Main Content:

Pagini: 1 ... 145 146 [147]

"Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu." (Matei, 22,29)

  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11262
  • Vezi Profilul
Răspuns:
« Răspunde #2190 : Septembrie 14, 2019, 21:26:49 »

Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2191 : Septembrie 17, 2019, 19:32:50 »

Nu mai avem informatii despre greva foamei a domnului Marian Dedu. Stie cineva ce se intampla cu dansul? Ne poate informa cineva?

Memorat
Răspuns:
« Răspunde #2192 : Septembrie 17, 2019, 19:37:15 »

Memorat

Au trecut zece ani de la plecarea la cele vesnice a Parintelui Teofil Paraianu.
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca si cu sfintii Sai sa-l numere.
Memorat



TRINITAS TV - www.facebook.com/trinitastv/videos/434872870500861.
Astăzi se împlinesc 10 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Teofil Părăian.

Memorat

In mod ciudat, sau dintr-o alaturare pe care ratiunea obisnuita o face, la 10 ani de la plecarea la ceruri a parintelui Teofil Paraian si la 30 de la cea a parintelui Arsenie Boca, ambii cu vietile legate de Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, s-a refuzat, sau amanat doar - cum se pretinde - canonizarea ultimului, Sfantului Ardealului cum ii mai spun romanii parintelui Arsenie Boca.



SCANDALOS: CANONIZAREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA A FOST RESPINSĂ DE SINODUL B.O.R. IERARHII ARDELENI ȘI CREDINCIOȘII AU FOST UMILIȚI. CANONIZĂRILE VOR FI REALIZATE DE ACUM ÎNAINTE DE CNSAS (?) – RĂSTIGNIREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA CONTINUĂ (28 octombrie 2019)

Anul acesta se împlinesc 70 ani de la alungarea pe nedrept, prin vicleșuguri de culise, a părintelui Arsenie Boca din mănăstire (14 mai 1959), prin Ordinul nr. 2407/1959 al Episcopiei Aradului, ca o consecință a unei decizii sinodale (15 dec.1958) sub presiunea Securității, decizie care a deschis drumul aplicării Decretului 410/1959. Atunci multe mănăstiri au fost închise și mulți călugări trimiși în lume, prin implicarea Securității în treburile bisericești, dar cu acceptul final al ierarhiei, pentru a distruge ultimele bastioane de rezistență duhovnicească și pentru ca cei alungați să fie mai bine urmăriți de Securitate. Doar cei care erau dispuși să colaboreze cu rețeaua Securității au avut de câștigat, de la poziții sociale până la burse de studii peste hotare. Tot anul acesta se împlinesc 90 de ani de la retragerea sa la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (1939) din Țara Făgărașului, unde a început slujirea pastorală și vestita mișcare filocalică, precum și 30 de ani de la trecerea sa în viața de dincolo de mormânt (1989).

Iată că în loc să avem parte în anul 2019 de proclamarea canonizării Părintelui Arsenie Boca, am avut parte de o palmă dată pe obraz de către o parte a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care a sabotat de fapt mult așteptata canonizare. Cererea de canonizare a Părintelui Arsenie Boca, depusă de către ÎPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, coordonatorul comisiei și ceilalți ierarhi din comisie, a fost refuzată. Comunicatul de presă „Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al BOR” din ziua de 28 oct.2019, publicat de Agenția de Presă Basilica pe pagina sa de internet, cuprinde și hotărârea prin care, de fapt, a fost respinsă canonizarea Părintelui Arsenie Boca. Hotărârea a fost prezentată, astfel încât, oamenii naivi și necatehizați să nu sesizeze că a avut loc sabotarea canonizarii. Dar episcopii, preoții și credincioșii care așteptau proclamarea canonizarii și-au dat repede seama că la mijloc e ceva putred. „De ce nu se face canonizarea anul acesta?” este întrebarea care-i macină zilele acestea pe românii „de la Nistru pân’ la Tisa”, precum și pe cei din diaspora românească de pe toate continentele. În acest comunicat ni se transmite că o altă „subcomisie” se va ocupa de canonizare de acum înainte. Dar de ce este nevoie de avizul acestei subcomisii, în situația în care, încă din anul 2016, cu împuternicirea Sfântului Sinod al BOR a fost înființată „Comisia teologică specială care cercetează viața și activitatea părintelui Arsenie Boca”, alcătuită din următoarele persoane: ÎPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului; PS Gurie Georgiu, episcopul Devei și Hunedoarei; PS Daniil Stoenescu, episcopul Daciei Felix; pr. acad. prof.univ.dr. Mircea Păcurariu de la Sibiu; pr. prof.univ.dr. Vasile Vlad de la Arad; pr. prof.univ.dr. Simion Todoran de la Alba Iulia; Adrian Petcu, funcționar CNSAS etc.? Această comisie, care s-a întrunit de mai multe ori (16 apr.2016, Deva; 31 oct.2016, la Mănăstirea Prislop etc.), a depus deja numeroase referate întocmite atât de membrii săi cât și de alți specialiști din afara sa, precum și „Propunerea de canonizare a Părintelui Arsenie Boca”. Prin urmare, în ziua de 28 oct.2019 trebuia să fie realizată formalitatea de proclamare a canonizării Părintelui Arsenie Boca, de către forul suprem al BOR și nu de vreo viitoare subcomisie.

Ce rost mai are această subcomisie oare? Această structură cu număr necunoscut de repetiții, despre care ni se spune că „va invita specialiști din diferite domenii de competență să redacteze referate privind canonizarea părintelui Arsenie Boca din perspectiva expertizei lor teologice, de pictură bisericească și de disciplină monahală”. De ce este nevoie de o subcomisie, adică de o structură inferioară, pentru a relua cercetările deja făcute de ditamai comisia care s-a ocupat ani de zile de canonizare? Acest lucru este o absurditate din punct de vedere al dreptului bisericesc și nu se regăsește în cazul altor canonizări, dar nici în studiile canonice de drept bisericesc întocmite de Părintele Prof.Univ.Dr. Liviu Stan, după care sunt predate cursurile de drept la facultățile de teologie ortodoxă. E ca și cum comisia inginerilor cu facultate predă raportul comisiei subinginerilor fără facultate sau comisia ofițerilor predă raportul subofițerilor. Astfel părinții episcopi și profesori care s-au ocupat până-n prezent de canonizarea Părintelui Arsenie Boca au fost umiliți prin punerea sub semnul întrebării a rezultatelor cercetărilor lor și redistribuirea sarcinii canonizării unei subcomisii, precum și altor „comitete și comiții”.

Prin urmare, tot efortul de până acum s-a dus pe apa Sâmbetei, iar dosarul canonizării a fost trimis în subsolul Arhivelor Patriarhiei. Din moment ce alți „specialiști” vor fi invitați să investigheze situația, rezultă că membrii Sinodului care s-au opus canonizării au considerat că referatele științifice depuse de membrii comisiei, printre care și referatul întocmit de părintele academician Mircea Păcurariu, intitulat „Părintele Arsenie Boca de la mănăstirile Sâmbăta de Sus și Prislop”, nu au fost destul de bine întocmite după opinia lor savantă. La ce specialiști mai mari decât un academician român vor apela ierarhii care s-au opus? Poate la experți de la Vatican, Constantinopol, Oxford, Cambridge, Harvard sau Moscova. Rezultă totodată că și referatul întocmit de dl. Adrian N. Petcu, membru în comisie și funcționar la CNSAS, are defecte (poate pentru că domnului îi lipsesc studiile teologice) și nu a fost întocmit conform metodologiei științifice și se va renunța pe viitor la colaborarea sa, care oricum nu-și avea rostul și se va apela la alți funcționari mai pricepuți care să cerceteze la CNSAS. Oricum, unele declarații făcute de dl. Adrian N. Petcu în presă sunt de-a dreptul stupide, cum ar fi aceea că Părintele Arsenie Boca n-ar fi fost „dezbrăcat de haina monahală” (Dilema, nr.697, iun.-iul. 2017, p. 6), când de fapt în ordinul nr. 2407/1959 de părăsire a mănăstirii i s-a ordonat Părintelui Arsenie următoarele: „numitul [Ieromonah Arsenie Boca] va ieși din mănăstire fără rasă, urmând ca Episcopia noastră să-i pună la dispoziție suma de bani necesară pentru ași (sic!) achiziționa un costum civil”. De asemenea, nu am vazut nicio reacție publică a dlui Adrian N. Petcu, atunci când dna Tatiana Niculescu Bran, care susținea că se bazează pe documente CNSAS, a falsificat biografia Părintelui Arsenie Boca și a batjocorit memoria Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, pe care-l eticheta ca „zoofil” (p.26), în cartea sa scrisă după metodologia babelor vrăjitoare și publicată de dl antreprenor G. Liiceanu chiar la Humanitas în 2018. Vorba aceea, „tăcerea e de aur” și aducătoare de „bani de aur”, distincții și privilegii.

S-a ajuns la situația penibilă ca sfinții Bisericii Ortodoxe Române să fie canonizați de CNSAS, după dosarele întocmite din ordinul torționarilor Pantelei Bodnarenko, Boris Grunberg etc. și alți KGB-iști, care au venit pe tancurile sovietice și s-au instalat în cartierul Primăverii din București și-n toată țara și au impus teroarea și exterminarea elitei României Mari în închisorile comuniste. Monahi, precum starețul Gherasim Iscu de la Tismana, sau preoți profesori, precum Ilarion Felea, au murit în temnițele comuniste pentru Hristos alături de mulți alți mucenici, însă până-n prezent nu au fost canonizați din cauza nepăsării oficiale. De asemenea, vărul Părintelui Arsenie Boca, învățătorul-director de școală Vasile Crucin a murit ca un mucenic după ce a fost trimis la Canal, din „vina” că mersese cu elevii duminica la Sfânta Liturghie și îi criticase pe cei care ne invadaseră țara. Însuși Părintele Arsenie a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră pentru „vina” de a-și fi pus viața în pericol pentru monahul Antonie Plămădeală, salvându-l din ghearele torționarilor, care a uitat când a ajuns ierarh-mitropolit de tot binele pe care Părintele Arsenie Boca i-l făcuse. Încă din anii '30 se vorbea în cercurile teologice de episcopi ai lui Hristos și episcopi politicieni, cei din urmă lucrând nu pentru binele Bisericii, ci exclusiv pentru interesele lor personale și politice. Numai că atunci episcopii politicieni erau în minoritate. Dar odată cu instaurarea comunismului, ierarhii demni și curajoși ai lui Hristos, precum Irineu Mihălcescu al Moldovei, Nicolae Popovici al Oradiei, Policarp Morușca al românilor din America etc., au fost scoși din scaune, pensionați forțat și trimiși în surghiun pentru că s-au împotrivit bolșevizării României. Singura mănăstire – ridicată după 1989 – întru cinstirea și pomenirea jertfei tuturor mucenicilor neamului românesc exterminați în temnițele comuniste, a fost ctitorită cu multă trudă de către Sfântul Părinte Justin Pârvu (1919-2013).

În comunicatul publicat de Agenția Basilica se mai afirmă următoarele: „canonizarea sfinților fiind un proces anevoios, nu se face în pripă sau sub emoții de moment, mai ales când este vorba despre persoane trecute de curând la Domnul”. Dar vedem în același timp că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a canonizat „sub emoții de moment” sfinți care au trecut recent la Domnul, cum ar fi: Părintele Paisie Aghioritul trecut la Domnul în anul 1994 și canonizat după 21 de ani în anul 2015; Părintele Porfirie Kavsokalivitul trecut la Domnul în anul 1991 și canonizat după 22 de ani în anul 2013; Părintele Sofronie Saharov trecul la Domnul în 1993 și zilele acestea a fost anunțată canonizarea sa etc.

Dosarele despre Părintele Arsenie Boca de la CNSAS au tot fost cercetate de vreo 20 de ani încoace și publicate integral, negăsindu-i-se vreun cusur. Poate a venit timpul să fie cercetate și publicate integral și dosarele celor care se opun canonizării.



Florin Dutu · Ieri la 17:42
www.facebook.com/florin.dutu.104/posts/3025878497428923
Memorat

Si, cum viata are intamplarile ei pline de invataminte, inchei cu rezumatul unei pilde din viata de zi cu zi, scrisa de Dr. Happy in Happymed.TV,
www.happymed.tv/emeritul-chirurg-ion-juvara-i-a-salvat-viata-ca-recompensa-l-a-turnat-la-securitate/?fbclid=IwAR0YwU2lPeR1AlTt58alSNlCZAqBDb9ebTLdJWVvZYJu_jzjCejECTIKPUk

Emeritul chirurg Ion Juvara i-a salvat viaţa. Ca recompensă, pacientul l-a turnat la Securitate



"Se spune că un mare profesor de chirurgie, Ion Juvara pre numele său, l-a operat cândva pe un ins cam amărât care era bolnav foarte – practic, pacientul a ajuns lat la spital şi nimeni nu-i mai dădea nici o şansă. O intervenţie practicată la timp şi cu mare talent, însă, l-a salvat pe individul cu pricina. Suntem prin anii ’50, la Bucureşti, în plină campanie contra burjuilor, a numelor româneşti de tradiţie, a intelectualilor etc."
Inainte de a pleca din spital, cel operat il intreaba pe chirurg cum poate sa-i rasplateasca salvarea? Afland ca pacientul era dulgher, ii cere sa-i faca o nisa in zidul locuintei sale, una bine mascata, sa nu poata fi gasita de nimeni si sa pastreze secretul, ceea ce dulgherul a facut intocmai. Dupa un an insa, medicul se trezeste cu securitatea peste el.
"– Am auzit că aveţi o ascunzătoare plină cu cocoşei, zic cei de la Securitate.
 – Ascunzătoare?! Cocoşei?! – face profesorul pe niznaiul."
Securistii se duc insa direct la locul ascuns, inlatura tencuiala si descopera nisa, iar in fundul ei gasesc o caseta frumoasa din lemn, pe care o scot imediat si o cerceteaza. Surpriza lor a fost ca nu au gasit nici bijuterii, nici valuta, nici cocosei de aur, asa cum se asteptau, ci o foaie de hartie pe care scria:
“ACEASTA ESTE RECUNOŞTINŢA OMENEASCĂ. ÎI MULŢUMESC DIN SUFLET PACIENTULUI MEU CĂRUIA I-AM SALVAT VIAŢA".
Memorat


www.activenews.ro/cultura/29-septembrie-Nasterea-parintelui-Arsenie-Boca.-Autobiografia-%E2%80%9ESfantului-Ardealului-70035
Sâmbătă, 29 septembrie 2018

29 septembrie: Nașterea părintelui Arsenie Boca. Autobiografia „Sfântului Ardealului”

DE ANDREEA ILIE

La 29 septembrie 1910 se năștea, la Vața de Sus, cel ce avea să devină, ulterior, „Sfântul Ardealului”, unul dintre cele mai iubite „personaje” ale ortodoxiei românești contemporane, Ieromonahul Arsenie Boca.

Mii de oameni intrau pe porțile mănăstirii pentru a lua cuvânt de folos de la el, iar acesta îi întâmpina spunându-le pe nume, deși era prima oară, în viață, când îi întâlnea. Să, facem, astăzi, cunoștință cu Ieromonahul Arsenie, din nou, din chiar propriile sale cuvinte, citind această scurtă și smerită ...

...AUTOBIOGRAFIE

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.

De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.

Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanță mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.

Vremea în București

Am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.
Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.

M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.
Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri și rosturi sunt străin.

Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945
Memorat

Memorat

Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu



La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri.
Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc.
Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! - şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.
Memorat
Pagini: 1 ... 145 146 [147]
Schimbă forumul: