Pancea a reuşit să-şi însuşească, în mod ilegal şi abuziv, dosarul ce-l privea. Înclin să cred că mare lucru nu a mai rămas din acel dosar, atâta timp cât primul comandant comandant al Secţiei S.R.I. Brăila (fost ofiţer M.Ap.N., comandant al unui Batalion de Cercetare) a umblat după mine câteva luni pentru a recupera acel carton aparent lipsit de importanţă pentru cel dintâi şef al Serviciului de Informaţii al Armatei…

Să fi fost aceşti primi doi consilieri aleşii chiar de către primul preşedinte?

Au fost oare desemnaţi de către “V.S. Stănculescu & Co.”?

Evident, răspunsurile pot fi doar deduse din logica faptelor şi a conjuncturilor politice şi militare din sferele de putere, atâta timp cât nici unul dintre actorii principali nu are nici “limbariţă” şi nici vreo eventuală remuşcare.

Pentru prima variantă suntem obligaţi să avem în vedere faptul că alegerea ar putea avea la bază o eventuală anterioară cooperare cu cei doi, fie în activitatea politică a fostului activist de partid de rang înalt I. Iliescu, fie după pierderea acestei calităţi. Nu se întrevede vreo posibilitate reală ca, în perioada în care preşedintele I. Iliescu deţinea poziţii împortante în strucurile PCR, cei trei să fi conlucrat la o asemenea anvergură care să fi condus la cunoaştere şi descoperirea unor afinităţi apte să determine încredere reciprocă.
La fel de bine ar trebui să avem în vedere posibilitatea ca I. Iliescu să fi cunoscut pe cei doi generali în perioada comună de “dizgraţie”. Ipoteza pare destul de tentantă, mai ales că toţi trei s-au reunit după evenimentele din decembrie 1989 la… Palatul Cotroceni. Această ipoteză de lucru este aptă să conducă, prin coroborare cu multe alte realităţi faptice, la prezumţia existenţei unei mişcări disidente anticeauşiste bine structurată, din care făceau parte o pleiadă de foste personalităţi de primă mărime, care, datorită manifestărilor “deviaţioniste” perestroikiste, ar fi fost marginalizate ori chiar victime ale unor eventuale înscenări ale fostei securităţi. O asemenea variantă ar fi însă aptă să conducă spre creditarea existenţei unui “complot” care, chiar incipient şi nedeclanşat până la 22 decembrie, ar fi fost posibil să se materializeze într-o lovitură de stat, prin…”umplerea vidului politic”. Sub acest aspect, coincidenţa aspiraţiilor către realizarea unei transformări de esenţă a societăţii comuniste pe direcţiile încercate de către Gorbaciov, par a justifica alegerea. Este posibil faptul ca respectivii generali să fi reprezentat chiar un soi de garanţie faţă de cercurile de putere moscovite, inclusiv serviciile secrete sovietice, care aveau încă posibilitatea de a bloca o evoluţie neconformă. Fie că ne place, fie că nu, va trebui să admitem că, la momentul 15 decembrie 1989, în toate structurile de putere din România - de partid, militare şi civile - erau infiltraţi şi acţionau cel puţin agenţii sovietici. Cei care neagă mai vehement acest fapt cred că sunt cei “vizaţi”, ori cei care au garanţia că, după ani şi ani de “periere” şi “berevoială”, nu ar mai fi rămas urme prin arhivele fostei securităţi…

Cea de a doua variantă este, la rândul ei, posibilă. Cu atât mai mult cu cât este admis faptul că structura provizorie de putere a “emanat” doar cu “binecuvântarea” capilor Armatei. Se nasc însă legitime întrebări cu privire la motivele pentru care “V.A. Stănculescu & Co.” ar fi manevrat în sensul alegerii celor doi generali pentru funcţii de consilieri. Şi aceasta mai ales dacă se are în vedere poziţia adoptată de echipa lui V.A. Stănculescu faţă de “trecutul glorios” al generalului N. Militaru, care a fost acuzat făţiş de colaborare cu serviciile secrete sovietice şi debarcat. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu am remarca faptul că Militaru a fost demis din funcţia de ministru al apărării naţionale dintr-un motiv mult mai transparent şi “grav”. Acesta, deşi a fost adus la conducerea M.Ap.N. în chiar zilele în care se pregătea “procesul lui Ceauşescu”, a manifestat ulterior o “intolerabilă” atenţie faţă de legitimele solicitări ale… ”huliganilor şi teroriştilor” reprimaţi în decembrie 1989. Aparent inexplicabil, vechea cătană pare că nu prea înţelegea “ingineria de partid (pardon, de… Front!) şi de stat”, avizând solicitarea procuraturii militare de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de unii din “eroi” care-şi manifestaseră teribila vitejie prin Transilvania, taman în perioada 15- 21 decembrie.
Inabilitatea sa declanşase la vremea respectivă o reacţie care nu lasă nici o urmă de îndoială: practic un grup de “vajnici ofiţeri” au ameninţat public că vor ocupa Clujul, cu tancurile, dacă nu se va pune capăt “acţiunii infamante şi destabilizatoare a procurorului militar”.

Era pentru prima dată când, făţiş şi brutal, pe grumazul justiţiei se punea cizma cazonă…
Din acel moment ideea de justiţie avea să fi terfelită ori de câte ori o parte din capii Armatei au simţit că le fuge pământul de sub picioare.
Personal consider că acest moment a fost primul şi unul din cele mai puternice semnale prin care “eroii” şi-au exprimat direct hotărârea de a folosi orice mijloc, inclusiv forţa armelor, spre a-şi asigura impunitatea şi rolul dominant în societatea românească mult prea săracă în principii morale şi prea ocupată cu comerţul cu sugiucuri,“blugi ” şi autoturisme de mâna a doua…

Capii oştirii recepţionau astfel primele mesaje că lozinca “Armata e cu noi” nu mai prezenta suficientă garanţie…

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #41 : Martie 27, 2009, 16:48:52 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XIV-a)

Cine îşi închipuie însă că această “spontană” reacţie violentă a unor militari din apropierea Clujului ar fi fost total necunoscută la nivelul factorilor de comandă din subordinea directă a ministrului Militaru, este fie naiv, fie convins de “necesitatea istorică” a gestului. Pentru cei curioşi recomand minime investigaţii spre a urmării evoluţia ulterioară a celor “revoltaţi”. Cât priveşte procurorul militar care a manifestat “neruşinata iniţiativă” şi “periculoasa optică asupra evenimentelor revoluţionare”, el a avut cam aceiaşi soartă cu ministrul ce manifesta prea mare atenţie problemelor juridice lagate de un fenomen la fel de “misterios” ca asasinarea lui J. F. Kenedy…

Revenind la încercarea de elucidare a modului în care prima echipă de consilieri militari a ajuns în preajma preşedintelui Iliescu, cred că cea mai optima “soluţie” ar consta în admiterea ipotezei potrivit căreia formula a reprezentat un soi de compromis care să asigure atât credibilitatea faţă de perestroikiştii moscoviţi, cât şi prezervarea poziţiilor intangibile ale echipei lui V.A. Stănculescu. Şi când fac referire la Moscova am în vedere forţa încă reală a lui Gorbaciov, a Armatei Roşii şi a serviciilor secrete sovietice. Mai mult, nu pare lipsit de temei nici aspectul constând în aceea că prezenţa celor doi consilieri-militari în chiar preajma preşedintelui era aptă să reprezinte, în caz de extremă necesitate, o posibilitate persuasivă de permanentă aducere aminte a felului în care ocupase “vidul” şi preluase puterea de la cei care, cu preţul vieţilor, năruiseră dictatura.
Dacă doriţi, această manevră a făcut parte dintr-un prea lung şir de diversiuni mai mult sau mai puţin inteligente, acceptate de cei care ţineau cu dinţii de prerogativele puterii, care nu mai aveau posibilitatea să acţioneze măcar moral. Spre ghinionul său, acest popor mai mult decât indulgent, a avut parte de un şir aproape neîntrerupt de personalităţi şi conducători “bolnavi de putere” şi convinşi de rolul lor mesianic, de indispensabili făuritori de istorie şi unici deţinători ai adevărurilor absolute…

Concomitent, M.Ap.N. punea stăpânire pe absolut toate structurile militarizate şi nu numai, realizând un complex militar-politic-economic a cărui esenţă nu se deosebea de o reală “dictatură a generalilor”. Deşi România se declara un stat democratic, o bună perioadă de timp ea a fost în fapt un stat care mima “jocul democratic”, organele puterii civile provizorii iar apoi şi cele rezultate din alegeri nefiind decât un soi de marionete care, fie voit fie din ignoranţă, au fost copios manipu late, de multe ori chiar oneros.

În opinia mea, în viaţa politico-economică din România s-au manifestat ani la rând, mai mult sau mai puţin virulent, interesele întrepătrunse ale oligarhilor civili, militari, membri ori ex-membrii ai serviciilor secrete româneşti şi străine, reţele de traficanţi de arme, droguri şi mărfuri de contrabandă din ale căror structuri au facut parte, nu o dată şi nu din întâmplare, persoane cu funcţii importante în structurile militare şi politice.

Încă din primele zile de “libertate”, o bună parte din generalii şi ofiţerii M.Ap.N. direct implicaţi în represiune şi “lupta pentru salvarea Revoluţiei” au preluat conducera Ministerului de Interne şi a fostei securităţi. Gral. Chiţac devenea ministru de interne, echipa sa fiind mai apoi completată de alţi doi ofiţeri: G. Carp şi M. Mureşan.
Va trebui să admitem că printr-o asemenea mişcare, aparent justificată de nevoia de “creditare” a imaginii ministerului considerat principala unealtă de represiune a regimului dictatorial proaspăt îndepărtat, se realiza cea mai eficientă modalitate de control al unor eventuale acţiuni ce ar fi putut releva şi vinovăţii ale cadrelor M.Ap.N.
Cu gral. V. Iulian în puşcărie şi cei doi mari comandanţi din structurile MI (Nuţă şi Mihale) “prăjiţi” în elicopterul doborât la Deva, prea puţini mai cutezau să “ciripească”.
Este greu de crezut că mai existau printre lucrătorii M.I., ori chiar din alte domenii, oameni care să nu fi înţeles faptul că noua “conducere revoluţionară” a M.Ap.N., puternic sprijinită de “emanţii revoluţiei”, s-ar fi abţinut de la orice manifestare aptă să le asigure, cu orice preţ, liniştea şi perpetuarea tăriei “adevărului celui ce a învins”…

Mai apoi, într-o posibilă compensaţie, puterea avea să închidă ochii la aproape toate “ingineriile” financiare ori de privatizare în care reprezantanţii fostului MI s-au afirmat cu pregnanţă.

Preluarea arhivelor M.I., ale securităţii şi serviciului de informaţii externe a constituit una din esenţialelele premize pentru asigurarea viabilităţii unor personalităţi. Fără mari dubii putem înţelege că o mare parte din dosarele stânjenitoare pentru anumiţi carierişti s-au făcut nevăzute, permiţându-le acestora să acţioneze nestingherit. Iar unii oameni politici au “jucat” apoi după cum cânta gornistul…

Nu cred că este un secret pentru nimeni faptul că servicii străine de spionaj aveau reţele în mai toate structurile statale în care se manipu lau informaţii de interes strategic ori în cele în care se elaborau strategii şi se luau decizii. Potrivit intereselor de moment ori de perspectivă ale celor care deţineau reala putere, date din asemenea dosare ajungeau la cunoştinţa publicului.

Uterior, nu vor exista situaţii în care ofiţerii şi generalii numiţi în cele mai înalte funcţii de comandă militară să nu se fi manifestat “plenar” atât în cursul represiunii, cât şi în “lupta pentru salvarea revoluţiei”…

Deşi pare greu de crezut, prea mulţi foşti colaboratori direcţi ai gral. V.A. Stănculescu s-au perindat prin posturi importante, astfel încât “naşul” s-a aflat permanent aproape de “locurile de taină”.

Prin acţiunea de scindare a românilor în “mâncători de salam cu soia” şi “nemâncători de asemenea produs”, s-a deschis o nouă eră a…luptei de clasă.
Ca o paranteză pe care personal o consider definitorie pentru aproape întreaga evoluţie a societăţii româneşti postdecembriste, aş dori să vă reamintesc faptul că, deşi cei mai de seamă conducători de partide ori ai statului se declarau “cavaleri ai reconcilierii naţionale”, nu au pierdut (din prostie sau din scopuri bine definite) nici un prilej de a fracţiona masele în categorii cu interese contrare, pe care ulterior le-au manipu lat cu uşurinţă.
Dacă vreţi, fie simultan fiu succesiv, evoluţia social-politică a fost pregnant marcată de o serie de “binoame” constituite din elemente contrarii.
Le voi enumera numai, convins fiind că nu au nevoie de explicaţii spre a fi înţelese: “represiune - salvarea revoluţiei”, “ proclamaţia de la Timişoara - democraţie reală”, “ procesul comunismului - reconciliere naţională”, “reformă - nu ne vindem Ţara”, “golani - minieri”, “ţărăni cooperatori - venetici”, “români - maghiari”, “proprietari - chiriaşi”, “mareşalul Antonescu - holocaust”, “ republică - monarhie”, “restauraţie comunistă - partide istorice”…
Despre fiecare din aceste perechi de contrarii s-ar putea scrie zeci de pagini. Deşi multe dintre aceste perechi au coexistat şi au acţionat într-o interdependenţă calificată prin unicitatea scopului, nu le vom analiza acum, această analiză nefiind o premiză determinantă în demersul de faţă.

Tot astfel şi activitatea de cercetare a sângeroaselor evenimente din decmbrie 1989 a stat permanent sub stigmatul unei lupte “dialectice” între adevăr şi minciună în forma sa “ştiinţifică” - diversiune.
Fie că aceste cercetări au fost efectuate de către organisme departamentale, fie de către Comisii senatoriale, au avut drept numitor comuni o serie de “axiome” lansate pentru argumentarea propriilor puncte de vedere, sau mai precis pentru apărarea propriilor interese.
De aceea, nu o dată s-a încercat impunerea “adevărului axiomatic” considerându-se că, asemenea oricărei axiome, nu necesită vreo demonstraţie.
Cum însă în studierea fenomenelor istorice şi, mai cu seamă, în cercetările judiciare axiomele nu prea au aplicabilitate, puternice structuri diversioniste interne au acţionat fără vreo urmă de scrupule.
Pentru că nu am pregătirea unui istoric şi, mai cu seamă, nu am făcut parte, asemenea marii lor majorităţi, din “tarafuri de partid şi de stat” ce grăiau istoria “geniului Carpaţilor”, am să mă limitez doar la unele din aspectele legate cu precădere de fenomenele judiciare indisolubil legate de Revoluţie, care s-ar putea eventual regăsi şi prin alte cauze.

Am efectuat, ani buni, anchete în cauze privind faptele de natură penală comise în acele împrejurări. Volumul mare de fapte investigate, de documente studiate şi foarte numeroasele mărturii permit, pe baza unei coroborări logice şi principiale, desprinderea unor concluzii, care, fără pretenţii de adevăr absolut (axiomatic), sunt apte să definească o eventuală matrice a acelor fenomene.

După 01 ianuarie 1990, capii Armatei şi alte personalităţi legate de aceştia au fost aproape permanent “şicanaţi” de o multitudine de întrebări formulate, direct sau voalat, de către familiile celor decedaţi şi de către cei răniţi în acele momente tulburi. Pentru contracararea acestora au jucat mai departe pe cartea “teroriştilor”.

La scurt timp de la încheiere “luptelor cu teroriştii”, justiţia română s-a angrenat într-o acerbă luptă cu “fantomele trecutului comunist”.

Au fost declanşate ample procese privind pe foşti prim-secretari judeţeni şi membrii ai faimosului CPEx. Nu era însă o luptă reală cu racilile vechii ideologii…

Atât cercetările cât şi ulterioarele procese s-au desfăşurat de către componentele justiţiei militare, corespunzător normelor procedural-penale referitoare la competenţă în vigoare la acea dată. S-au formulat acuzaţii deosebit de grave, iar procesle în primă instanţă erau judecate în faţa a milioane de telespectatori…

Era un mijloc sigur şi ieftin de a realiza mai multe obiective în acelaşi timp.

Pe de o parte, se încerca crearea convingerii de masă că unicii responsabili pentru morţii şi răniţii din perioada 15 - 22 decembrie 1989 ar fi fost, alături de cuplul dictatorial deja executat, doar membrii CPEx şi cadre din conducerea M.I. şi securităţii.

Pe de altă parte, inculpaţilor le era “arătată pisica”, pentru a preîntâmpina o eventuală dezvăluire a tuturor dedesubturilor “afacerilor” de la Timişoara, Bucureşti şi toate celelalte localităţi în care demonstranţii suferiseră efectele acţiunilor forţelor de represiune.

În plus, se canaliza într-o altă direcţie atenţia maselor care aflau din ce în ce mai multe aspecte despre cruntele realităţi ale jocului de-a teroriştii.

Cu o nonşalanţă greu de imaginat, membrii “echipei V. A. Stănculescu” se perindau prin faţa unor judecători dispuşi să accepte orice alegaţie. O făceau pentru avantajele care aveau să-i năpădească? Ori poate din cauza faptului că se considerau mai întâi militari şi, abia în subsidiar, magistraţi?
Sau poate pentru a dovedi că “o rupeau cu trecutul”, perioadă în care, marea lor majoritate, deţinuseră şi funcţii de partid mai mult sau mai puţin importante.
Întrebaţi-i pe cei care au luptat timp de 15 ani pentru a-şi afla dreptatea în faţa unora dintre acele instanţe…

În acea perioadă, mai mult sau mai puţin întâmplător, instanţele militare de rang superior au suferit un proces de “primenire”, fiind numiţi în funcţii de judecători militari o serie de ofiţeri de justiţie, care renunţaseră de multă vreme la responsabilităţile reale ale funcţiei de magistrat şi lucraseră pe posturi de consilieri juridici …la M.Ap.N.

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #42 : Martie 27, 2009, 16:49:54 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XV-a)

Alături de aceştia avea să exercite profesia de judecător militar chiar şi unul dintre avocaţii-acuzatori al dictatorului, terminîndu-şi cariera fulminantă pe post de “consilier special pe probleme juridice” al ministrului apărării naţionale.

Neavând căderea de a judeca în vreun fel activitatea lor ca magistraţi, nu pot decât să mă întreb asupra impactului pe care l-a avut o asemenea “politică de cadre” vis-à-vis de caracterul deosebit al cauzelor deduse judecăţii şi a credibilităţii pe care o puteau inspira.

După epuizarea loturilor CPEx şi ale responsabililor fostului M.I., atenţia tuturor s-a axat pe… găsirea “conturilor lui Ceauşescu”.
Şi au tot fost căutate prin mai toate părţile, fără să fi fost avută în vedere şi o posibilă relaţie directă a dictatorului cu… gral. V.A. Stănculescu, persoana care a desfăşurat cea mai amplă şi rentabilă activitate de aport valutar - vânzarea unor mari cantităţi de armament.
Cum comerţul cu arme se desfăşoară, de cele mai multe ori, după reguli specifice dar cam paralele cu legea ori cu acordurile internaţionale, este lesne de înţeles ce comisioane se încasau, poate chiar de reprezentantul dictatorului care putea oricând să fi constituit depozite valutare în bănci străine……

Mai pe la sfârşit, sub presiunea maselor, s-a pus şi problema stabilirii condiţiilor concrete în care, după 22 decembrie, au survenit de 6 ori mai mulţi morţi şi de două ori mai numeroşi răniţi.

Pe parcursul mai multor ani, procurorii militari au încercat să stabilească fiecare o serie de adevăruri, atât cât s-au priceput, atât cât a crezut că le este permis ori numai atît cât li s-a permis efectiv.
De la bun început trebuie avut în vedere că anchetele procurorilor au urmărit doar aspectele cu relevanţă judiciară, cele strict politice nefăcând obiectul competenţei acestor magistraţi.
Şi cu privire la aceste aspecte aveau să continue o multitudine de acţiuni, mai mult ori mai puţin făţişe, care au urmărit acelaşi unic scop: deturnarea celor mai crude adevăruri, încercarea de trecere a responsabilităţilor în contul teroriştilor şi exonerarea celor ce tocmai “salvaseră Revoluţia”.

Ani la rând, personaje mai mult sau mai puţin abile, au încercat să capaciteze puterea politică să adopte o “amnistiere generală” pentru faptele soldate cu pierderi de viaţi omeneşti.

Tot astfel, “pitici” ajunşi în funcţii militare de maximă răspundere au dovedit că nici nu ştiau pe ce lume trăiau, atunci când semnau ordine prin care obstrucţionau justiţia, interzicând prezentarea militarilor în faţa procurorilor militari…
Ce anume îi determina la o asemenea măsură evident contrară legalităţii specifice unui stat de drept? Să fi fost vorba de prostie, de dispreţ faţă de lege ori de o puternică temere faţă de cele ce ar fi putut rezulta din anchete? Era oare vorba despre o modalitate de a “ajuta” la aflarea adevărului despre care preşedintele de atunci făcuse promisiuni înainte şi după alegerile din 1996?

În miile de dosare înstrumentate nu aveau să rezulte probe care să confirme reale acţiuni teroriste executate de către autohtoni ori cetăţeni străini.
Avea să se constate fără dubii faptul că “tromboniştii”, în cel mai fericit caz, habar nu aveau de componentele muniţiei din dotare atunci când vorbeau despre gloanţe-widia.
Mai rău, în acea primă perioadă de “elan revoluţionar” diversioniştii din slujba celor “pătaţi” au reuşit să profite fie de lipsa de experienţă fie de “bună-voinţa” unor oameni care nu prea înţelegeau cu ce se “mănâncă” adevărul…
Am văzut cu ochii mei un raport de “expetriză” criminalistică în care “expertul” afirma ritos că un recipient de substanţă luminiscentă (provenit, fără nici un dubiu, din dezmembrarea unui proiectil trasor cal. 7,62 mm) ar fi fost un “tub de la un cartuş de vânătoare de provenienţă străină”…
Să mă ierte Dumnezeu, dar cu asemenea “specialişti” avem toate şansele să costatăm că în România au acţionat…klingonienii !

De ce mai continuau să facă asemenea afirmaţii chiar şi după ce în dosare apăreau din ce în ce mai multe expertize tehnico-criminalistice care îi contraziceau?

De ce încercau să convingă că au fost învinşi de nişte zmee de poleială?

Am să încerc să-i scutesc de răspuns şi, pentru cei care au cu adevărat dorinţa de a afla câte ceva din ceea ce poate să însemne munca unui procuror, am să relatez propriile “ciocniri” cu maşinăria diversionistă pusă în mişcare de cei care se credeau mai presus de adevăr, de lege şi de istorie… Voi încerca să mărturisesc numai fapte adevărate, chiar dacă unele dintre ele vă vor părea neverosimile sau bancuri proaste.

Totul a început cam pe 10 ianuarie 1990, când am fost desemnat a prelua anchetele evenimentelor care îndoliaseră Brăila, începând din data de 23 decembrie 1989. Am plecat în oraşul de pe malul Dunării însoţit de încă un coleg procuror militar şi alţi doi procurori civili, concentraţi şi detaşaţi la Procuratura Militară Bucureşti pentru a ne sprijini în desfăşurarea anchetelor ce aveau să se concretizeze în cca. o sută de dosare.

Am pornit ancheta, aşa cum am făcut-o de mii de ori: fără idei preconcepute şi deschis oricărei opinii, chiar bizare de ar fi fost. De cum am ajuns am constatat existenţa la cadrele militare a unei unanime convingeri că absolut toate tragediile produse în Brăila aveau ca autori arhicunoscuţii “terorişti”.
Fiecare din interlocutori povesteau fel de fel de împrejurări, unele de-a dreptul năucitoare.
Îmi dădeam seama că ancheta avea să dureze vreme îndelungată, fiind necesare ample cercetări pe teren, audierea a sute sau mii de martori, efectuarea de expertize medico-lgale şi criminalistice. După mai bine de zece ani de meserie, din care peste şase ani de procuratură militară sub comanda unui specialist de excepţie, realizam faptul că ancheta avea să aibă un pronunţat caracter contradictoriu şi tehnic.

Mi-am lăsat colegii de colectiv să aleagă. Au ales ca ei să se ocupe de cauzele privindu-i pe lucrătorii M.I., consideraţi încă de mai toată lumea ca fiind teribili terorişti… Eu am rămas cu restul. Adică vreo 80 cauze privind 42 de morţi şi 100 de răniţi.

Despre anchetele colegilor aflam destul de puţine, întâlnindu-ne doar seara. Ştiam că arestau câte un securist care deţinuse acasă ceva mai multă muniţie de vânătoare decât avea dreptul potrivit dispoziţiilor legale. Sau vreun fost ofiţer de contrainformaţii militare în al cărui fişet ori coş de gunoi s-ar fi găsit cartuşe vechi, confiscate de la cine-mai-ştie-care militar în termen ce le păstrase după vreo tragere, ca amintire.

Structurile provizorii de putere ne dăduseră “în grija” unui colectiv de ofiţeri M.Ap.N. care, până la venirea noastră, procedaseră deja la strângerea de “rapoarte” de la o mică parte din participanţii direcţi la acele evenimente.
Mai aveam la dispoziţie un material documentar-foto bine întocmit de Serviciul Criminalistic al fostei Miliţii Judeţene, care lăsa senzaţia că interiorul clădirii fusese devastat de bombe.

Din primele zile ale anchetei am cerut să fiu condus în interiorul “Casei Albe” (sediul fostului Comitet judeţean al PCR) loc în care se produseseră cele mai numeroase morţi şi răniri.

Ajuns aici am fost un pic şocat. Interiorul parterului şi mezaninului monumentalei şi modernei costrucţii erau făcute “sită” şi prezentau pregnantele urmări ale unui violent incendiu. De pe podele fuseseră îndepărtate toate urmele materiale ce ar fi putut “spune” câte ceva. Mai mulţi ofiţeri ne explicau cu aer de maximă seriozitate cum, nopţi la rând, clădirea eroic apărată de militarii din subordinea lor fusese atacată în mod repetat de către terorişti, din exterior, dinspre Dunăre şi Insula Mare a Brăilei, din subsol, din canalizări…

Am cerut să mi se prezinte toate elementele de muniţie recuperate din interiorul clădirii, aducăndu-mi-se vreo două-trei plicuri în care se găseau, după spusele lor, şi gloanţe-widia. Le-au întins pe o masă dintr-un birou al mezaninului şi am costatat de la prima vedere că nu era vorba decât despre elemente de muniţie destinată armamentului autohton: proiectile deformate, cămăşi şi miezuri de oţel din componenţa proiectilelor calibrul 7,62 m.m… Nu se deosebeau cu nimic faţă de elementele de muniţie recoltate de criminaliştii miliţiei, ataşate la planşele foto executate anterior alterării sustanţiale a “locului faptelor”, ori de sutele şi miile de proiectile văzute ori expertizate în ani de meserie.

Cu ocazia acelei prime descinderi la “Casa Albă” aveam să primesc unul dintre cele mai “sturlubatice” exemple de “gândire cazonă”, specifică oricărui militar pentru care nu există altă logică în afara ordinului primit.
Umblând prin clădire, am sesizat lipsa unui fragment mare din tencuiala tavanului complet negru din cauza funinginei degajată de incendii. Am încercat să aflu prin ce mecanism se produsese căderea acelui strat de tencuială.
Un colonel mic de statură mi-a răspuns că în acel loc se produsese impactul unei lovituri de aruncător de grenade, cu care ar fi tras din exterior elemente teroriste.
Când l-am rugat să-mi explice şi mie cum se face că pe suprafaţa planşeului şi pe grinzile apropiate (cu stratul de funingine intact) nu se observa nici o urmă specifică unei explozii puternice, am primit o replică rapidă şi mai ales “convingătoare”: nu avusese loc nici o explozie pentru că lovitura fusese… inertă (adică fără explozibil).
I-am cerut atunci să-mi aducă acea grenadă reactiv-cumulativă pentru a o ataşa ca probă la dosar.
Ofiţerul a părăsit grăbit grupul, reîntâlnindu-l abia după luni de zile, când aveam să-l audiez în calitate de fost comandant al dispozitivului de apărare din clădire.
Nu ştiu din ce motive nu am reuşit să găsesc niciodată “grenada” buclucaşă…

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #43 : Martie 27, 2009, 16:53:32 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XVI-a)

Se susţinea cu tărie că asupra Casei Albe ar fi tras de nenumărate ori terorişti ascunşi prin blocurile împrejmuitoare ori de pe Dunăre.
Zecile de ore de cercetări la faţa locului aveau să conducă la concluzi că “specilăştii”… băteau câmpii.
Pe monumentala construcţie nu au fost găsite la exterior decât urmele unei rafale de 7 gloanţe chiar pe frontonul balconului aferent intrării A (provenite din direcţia blocului Continental, pe terasa căruia s-au găsit militari din UM 01763), un proiectil cal. 7,62 mm înfipt într-o placă de marmură care acoperă un stâlp al pasajului de trecere către hotelul Belvedere (provenit din direcţia terasei Poştei centrale, unde s-au găsit militari gin UM 01294 şi luptători GP), câteva urme de gloanţe pe pereţii sălii de şedinţe (provenite din direcţia hotelului Belvedere, la rândul său păzit de militari) şi o urmă pe colţul casei scărilor din capătul sudic al clădirii, în dreptul etajului IV (provenind, aparent, din direcţia terasei blocului Romarta, loc în care s-au găsit militari din UM 01763 şi 01755). În rest, tot interiorul parterului şi mezaninului costrucţiei purta urmele pregnante ale unor acerbe trageri din interior.

Pereţii şi caloriferele erau ciuruite, podeaua şi pereţii de la una din scările de serviciu purtau urmele exploziilor unor grenade, ferestrele primelor două niveluri erau în majoritate distruse, tocurile metalice ale acestora şi ale uşii de la intrarea A prezentând urme de proiectile trase doar din interior…

În zilele imediat următoare am solicitat comandantului garnizoanei să-mi trimită la Procuratura Judeţeană absolut toate obiectele ridicate de trupele M.Ap.N. şi care se puteau constitui în mijloace de probă, despre care afirmau toţi ofiţerii cu care intram în contact.

Nu am avut niciodată prilejul să văd măcar vreun capăt de aţă de la gral. N. Rizea - comandantul Diviziei Brăila.

După ani de anchetă a trebuit să constat că, practic, trupele sale nu capturaseră absolut nici unul din mijloacele folosite de diversionişti… Nici pomeneală de “simulatoare”, armament şi muniţie, bărci gonflabile, echipament, etc.

Pentru orice om de bună-credinţă şi cu capul pe umeri era evident faptul că mai toată ofiţerimea din Brăila repeta la nesfârşit “lozincile” lansate în perioada 22-30 decembrie 1989 de către cei mai înalţi comandanţi militari, oameni politici, regizori, actori, prezentatori de ştiri, babe plecate cu sorcova ori moşi îmbibaţi cu alcool.

Îmi amintesc faptul că, la una din întâlnirile pe care le-am avut cu revoluţionarii şi victimele Brăilei am invitat respectabilul general spre a lămuri public unele aspecte.
Din discuţii anterioare aflasem de la acesta că, în timpul luptelor purtate pentru “apărarea cazarmei diviziei”, ar fi descoperit un simulator de foc chiar în apropierea unităţii, lîngă o macara-turn situată în incinta unui şantier de locuinţe.
Crezînd că nu va repeta şi pentru zecile de participanţi la întâlnire povestea ce mi-o turnase mie, aveam să constat că eram prea optimist.
Cu un aplomb teribil, vajnicul comandantul a susţinut descoperirea simulatorului care generase panică şi riposta susţinută a militarilor.
I-am cerut public să aducă la procuratură respectivul aparat.
Răspunsul oferit avea să lase sala fără grai: dat fiind că respectiva maşinărie crease o stare de stres atât de intensă încât unul din ofiţerii săi suferise chiar un şoc psihic, ordonase distrugerea ei cu mai multe grenade!
Aşa se face că din “proba materială” nu mai rămăsese decât praf… Praf pe care dl. general îl cam arunca în ochii holbaţi ai celor ce, eventual, aveau ori prea mult timp ori naivitatea să-l creadă.

Mai târziu, în campanii de presă ale M.Ap.N., farsori lipsiţi de inspiraţie aveau să afirme că elementele diversioniste ar fi folosit aparatură electronică de simulare a tirului, prezentând chiar imagini foto ale unui… breloc generator de diverse zgomote (obiect ce se găsea, după revoluţie, pe toate tarabele din pieţe)!

Şi acestea nu erau, nici pe departe, singurele “prafuri” ce aveau să tot fie folosite spre a se justifica una dintre cele mai mari “puneri în scenă” din istoria românilor.

La vremea respectivă, capii oştirii brăilene se lăudau cu reţinerea a mai bine de o sută de terorişti.
Când am ajuns în garnizoană nu mai exista nici o moleculă din aceştia.

Din scripte a rezultat că, potrivit ordinelor primite de la Bucureşti în seara de 22 decembrie, lucrătorii fostei securităţi şi miliţii au fost declaraţi “terorişti”, reţinuţi la sediu, în locuinţe ori pe stradă şi depuşi, fără nici un temei juridic, în Penitenciarul Brăila sau la diverse unităţi militare.

Până la sosirea procurorilor militari, aceştia au fost eliberaţi de către o comisie constituită din procurori civili, în urma unor verificări.

Nici ulterioarele cercetări nu aveau să releve vreun indiciu care să conducă la concluzia că lucrători din securitea brăileană ar fi săvârşit acte de provocare ori ostile amatei sau organelor puterii provizorii.

Dacă securiştii nu erau terorişti, atunci cu siguranţă aceştia trebuia să fi fost străini… Am întâlnit la Brăila o asemenea “glumă judiciară”.
La scurt timp de la începerea cercetărilor, poliţia mi-a adus la cunoştinţă faptul că deţineau un material preliminar referitor la o sechestrare de persoane ce ar fi fost săvârşită în perioada 18-23 decembrie, de către presupuşi cetăţeni străini de origine arabă.
Din relatările membrilor unei familii rezulta că, în perioada respectivă, ar fi fost luaţi ostatici de către trei persoane vorbitoare de limbă arabă care, în fiecare noapte, plecau în oraş şi apoi transmiteau prin radio diverse mesaje. Se afirma că teroriştii erau bine înarmaţi. Femeia susţinea că pătrunderea în locuinţă se făcuse prin forţă, ea fiind puternic lovită la nivelul feţei. Pentru susţinerea “sechestrării” cei doi soţi arătau că aveau cunoştinţă doar colegele de serviciu ale femeii, cărora aceasta le afirmase că absenţa ei de la serviciu timp de vreo trei zile şi un ochi vânăt se datorau atacului şi sechestrării de către terorişti…
Povestea era minunată, dar constituia o minciună sfruntată preluată, la acel moment, ca “adevăr axiomatic”. După cercetări suficient de anevoioase aveam să găsesc la Laboratorul de Medicină-Legală Brăila o copie a unui certificat medico-legal care atesta faptul că respectiva femeie suferise, cu adevărat şi în chiar acea perioadă, un traumatism ocular prin lovire de către… ”persoană cunoscută”!
Pusă în faţa probelor reale, “stimabila doamnă” a recunoscut faptul că toată povestea cu teroriştii era pură ficţiune. Realitatea era mult mai prozaică: pe fondul unui conflict familial, primise o lovitură de pumn şi, pentru a nu fi motiv de discuţie în cercul colegelor de serviciu, stătuse acasă până se mai estompase “machiajul”.

Căutarea teroriştior la Brăila avea să mă aducă în faţa unor situaţii mai mult decât inedite.

De la bun început organismele militare au arătat o deosebită disponibilitate de “colaborare”. Chiar fără a le fi cerut, tot felul de “comitete sau consilii de cercetare a evenimentelor” mi-au pus la dispoziţie numeroase aşa zise “declaraţii”, luate de la cadre şi militarii în termen din subordine.
Invariabil, aceste materiale prezentau doar acţiunile teroriştilor.
“Declaraţiile” nu conţineau, de cele mai multe ori, decât foarte sumare date de stare civilă.
Mai mult, printre acestea existau asemenea înscrisuri realizate de una şi aceiaşi persoană, cu un conţinut identic dar cu semnături mai mult sau mai puţin diferite.

Apoi au început să apară chiar “dosare”, prin care foşti ofiţeri abilitaţi să efectueze acte preliminare faţă de militarii care comiteau infracţiuni simple (cum erau cele îndreptate împotriva ordinei şi disciplinei militere) încercau să “lămurească” condiţiile ce conduseseră la moartea ori rănirea unor militari.

La vremea potrivită, voi relata câteva din cele mai jenante cauze în care adevărul a fost înlocuit cu scenarii de cea mai proată calitate, fie din teamă, fie chiar la ordin.

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
  • Ionescu
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2590
  • Vezi Profilul WWW
Răspuns: ADEVARUL NECENZURAT POLITIC AL REVOLUTIEI ROMANE 89
« Răspunde #44 : Martie 27, 2009, 16:55:02 »

(material preluat de pe http://www.piatauniversitatii.com/, apartine lui Teodor; - partea a XVII-a)

Fără nici o excepţie, aceste “materiale” reprezentau nişte ordinare mistificări ale adevărului. Ambuscade… Atacuri de zi şi de noapte… Infiltrări prin reţeaua de canalizare…
Zeci de militari morţi şi răniţi sub tirurile terortştilor…
Zeci de telegrame de condoleanţe către familiile militarilor în termen “căzuţi în luptele eroice cu duşmanii poporului”…
Grade de ofiţer postmortem şi câteva mii de lei…
Pagini “glorioase” în Registrele Istorice ale unităţilor militare…
Toate victimele erau cauzate doar de “terorişti”…

De ce au procedat astfel? Simplu: acesta era ordinul primit de la cei care, la Bucureşti, orchestrau murdara diversiune.

Cu siguranţă vă întrebaţi pe ce se întemeiază afirmaţia mea.

Răspunsul este impus de logica unor fapte.

Departe de mine gândul de a urmări crearea unei aure de cruciat, dar pentru adevărul de la Brăila a trebuit să duc o luptă surdă, pe parcursul câtorva ani buni.

Ori, atâta timp cât împotriva celor stabilite prin mijloace strict legale în anchetele desfăşurate la Brăila, aveau să se declanşeze acţiuni reale de intimidare, manevre penibile de deturnare a cercetărilor ori adevărate campanii de presă în ziarele locale şi în gazeta M.Ap.N., ar fi trebuit să fiu prea bătut în cap să nu realizez că adevărul era nu doar supărător, ci, mai ales periculos pentru capii oştirii şi alte persoane apropiate lor.

De câte ori anchetele au ajuns în puncte nevralgice, “păpuşarii” şi-au dat arama pe faţă şi, în condiţiile în care tratasem într-un stil mai puţin elegant un ofiţer-ziarist trimis să mă “evalueze”, au gafat direct proporţional cu mărimea gradelor ce le purtau.

Aşa se face că, nefiind dispus să cooperez pentru un grad sau pentru o funcţie plătită cu păparea “puilor cu pene” pe care “domniile” lor îi serveau de zor opiniei publice, a trebuit să “dau cu subsemnatul”, ca urmare a unor sesizări privind tocmai modul în care efectuam anchetele.

(continuare)
Memorat

Perplex in forma continuata.
Pagini: 1 2 [3] 4
Schimbă forumul: