Main Content:

Pagini: 1 ... 138 139 [140] 141 142 ... 152

"Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu." (Matei, 22,29)


Anul acesta ne aparam familiile mergand la referendum. Va intemn sa mergeti cu toti si sa-i indemnati si pe cei din preajma dv s-o faca.

Memorat
  • LRD-S ,NR.47
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 4140
  • Nihil sine Deo!
  • Vezi Profilul

-SPUNE ÎNSUȘI DOMNUL IISUS HRISTOS ÎN SFÂNTA EVANGHELIE:

- "CINE SE LEAPĂDĂ DE MINE ÎNAINTEA OAMENILOR ȘI EU MĂ VOI LEPĂDA DE EL ÎN FAȚA TATĂLUI MEU CÂND VOI FI CU SFINȚII ÎNGERI"!

-Dragi creștini iubitori ai paginii noastre de învățătură Ortodoxă, dar și tuturor cetățenilor din România să fim atenți să nu ratăm șansa istorică și morală, de a îndreptă două cuvinte în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, care ne vor da liniște, pace, normalitate, pentru multă vreme în istoria creștină a poporului nostru.

- FAMILIA-, este unirea liberă și consimțită prin iubire, între un BĂRBAT și FEMEIE, scopul fiind nașterea de fii și educarea lor.

-Educația este scopul continuității vieții și oamenilor pe pământ, dar și pentru ducerea mai departe a valorilor de orice fel a neamului nostru românesc.

- Avem datoria sfântă să fim prezenți la votul acestui Referendum nu doar din punct de vedere moral și duhovnicesc, ci și etic și social și cetățenesc.

- Indiferent că familia este relativizată, sau se încercă diluarea acestei instituții supreme, mai întâi familia rămâne unicul laborator de viață, de valori materiale, intelectuale și sacre.

- Să facem acest efort oriunde ne-am găsi, în țară sau în afara țării să răspundem prezent la chemarea Domnului Hristos care ne cere prin CONȘTIINȚA PROPRIE, să fim mărturisitori și păstrători ai învățăturii Sfintei Scripturi, să respectăm cu jertfă instituția FAMILIEI, începând de la protopărinții Adam și Eva, prin înțelegerea însușirii și rostului și folosului existenței FAMILIEI din toate punctele de vedere:
- Familia biologică adică firească și naturală, familia socială, creștină, duhovnicească, sfântă și desprinsă din Rai la porunca Logosului Divin:

- "CREȘTEȚI ȘI VĂ ÎNMULȚIȚI ȘI STĂPÂNIȚI PĂMÂNTUL"( Facere cap.2).

- Să nu ne bazăm pe mijloacele de informare media sau Tv, să distribuim noi creștinii, în mod masiv, prin orice rețele de socializare, verbal, telefonic, sau indiferent de mijloace, ca toți cetățenii României să fie informați de marea îndatorire morală și personală, de a participa la Referendumul pentru FAMILIE și redefinirea ei în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI:

- "FAMILIA find bazată natural pe unirea liberă și consimțită BARBAT( TATĂ)+ FEMEIE (MAMĂ) scopul fiind normalitatea naturală , a nașterii, creșterii, educării pruncilor.

- Trebuie neapărat să fim măcar -10 milioane de cetățeni creștini la votul Referendumului, să nu ne trezim cu surprize neașteptate și neplăcute, în anii de istorie românească ce vor urma.

- Gândiți-vă că în FAMILIE s-au născut basmele, copilăria noastră a tuturor, doina, poezia, floclorul, baladele, poveștile de dor de dragoste, care stau la baza întregii literaturi universale ca subiecte, familia, eroii, voievozii, vitejii, haiducii,feciorii, mirii, miresele, fetele tinere, zânele, fecioarele, mamele, bătrânele.
- Nu putem anula și nu putem dilua, nu putem relativiza monumentala jertfă și rolul fundamental al institutiei FAMILIEI.

- VĂ AȘTEPTĂM SĂ CONSFINȚIȚI PRIN VOIA LIBERĂ ȘI PROPRIE ȘI PRINTR-O CONȘTIINȚĂ ACTIVĂ ȘI PARTICIPATIVĂ LA VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A BISERICII, A SOCIETĂȚII, A FAMILIEI, PREZENȚA DUMNEAVOASTRA MASIVĂ, ABSOLUT NECESARĂ ASTĂZI ÎN SOCIETATEA CREȘTINĂ ROMÂNEASCĂ:

- VOTUL NOSTRU AL FIECĂRUIA CONTEAZĂ, ESTE O MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ, ÎN 7 OCTOMBRIE, PENTRU FAMILIA NATURALĂ ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, REDEFINIT:
- UNIRE LIBER CONSIMȚITA PRIN IUBIRE DINTRE UN "BĂRBAT ȘI O FEMEIE"!!!

- VĂ AȘTEPTĂM LA VOT SĂ APĂRĂM VOLORILE MORALE ȘI CREȘTINE ALE FAMILIEI ȘI ALE ROMÂNIEI!

- Părintele Calistrat mănastirea Vlădiceni -Iasi.10.09.2018.
Memorat

Nihil sine Deo!!

Facebook: Radio Vocea Evangheliei Sibiu: https://www.facebook.com/rvesb/:

" Radio Vocea Evangheliei Sibiu.   3 octombrie la 21:58.

Ce se întâmplă dacă vom vota DA sau NU la REFERENDUM?
Întrebarea va fi: „Sunteți de acord cu Legea de revizuire a Constituției României în forma adoptată de Parlament?”
.
Dacă minimum 25% din românii cu drept de vot vor vota DA, Constituţia României se va modifica, iar familia va fi redefinită în forma adoptată de Parlament. Adică, „între un bărbat și o femeie” şi nu „între soţi”.
.
Dacă majoritatea va vota NU, atunci Constituţia României va rămâne în forma actuală, iar definiţia căsătoriei şi familiei ca fiind „între soţi” va oferi posibilitatea ulterioară de recunoaştere a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. "   

https://www.facebook.com/rvesb/videos/471579850015855/


Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 5591
  • Vezi Profilul
Răspuns:
« Răspunde #2088 : Octombrie 05, 2018, 21:04:24 »

Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2089 : Octombrie 05, 2018, 21:09:22 »

Am ajuns sa luptam cu pacatele lumii uitand de sfinti.
Ce sanse ar putea sa aiba lupta noastra fara ei?
Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2090 : Octombrie 05, 2018, 21:21:41 »

A trecut un sfert de secol de la plecarea la cele vesnice a Parintelui Dumitru Staniloae.
Nascut in 16 noiembrie 1903, Vladeni, Comitatul Brasov, Austro-Ungaria – decedat in 5 octombrie 1993, Bucuresti, Romania.
Dumnezeu s-al odihneasca.



http://ziarullumina.ro/parintele-dumitru-staniloae-o-viata-ca-o-rugaciune-137713.html
Vineri, 5 octombrie 2018


Părintele Dumitru Stăniloae, o viaţă ca o rugăciune



Elena Solunca Moise

Părintele Stăniloae a plecat lăsându-ne moştenire o teologie a luminii şi a iubirii întru bucuria de a avea conştiinţa că Dumnezeu este cu noi în măsura în care ne dăruim Lui, făcându-ne fii ai Lui. Opera sa o ilustrează cu excelenţă, aceasta fiind o construcţie unitară între scrierile cu caracter dogmatic, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalia, a operelor Sfinţilor Părinţi şi pe care le-am aşeza sub titlu emblematic al lucrării „Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului”.

Tânguitor scria David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?” Întrebarea, cu ecou retoric, rămâne deschisă până la cea de a doua venire a lui Hristos, fiecare generaţie răspunzând cu trecerea prin viaţă spre veşnicie. Hristos asigură că viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis” şi fi-va cu noi ca Biruitor al lumii „până la sfârşitul veacurilor”. Se face cunoscut Domnul prin chipul Lui după care am fost făcuţi ca să lucrăm asemănarea, când înţelegem să ne petrecem viaţa ca o împreună vorbire cu Dumnezeu spre ascultarea făptuitoare a Voii Lui. Se face cunoscut în semenii pe care îi întâlnim şi pentru care poporul găsise o vorbă simplă: „om al lui Dumnezeu”.

Un dar de nepreţuit
Se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de când părintele Stăniloae a plecat, lăsându-ne moştenire o teologie a luminii şi a iubirii întru bucuria de a avea conştiinţa că Dumnezeu este cu noi în măsura în care ne dăruim Lui, făcându-ne oameni ai Lui. Opera sa o ilustrează cu excelenţă, fiind o construcţie unitară între scrierile cu caracter dogmatic, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalia, a operelor Sfinţilor Părinţi şi pe care le-am aşeza sub titlu emblematic al lucrării „Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului”. Despre impresionanta sa operă s-au scris şi se vor mai scrie cu folos multe lucrări, fiecare autor dezvăluind, ca într-un colocviu, un aspect sau altul într-o armonie ce-şi recuperează unitatea din diversitate.

Când spunem că e cel mai mare teolog român ortodox din secolul trecut avem conştiinţa datoriei de a ne arăta vrednici de acest dar pe care Dumnezeu l-a făcut poporului nostru. Unitatea operei sale monumentale reflectă o viață trăită ca o rugăciune neîncetată ridicată spre Domnul pentru neamul nostru. Un dar de nepreţuit, pe care l-am primit ca o candelă aprinsă în întunericul dureros al unui timp al rătăcirilor pierzătoare de suflet. A făcut parte din generaţia care s-a afirmat creator, îndată după Marea Unire, ca o binecuvântare a muncii, luptei şi jertfei poporului. A fost o oră astrală şi practic nu a fost domeniu al ştiinţei, culturii sau artei în care să nu se ridice personalităţi demne de a intra, prin istorie, în nemurire.

Undeva, Mircea Vulcănescu distingea spre luare aminte între a „vorbi despre” ceva şi „ a fi” în ceea ce scrii. „A vorbi despre” este util şi cumva nu prea greu pentru că nu presupune o implicare a fiinţei tale. „A fi în” este a trăi în fiinţare, lăsându-te modelat şi modelând după puteri în întâmpinarea Luminii celei fără de sfârşit. Este, am spune, a trăi viaţa ca o rugăciune cum o făceau străbunii cei din veacuri, sub semnul Crucii cu care însemnau tot lucrul, casa, ca un semn de identitate existenţială. Crucea este semnul suprem al vieţii omului stând de veghe la hotarul veşniciei. Semnul Crucii sub care ne petrecem viaţa este pentru părintele Stăniloae „semnul iubirii culminante a lui Hristos ca om faţă de Dumnezeu, manifestată în mijlocul lumii… este semnul iubirii (lui Hristos) faţă de Tatăl prin faptul că El conduce lumea ca o realitate transparentă pentru Dumnezeu şi vede în pătimire şi în moarte cale prin care, nerenunţând la Sine, se predă şi se uneşte cu El”. „Se predă” cu sensul de jertfă, cum scrie Sfântul Chiril al Alexandriei, şi „noi îl luăm în noi înşine pentru a deveni şi noi un sacrificiu pur”.

Rugăciunea: gând, cuvânt și faptă
Ne-a învăţat părintele-duhovnic al neamului că, prin Cruce, „lumea nu se anulează”, ci paradoxal îşi împlineşte menirea iniţială şi „numai pentru că există o lume, ea poate fi transfigurată prin cruce a cărei putere poate birui păcatul, căderea, pe care-l converteşte într-o treaptă spre îndumnezeire”. Una făcând întreaga viaţă şi în operă, părintele dă înţeleaptă pildă că în crucea lui Hristos „este o afirmare a creaţiei şi o transcendere (o depăşire a ei). O depăşire a creaţiei în ceea ce priveşte păcatul, o transcendere a creaţiei ca realitate ultimă, dar nu ca o transcendere a creaţiei ca realitate a lui Dumnezeu, ci ca o afirmare şi o ridicare a ei pe o treaptă mai înaltă în Dumnezeu”. Călăuză pe acest urcuş este rugăciunea prin care cerem tot ce ne este necesar spre a-I face voia precum în cer, aşa şi pe pământ” şi ne arătăm recunoştinţa pentru toate cele primite.

De la părintele Dumitru am deprins că rugăciunea este deopotrivă gând izvorât în inimă, cuvânt ca o îmbrăţişare a semenului şi faptă ca o pecete, sau mai degrabă ca o binecuvântare. În preajma Sfinţiei Sale se înfiripa o linişte rugătoare în aşteptarea Liturghiei. Prezenţa ucenicilor era o stare de jertfă pentru că îi asculta răbdător tot ce spuneau, fără să întrerupă şi apoi, cu glasul său blând, îi îndrepta fără mustrare. O făcea nu ca să arate cum se cuvine a gândi şi rosti, ci pentru a înţelege de ce şi cum este bine. Uneori părea ca un părinte mult iubitor care, văzându-şi copilul cum a căzut, nu-l mustră, ci se apleca grijuliu, îl lua în braţe şi-l ridica deasupra capului. De la o vreme, la despărţire spunea: „Să ne rugăm”. Desigur, Sfinţia Sa o făcea cum trebuie, unii dintre noi doar „cum puteam”, dar avându-l aproape, simţindu-i rugăciunea, primeam puteri, ne îmbogăţeam în iubirea lui Dumnezeu, care astfel se revărsa peste noi înălţându-ne în imnul „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” Mai înţelegeam că jertfei lui Hristos se cuvine a-i răspunde cu jertfa noastră, una a laudei „spre îndreptarea inimii”. Laudă se cuvine să aducem în toată vremea şi pentru toate - pentru cele ce aduc împlinirea şi bucuria, dar şi pentru cele care par potrivnice. Mai ales acestea din urmă pentru că nu ştim de ce şi pentru ce Domnul ni le dă sau le îngăduie. Nu o dată, acestea se vădesc a fi o doctorie, care fiind amară vindecă, sau ca o operaţie dureroasă spre curăţare şi însănătoşire. De aceea „bunii” de demult spuneau: „să aducem slavă lui Dumnezeu cum ne găsim”.

Prin anii trecuţi „ca nouri lungi pe şesuri” îi aud glasul liturghisitor cum vorbea ca unor fii îndrăgiţi, nu pentru că am fi meritat, cât pentru că, prin rugăciune, făcea ca prin inimă-i să treacă spre noi iubirea lui Dumnezeu purtătoare de grijă. În ceasurile de taină ale rugăciunii îl simţim cum ne este alături, veghind să nu ne rătăcim într-un timp întors parcă împotrivă-ne. Atunci, îi auzim amintindu-ne mângâietor cuvintele lui Hristos: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. E biruinţa iubirii asupra urii, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii.
Acum, părintele e la Domnul şi noi, evocându-l cu recunoştinţă, spunem ca odinioară Micul Prinţ: „Iar după ce-ţi va fi trecut durerea, durerea totdeauna trece, vei fi fericit că m-ai cunoscut”. Da, suntem fericiţi că ne-a învăţat cum să rămânem împreună în rugăciune şi când pornim la o oarecare treabă, să citim o carte sau să începem un studiu, îl auzim ca odinioară zicând: Să ne rugăm. Făcând astfel vom reuşi să alungăm zavistia ca să ne regăsim împreună zicând: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”.
Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2091 : Octombrie 06, 2018, 22:40:11 »

Semnificatia acestei zile (de referendum anul acesta). La multi ani celor praznuiti!

Sarbatoare mare pe 6 octombrie. Mii de romani ii poarta numele acestui sfant, iar traditiile legate de aceasta zi sunt multiple
WOW BZI, https://wow.bzi.ro/sarbatoare-mare-pe-6-octombrie-mii-de-romani-ii-poarta-numele-acestui-sfant-iar-traditiile-legate-de-aceasta-zi-sunt-multiple-6952



In fiecare an, pe data de 6 octombrie, crestinii din intreaga lume il praznuiesc pe Sfantul Apostol Toma. Acesta este chiar apostolul care nu a crezut ca Iisus s-a intors printre noi, a treia zi dupa Scripturi. Apostolul Toma s-a nascut in Pansada, un oras galileean, si a fost pescar. Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Toma a primit misiunea sa vesteasca Evanghelia Domnului in India. Potrivit traditiei, Sfantul Toma a vestit Evanghelia lui Hristos in India si tot acolo a devenit martir. Moastele Sfantului Apostol Toma au fost aduse la Edessa, in anul 165 d.H. Particele din moastele Sfantului Apostol Toma se afla in India, in Ungaria si la Muntele Athos.

A devenit cunoscut drept „necredincios”, pentru ca nu a dat crezare spuselor celorlalti apostoli. „Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Insa, Apostolul Toma nu se indoia de faptul ca Hristos s-a intors printre noi, ci de faptul ca Hristos Se afla intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: „daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, nu voi crede.”, el spune de fapt: „Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor”.

Cuvintele Mantuitorului: „Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere.

Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta celor doua firi in Hristos. Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta „Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup” (Penticostarul, 1912, pag. 73). In Evul Mediu, el a fost considerat patronul arhitectilor, zidarilor si al pietrarilor.

Rugaciune catre Sfantul Apostol Toma. Crestinii merg la biserica in aceasta zi si rostesc rugaciunea catre Sfantul Toma.

„Sfinte Apostole Toma, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Pe Fiul lui Dumnezeu Cel fara de inceput, Dumnezeu Cuvantul, Cel Ce S-a aratat pe pamant cu Chipul precum suntem noi, pe Care L-ai vazut, marite, ale Carui maini si coasta cu palma le-ai pipait, roaga-L sa mantuiasca pe robii sai. Sfinte Apostole Toma, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Stiutorul celor ascunse si Cel Ce cerceteaza rarunchii si ispiteste inimile, Dumnezeul meu, Iisus, pe tine, Sfinte Apostole Toma Preafericite, te-a primit slujitor Dumnezeiestii Sale aratari si marturisitor si Dumnezeiesc Apostol.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Rau de ape Tainice te-ai aratat, Apostole Toma, care adapi fata pamantului si adunarea Bisericii, cu curgerile cunostintei de Dumnezeu; si cu repejunea Duhului ai gonit inselaciunea multimii zeilor. Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

In aceasta zi, se recomanda sa faci pace cu cei cu care te-ai certat. Evita discutiile in contradictoriu. De astazi este bine sa se taie si sa se ingroape via. Vinul se lasa se fiarba, apoi se pune in butoaie. Tot de astazi incepe sa se planteze vita altoita. Stupii incepa sa se puna la iernat.
Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2092 : Octombrie 06, 2018, 23:55:33 »
« Ultima modificare: Octombrie 07, 2018, 00:43:51 de către razvan »
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11462
  • Vezi Profilul

Deja de a doua zi a inceput o noua ofensiva impo Ortodoxiei. Cei m rapizi sunt falsii orto din Banat, care au sarit la bataie inca de duminica.
https://www.facebook.com/notes/initiativa-timisoara/scrisoarea-deschisa-a-prof-bazil-popovici-catre-mitropolitul-banatului/2207257576154101/?fref=gs&dti=806961846024931&hc_location=group
Scrisoarea deschisa a prof. Bazil Popovici catre mitropolitul Banatului
INITIATIVA TIMISOARA·DUMINICĂ, 7 OCTOMBRIE 2018

Părinte,
Ați fost între inițiatorii acestui referendum, deși rolul dvs ca ierarh nu e nici câtuși de puțin să inițiați legi.
Căderea referendumului ar trebui să fie un moment de reflecție profundă - pentru dvs ca și pentru acei preoți care s-au implicat în politică și-n treburi lumești, de aici și din toată țara.
Mesajul pe care l-au transmis cetățenii români ieri și azi e clar ca lumina zilei pentru ierarhii bisericii noastre ortodoxe : e momentul renunțării la lux, la iubirea de arginți, la legătura veche cu un partid anume și cu toate partidele. E de multă vreme momentul să uitați de milioanele de la buget. E momentul, Părinte, să redescoperiți creștinismul, care înseamnă iubire necondiționată pentru aproapele și mai ales pentru aproapele în nevoie. E momentul, Părinte, să vă reîntoarceți la operele sociale, cu modestie și dedicație curata. E momentul, Părinte, o tot repet, să vă lepădați ca de Necuratul de tentația politică.
La ora bilanțului nu numai liderii politici trebuie să-și prezinte demisiile, ci și preoții implicați în această făcătură. Dvs cel dintâi. Să vă luați haina călugăriei și să vă retrageți în meditație și penitență lungă.
Mai ales pentru dvs sună acest îndemn, Părinte, ca Mitropolit al Banatului, naționalist într-o regiune multiculturală, închistat într-o societate locală deschisă la minte, anti-ecumenic într-o Timișoară ecumenică. Să faceți bine, ca inițiator al demersului, să vă puneți întrebarea grea, grea de tot, de unde returnați la vistieria statului cele 35 de milioane de euro, cât ne-a costat fantezia dvs de aventurier în lumea legilor lumești.
Și nu uitați : e momentul, Părinte, să vă retrageți la mănăstire, spre iertarea păcatelor și îndreptarea minții ! Ieri și azi vi s-a transmis un semn de la oameni, care nu poate fi decât un semn de sus. Ascultați-l cu mare atenție !
Dumnezeu să vă lumineze întru luarea celei mai bune decizii. Bine ar fi s-o luați chiar mâine. Nu e scăpare !

Vasile Popovici
Ortodox cu credință mare și îngrijorare pentru soarta bisericii noastre ortodoxe încăpute pe mâini nevrednice


Memorat

Astazi este sărbatorită Sfânta Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.
Memorat

Pe 14 octombrie, de fapt.
Memorat

Corect! Sunteti singura care a sesizat!
Memorat

"Autenticii"  au alte preocupari; intrebari adresate celor decedati, plangeri penale facute unor copii, s.a.m.d.!  Toate acestea facute, bineinteles,  "doar pt. adevar" ...  !?
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11462
  • Vezi Profilul
Răspuns:
« Răspunde #2098 : Octombrie 12, 2018, 20:43:37 »

Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2099 : Octombrie 14, 2018, 00:04:09 »

Alina Ioana Deac
4 ore, via Ciprian Voicila


A trecut la cele veșnice Cuviosul Gherontie: http://ciprianvoicila.blogspot.com/…/cuviosul-g-cel-nebun-p…
Vă rog să îl pomeniți în rugăciunile voastre.




„Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate”

I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale. El alerga cu paşi mari, bălăbănindu‑se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându‑ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M‑am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. G. se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M‑am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui G. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi‑am întins în câş picioarele şi mi le‑am împletit cu ale lui G. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într‑un sfârşit, ne‑am despletit picioarele şi ne‑am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe G. de mână, călugării care păzeau racla sfântului l‑au invitat în faţă, să se închine. Iar G. m‑a tras şi pe mine, apendicele lui. După ce ne‑am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându‑i piciorul i‑am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând‑nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect‑suvenir din Corfu. Mergând cu G. din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, G. ne roagă, pe mine şi pe Bogdan, să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi‑am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne‑am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe. Făcând pentru o zi ascultare de cuviosul, am înţeles în inima mea ce înseamnă libertatea. O stare de eliberare de povara ta, de nevoile şi fricile care transformă orice suflet omenesc într‑o carceră. Dar s‑a întrezărit şi o certitudine: am simţit că am găsit ce căutam. Sentimentul drumeţului obosit care a ajuns la destinaţie. Mi‑a venit să râd copios de toate definiţiile date libertăţii de minţile luminate – dar omeneşti, prea omeneşti – ale filosofilor. Spinoza declarase că libertatea este necesitatea înţeleasă. John Stuart Mill definise în 1859 libertatea pornind de la raportul individ‑societate şi demonstrase că a fi liber înseamnă a avea libertate de conştiinţă, a fi liber să te exprimi, a fi liber să îţi alegi propriul stil de viaţă şi a avea posibilitatea să te asociezi cu alţi oameni. Cât de fade erau în prezenţa lui G. toate aceste încercări de a prinde înţelesul cuvântului libertate! Cine l‑a întâlnit o dată pe G. simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de‑a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. G. compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de‑a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic. Am făcut într‑un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă G., mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă de bucurie care ne invada pe toţi. G. uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, G. te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” G. cântă iar: „Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”. În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s‑a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca‑le‑ar mama de căscate, că‑s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi‑a cântat cucul”. Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul sfaturilor ultimative, l‑a agasat de multe ori cu întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac să mă mântuiesc?” De obicei nu răspunde la întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui: „Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar odată mi‑a spus că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe G. şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Sufletul lui G. nu are ascunzişuri, arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă. După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”. Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi în zi şi în noapte, pân' la ceasul cel de moarte. Furnica lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca greieraşul?” Careva dintre cei prezenţi se simte brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă stânjenit privirile în jos. În fuga microbuzului, G. observă că soarele şi‑a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi‑vă, dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică. Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În Grecia călca supărat foc chiştocurile de ţigară în faţa grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le vorbească în română, explicându‑le printr‑o puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o colosală gogomănie. Când vede un chiştoc sare pe el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!” Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, G. se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte‑ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază‑ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.” Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori să îl acosteze pe G. Inima sa milostivă îl împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine ori cerşetorul a rămas interzis când G. i‑a înmânat un milion, sau două milioane. Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă, care îl au în centrul lor pe G. Pe mulţi oameni cuviosul i‑a vindecat dându‑le să bea dintr‑o sticlă de suc sau poftindu‑i să mănânce dintr‑o mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într‑o bună zi, se trezesc la uşa lor cu G. care, ştiindu‑le păsul, le‑a dat un măr şi i‑a rugat pe amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat mărul, l‑au pus bine şi au uitat de el. Într‑o altă zi găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de mărul primit de la G. L‑au luat pe cel de pe prag, l‑au mâncat împreună şi nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui G.”. Un prieten l‑a adus din Alba Iulia în Bucureşti. Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală de praznicul lui. Prietenul l‑a dus la el acasă. Într‑o zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el acasă, cu scopul precis de a‑l cunoaşte pe G. G. nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar... în timp ce convorbirea se derula în voie la telefon, G. începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.” Ceva similar mi s‑a întâmplat şi mie. Trebuia să plecăm într‑un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va veni cu noi şi G. Îl ştiam din poveştile altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul de întâlnire. Sunt poftit într‑o maşină închisă la culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi. Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul vestimentaţiei lui G. e dublat de un altul, de o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva, G. mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo. Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie G. că sunt din Buzău?” I‑am întrebat pe prietenii mei dacă i‑a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici pomeneală! Şi totuşi G. a aflat pe căi nebănuite obârşia mea. Un părinte mi‑a spus că l‑a cunoscut pe G. la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii, maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l‑au întrebat pe G. ce cântec psaltic ar dori să audă. G. a vrut un imn închinat Maicii Domnului. Maicile cântau, G. s‑a aşezat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul caracteristic, unindu‑şi mâinile ba în faţa pieptului, ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care stătea suspendată deasupra icoanei Maicii Domnului, a început să capete balans de la sine ca şi când o mână nevăzută ar fi mişcat‑o la stânga şi la dreapta. Odată, apropiindu‑se de câteva demonizate, demonul dintr‑una a început să strige: „G., de ce vii la noi să ne arzi?” Cuviosul a potolit demonul, cântându‑i: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună”. G. are două păţanii personale cu diavolul. În prima se făcea că era cazat într‑o cameră la Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana, ucigă‑l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i‑a stins‑o. A doua oară, cuviosul se găsea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să fie cazat într‑o chilie normală, preferând să doarmă în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat smerenia lui, s‑a apropiat pe furiş, şi l‑a zgâriat pe spate cu unghiile. Chipul lui G. seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui G. e brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie. Când am ajuns cu el în insula Eghina, m‑am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!” M‑a străbătut instantaneu un val de căinţă şi când mi‑am revenit mi‑am dat seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă G. s‑a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele? În timpul liber, cuviosul desenează „chipuri”, cum le numeşte el. Biserici cu trei turle privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător, exotic. Ici‑colo apar flori minunate şi gigantice, cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului. G. le dăruieşte cunoscuţilor, de binecuvântare. Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia să îl revadă. Aşa s‑a petrecut după un interval mai lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul nopţii în casa în care se găsea. Mi s‑a pus masa, explicându‑mi‑se că ciorba pe care o s‑o mănânc era excelentă înainte ca G. să arunce în ea un pumn de ardei iuţi. Am mâncat‑o aşa, plină de iuţime, şi credeţi‑mă că a fost una dintre cele mai bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă, G. ne surprindea aruncând spre unul sau spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu înainte de a fi întrebat de cuviosul: „Dormi? Fii treaz!” Pe la miezul nopţii, G. începu să ni se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într‑un colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca ăsta.” După vreo două ore petrecute cu el, m‑am dus să mă culc. Spre dimineaţă visez ceva interesant. Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu G., care la rândul lui stătea într‑o poziţie relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit. Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu‑ne, într‑o comuniune perfectă. Ne găseam într‑un dialog mut, eu‑tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un dialog tacit, dar plin de sens. (Ciprian Voicilă)
Memorat
Pagini: 1 ... 138 139 [140] 141 142 ... 152
Schimbă forumul: