Main Content:

Pagini: 1 ... 1005 1006 [1007] 1008

ARICOLE DE PRESA

  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 5597
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15090 : Ianuarie 05, 2020, 23:20:52 »

Dana Girbovan
27 decembrie 2019 la 22:40
Prin desfiintarea SIIJ se doreste, din nou, controlul asupra justitiei

Sectia pentru investigarea infractiunilor din justitie (SIIJ) este singura structura de parchet complet in afara controlului politic. Acesta e motivul pentru care politicul doreste cu ardoare desfiintarea sa.

Sefii PICCJ, ai DNA si ai DIICOT, precum si sefii de sectie ai acestora, unde se vor intoarce dosarele cu magistrati daca SIIJ va fi desfiintata, sunt numiti politic, de catre Presedintele Romaniei la propunerea Ministrului Justitiei.

Este inadmisibil ca se ignora ostentativ motivul principal pentru care SIIJ a fost creata: modul in care dosarele cu magistrati erau instrumentate, in special de catre DNA, devenise o presiune reala asupra judecatorilor.

Este deja de notorietate ca in repetate randuri procurori DNA au anchetat judecatori pentru ca nu au fost de acord cu solutiile pronuntate, ca au incalcat secretul deliberarii judecatorilor, ca au deschis din oficiu dosare judecatorilor si le-au tinut deschise cu anii.

In fostul CSM, de exemplu, aproape toti membrii aveau dosare la DNA. Raportul Inspectiei Judiciare - si el ingnorat, in ciuda faptului ca a fost validat de Plenul CSM - este dovada clara in acest sens.

Este inadmisibil ca nu se discuta despre motivele pentru care o parte importanta a judecatorilor au sustinut infiintarea SIIJ, iar explicatia nu poate fi decat una singura: se doreste revenirea la vechile practici de presiune asupra judecatorilor si, implicit, de control asupra justitiei.

In ceea ce priveste Memorandumul elaborat de Ministerul justitiei, nu doar ca acesta ignora opiniile exprimate de judecatorii Inaltei Curti de Casatiei si Justitiei, ai Curtii de Apel Bucuresti - judecatorii care simt cel mai puternic presiunile, avand competenta in dosare ce vizeaza politicienii de la varful puterii - sau ai altor curti de apel din tara, dar prezinta trunchiat si, punctual, chiar eronat pozitia Comisiei de la Venetia cu privire la SIIJ.

Astfel, Comisia de la Venetia apreciaza modalitatea de numire a procurorilor in noua sectie: "Este vorba în special de implicarea CSM în numirea procurorului sef al Sectiei, precum si a procurorilor din cadrul Sectiei, prin intermediul unui concurs de proiecte organizat de o comisie specială înfiintată în cadrul Consiliului. Acelasi mecanism este preconizat si pentru revocare. Participarea plenului (i.e. judecători si procurori) este importantă întrucât Sectia, desi va fi condusă de un procuror sef, va investiga atât procurori cât si judecători.
86. De asemenea, indicarea cu precizie în legii a criteriilor (inclusiv cel putin 18 ani vechime în functia de procuror) si a conditiilor procedurale pentru selectarea celor mai buni candidati asigură câteva garantii importante de calitate si, să sperăm, de impartialitate pentru numirile în această sectie sensibilă."

Cu toate ca implicarea Plenului CSM este explicata si laudata de Comisia de la Venetia, acest argument - al implicarii Plenului - este folosit de ministrul justitiei Catalin Predoiu ca motiv de desfiintare a SIIJ.

De asemenea, expertii Comisiei de la Venetia recomanda expres Guvernului sa "Regandeasca propunerea de infiintare a unei structuri de parchet separate pentru investigarea infractiunilor comise de judecători si procurori; recurgerea la procurori specializati, combinată cu mecanisme procedurale de protectie efective, pare o alternativă adecvată în această privintă".

Or, Guvernul nu isi propune sa "regandeasca" nimic, cu atat mai mult sa vina in contrapondere cu mecanisme procedurale de protectie efectiva, ci pur si simplu doreste desfiintarea SIIJ si revenirea la status quo-ul initial, adica la presiunile asupra judecatorilor.
Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15091 : Ianuarie 06, 2020, 00:26:46 »

''Răzvan Savaliuc: ”Pupaţi-l pe Iohannis!”         20 de motive pentru care Iohannis „merită pupat”''

"Români – cei care ați votat cu Iohannis – ați luat cea mai mare țeapă! Pentru România urmează o perioadă cumplită."

https://gandeste.org/adevaruri/razvan-sava."liuc-pupati-l-pe-iohannis/97973?fbclid=IwAR0r585S89K-LwFvyyatCQfYrqe2a_IpzDwF-6PY_Zz-shgFqmniO3HgWAs
Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15092 : Ianuarie 06, 2020, 04:03:27 »

''Semnul clar că urmează un război sângeros. Iranul a arborat pentru prima dată în istorie steagul roşu pe moscheea Jamkaram''

https://adevarul.ro/international/in-lume/semnul-clar--urmeaza-razboi-sangeros-iranul-arborat-data-istorie-steagul-rosu-moscheea-jamkaram-video-1_5e11a6225163ec4271beaf0f/index.html
Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15093 : Februarie 11, 2020, 21:03:18 »

Un articol care merita citit, chiar daca este mai lung si nu-i imartasim neaparat perspectiva.
Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15094 : Februarie 11, 2020, 21:06:35 »


https://revistavatra.org/2020/02/10/gaspar-miklos-tamas-1989-sfarsitul-a-ce/?fbclid=IwAR2cq1DrsBQnNrTL2DvUR_aFe8DFXlXlWmiFDeHLAlhD9fx-qcym7hWDJeY
Luni, 10 februarie 2020

Gáspár Miklós Tamás – 1989: sfârșitul a ce?



În vremuri mai civilizate, de care de-abia ne mai amintim, se găseau reacționari care înțelegeau socialismul și nu-și concentrau critica pe himere. Bertrand de Jouvenel (Baron de Jouvenel des Ursins) era un gânditor conservator remarcabil și unul din acele personalități de vază care au devenit fasciști angajați, convinși și cu acte în regulă pentru o vreme și care, în consecință, după cel de-al Doilea Război Mondial au trebuit să-și petreacă viața într-un fel de exil intern.
Cu toate astea, a fost invitat să țină o prelegere în cadrul seriei de conferințe Boutwood de la Corpus Christi în 1949, care a fost publicată ulterior cu titlul Etica redistribuției (1953, 1990). Chiar la începutul textului, el face o extraordinară distincție tripartită între trei tipuri principale de politici „progresiste”.
Pe cea dintâi a numit-o „redistribuție agrară” sau „egalitarism agrar”, prezentă în istorie din timpuri imemoriale. Aceasta e tradiționala redistribuire a pământului odată cu fiecare nouă generație, care creează o egalizare a capitalului de pornire, dar nu și o egalizare a veniturilor: de Jouvenel o numește o egalitate a recompensei.
Cel de-al doilea tip este socialismul propriu-zis care nu urmărește egalitatea sau redistribuția și nici nu vizează în special creșterea bogăției cu orice preț. „Socialismul urmărește scopuri mai înalte decât «simpla» dreptate. El caută să instaureze o nouă ordine de iubire frățească. Sentimentul socialist de bază nu este că lucrurile sunt lipsite de proporție și deci nedrepte, că recompensele nu sunt pe măsura efortului, ci o revoltă emoțională [aș spune mai degrabă: morală] împotriva antagonismelor din societate, împotriva comportamentului meschin al omului față de om”. Nu e obligatoriu să ne întoarcem la un stadiu prealabil sau „primitiv”, căci socialiștii pot accepta societăți complexe și interdependente, însă oamenii ar trebui să-și slujească unii altora chiar și în modernitatea „înnoirii spirituale”, ca niște „oameni noi” ce-și găsesc fericirea în bunăstarea semenilor lor”. Modelul e furnizat de „schema paulinică a legii și a harului, filtrată prin Rousseau. Pentru Rousseau, progresul social sporește dezbinarea, căci ațâță dorințele omului. […] Răspunsul lui Rousseau la toate astea… a fost deplasarea centrului de greutate al emoțiilor omenești, iubirea față de întreg înlocuind amorul propriu. Acesta este tiparul fundamental al gândirii socialiste”. Dar Rousseau (și Marx) credeau de asemenea că antagonismul social se naște din „situații obiective”, prima dintre ele fiind proprietatea privată, ce trebuie prin urmare să fie distrusă.Iar Bertrand de Jouvenel adaugă: „O astfel de comunitate funcționează. A funcționat vreme de secole, și putem vedea cum funcționează cu propriii noștri ochi în orice comunitate monastică în care bunurile materiale sunt împărtășite fără obiecții pentru că sunt disprețuite. Membrii comunității nu sunt nerăbdători să-și sporească bunăstarea pe socoteala celorlalți, pentru că în general nu sunt dornici să o sporească. […] Pe scurt, ei își aparțin unii altora nu pentru că formează un organism social ci pentru că sunt părți ale unui corp mistic. Socialismul încearcă să regăsească această unitate fără credința care o susține”.
Oricine a studiat comunismul radical revoluționar la fel de mult ca mine știe că el era într-adevăr atitudinea unor rebeli adevărați, fie că erau anti-marxiști ca Gustav Landauer sau marxiști ca Georg Lukács și Ernst Bloch, între 1917 și 1923. Asta era ceea ce stătea în spatele eroismului și cruzimii revoluționarilor, cultul sacrificiului, martirajului și angajamentului. Aceasta era o erezie ebionistă modernă – ebioniții fiind credincioșii care, în secolul II, considerau sărăcia o virtute și nu credeau în divinitatea lui Isus, «ebion» însemnând sărac în aramaică.
Cel de-al treilea fel, conform lui Jouvenel, este ceea ce am numi „stângă” astăzi, o redistribuție a veniturilor în scopuri egalitare, în principal prin taxare și asistență socială pentru săraci, care lasă proprietatea privată capitalistă la locul ei, urmărind să obțină „eliberarea de nevoi”, și care e asociată cu un număr de politici egalitare precum dreptul universal de vot, suprimarea privilegiilor ereditare, crearea unei culturi sociale egalitare, lipsite de deferență și dispreț și așa mai departe. Toate acestea se bazează pe credința împărtășită în bunătatea inerentă mângâierilor pământești și a ușurării durerii. Asta e ceea ce numim social-democrație sau, în America, „liberalism”.
Sistemele de tip sovietic au fost o combinație a tuturor acestor trei variante, dar în special a ultimelor două. Reforma agrară arhaică, redistribuția egalitară a pământurilor e cea care a câștigat țărănimea rusă și chineză de partea socialismului și care a anulat sursa principală a nedreptății – domeniile funciare extinse, detestate vreme de milenii laolaltă cu clasa cea mai detestată, marea aristocrație. La început, ideea cooperativelor țărănești părea să fie reconciliabilă cu un sistem de egalitate a recompensei. Dar acest aspect a dispărut rapid.
De la bun început a existat un conflict între, pe de o parte, ideea intrinsec socialistă a „iubirii frățești”, adică a excluderii conflictului social care ar fi însemnat totodată și excluderea statului și a războiului, și, pe de altă parte, ideea progresistă sau pozitivistă a unei dezvoltări materiale continue pentru toți, bazată pe progresele tehnologice (și deci științifice). Partidul comunist ezita între cele două – după care a fost obligat să facă ceva de modă veche.
Ca în orice religie apocaliptică, problema mântuirii amânate s-a pus din nou. Explicarea motivului pentru care cea de-a Doua Venire a fost amânată a reprezentat o mare bătaie de cap pentru Biserică – și la fel s-a întâmplat și cu amânarea comunismului pentru Partid. Până la venirea lui – când abundența, sănătatea, fericirea, plăcerea și libertatea vor fi în sfârșit disponibile – unii trebuie forțați să lucreze extrem de dur, sub controlul de fier al aparatului de represiune și, după moartea lui Stalin, acest sistem mortal a încercat să cumpere consensul și supunerea „oamenilor muncii” printr-o creștere a consumului și printr-o autonomie sporită a vieții private (mult mai mare decât își imaginau teoreticienii occidentali ai „totalitarismului”) prin divertisment, călătorii la mare, alpinism și cultul relațiilor heterosexuale monogamice fericite într-un cămin primitor dotat cu cutie frigorifică și instalație stereo.
Dar în același timp exista și un cler comunist neîndurător, pătruns de „valorile” iubirii frățești, în interiorul unui corp politic mistic și separat, și care privea masele consumeriste ce se dedau plăcerilor trupești cu un dispreț abia mascat, așa cum clerul se uită în general la laici.Numele sau, mai degrabă, pseudonimul acestor tovarăși de rangul doi era desigur „mic burghezi”, de parcă ar fi fost rămășițe ale unui trecut burghez individualist și carnal, când ei erau în realitate produsul unei ordini egalitariene și redistributive instalate „de sus” (remarcați acest termen), deși părinții lor nu erau deloc burghezi, ci cel mai adesea țărani cu frica lui Dumnezeu, colectiviști și conservatori, care erau destul de reținuți în ce privește plăcerile trupești.
„Mic burghez” a însemnat exact ceea ce quakerii și metodiștii au numit „lumesc”. Așa că nu ar trebui să credem că antipatia elitelor comuniste pentru consumerism, welfarism și reformă de piață s-a născut doar din teama lor de a-și pierde puterea; ea avea și motive morale și filosofice. Mai mult, au fost oferite indulgențe, a fost permisă o carnalitate voioasă dar reținută – la fel ca munca forțată mai devreme – cu scopul de a păstra puterea, dar asta era, pentru comuniștii convinși, un compromis nevrednic, la fel de murdar ca lagărele de muncă ce erau considerate a fi necesare pentru a-i educa pe ignoranți și pe cei nevrednici, în loc ca aceștia să-și asume în mod liber munca suplimentară necesară pentru îndeplinirea misiunii lor istorice. În aceste condiții, masele truditoare nu puteau să nu cadă în diverse fenomene alarmante de „falsă conștiință”, fantezii anti-socialiste și decadență generalizată.
„Falsa conștiință” e doar un alt nume pentru ceea ce biserica numea „greșeală”. Astfel încât soluția clerului comunist a fost educația, propaganda și agitația, îndoctrinarea ideologică. În curând, toate acestea aveau să fie numite pur și simplu „cultură” – drept principală justificare a sistemului, cel puțin în ochii elitei comuniste. Ceea ce nu era, desigur, o situație specifică doar comuniștilor.
Pe 11 noiembrie 1928, la a zecea aniversare a revoluției din Austria, în Viena roșie, în marea sală a Musikverein, s-a ținut un concert pentru proletari. Programul serii: Schoenberg, „Friede auf Erden”, piese după poeme de Conrad Ferdinand Meyer, și Simfonia a doua a lui Mahler pentru solist, cor și orchestră, dirijor: Anton Webern.
Chiar și astăzi, și chiar și pentru cei cunoscători, aceasta ar fi o seară destul de dificilă. Dar pentru geniile educaționale din primăria Vienei asta nu conta. Gusturile oamenilor, în special cele ale avangardei sociale, ale proletariatului industrial, trebuie să fie corectate și deci trebuie să li se ofere cea mai înaltă calitate spirituală, în fond ei nu sunt niște mic-burghezi care se mulțumesc cu operetă și cu ultimele șlagăre de la radio.
Ideea lui Lukács a unei „conștiințe atribuite” a proletariatului – adică înlocuirea viziunii empirice, factuale, observabile asupra lumii a clasei muncitoare cu filosofia adevărată – în absența transformării spontane și profunde a societății după o revoluție victorioasă a trebuit să fie impusă ca un fel de dictatură educațională. La asta a servit o „revoluție culturală” fără precedent, prin sute de mii de noi școli, forme de educație continuă, cursuri de îndoctrinare, muzee, săli de concerte, „case de cultură”, arhive, o producție de carte și film imensă, mii de biblioteci cu secții de împrumut, coruri (milioane de oameni au învățat să citească partituri și să cânte la un instrument), știință populară, producție de masă de manuale, dicționare, ghiduri, enciclopedii, istorii susținute de aparate critice și colecții vaste de documente, ediții populare ieftine din autorii clasici în tiraje nemaiauzite, educație vocațională, și toate astea pe doi bani sau chiar gratuit.
Revoluția Franceză a distrus principalele instituții ale vechii lumi – monarhia, biserica și nobilimea – și odată cu ele ultimele urme ale privilegiului înnăscut ca lege (care a fost văzut, timp de milenii, drept principala nedreptate de către cei de demult) în doar câțiva ani. Revoluția Rusă, dar și prelungirile ei din Germania și Ungaria, prin abolirea diferenței dintre copiii legitimi și nelegitimi, prin instituirea dreptului de divorț la cerere, prin decriminalizarea homosexualității, prin decretarea drepturilor egale pentru femei, prin glorificarea amorului liber, prin includerea copiilor în programele de asistență publică și prin interzicerea pedepselor corporale chiar și în interiorul familiilor – aceasta a fost, deși s-a uitat demult, una din principalele cauze de indignare anticomunistă, pe lângă abolirea proprietății private și a gradelor militare și academice și a tuturor titlurilor onorifice tradiționale și a obiceiurilor de supunere la autoritate – au făcut același lucru pentru Est și pentru toate locurile care nu erau încă republici burgheze.
Nimic din toate acestea, sau aproape nimic, nu se mai păstra în 1956, când, ca rezultat al celui de-al XX-lea congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică și al revoluției din Ungaria, faza post-stalinistă de „socialism real” a fost inaugurată și când aceste societăți, toate dictaturi egalitariene și educaționale, au intrat în perioada lor conservatoare, ce a inclus politici sexuale habotnice, și și-au bazat sistemul lor statal pe interzicerea dizidenței, mai degrabă decât pe mobilizarea prin convingere și teroare: demobilizare în loc de mobilizare, conformism în locul eroismului, loialitate formală în loc de fanatism, divertisment de masă în locul interogatoriilor nocturne la GPU. Această societate post-stalinistă – care a încetat să mai existe acum treizeci de ani – era autoritară (militarism, poliție de stat, cenzură, „psihiatrie politică” etc.) însă avangarda comunistă elevată și nemiloasă a dispărut, iar moștenirea ei (în mare parte falsificată) a fost transformată într-o tradiție preponderent simbolică, în locul unei ideologii politice vii. Liderii săi nu urau nimic mai mult decât Noua Stângă – pe care o confruntau cu profesiunile lor de credință – și ei au ajuns chiar să se mândrească cu dușmanii lor nominali din „lagărul imperialist”, și viceversa.
Liderii puterilor occidentale considerau că această ordine este trainică și predictibilă și, atunci când schimbările au venit în 1989, Bush (și oamenii lui, James Baker și Brent Scowcroft), Mitterand și Thatcher au spus cât se poate de deschis că nu își doresc ca opoziția dizidentă haotică să ia puterea și le-au asigurat pe ultimele guverne „comuniste” (de fapt, cele care au implementat reformele de piață) de prietenia, aprecierea și susținerea lor. Ei s-au opus de asemenea vehement la reunificarea Germaniei, care a fost primită cu o tăcere glacială de către social-democrații germani, cu dezgust de către ecologiști și cu îndoială de către CDU, cu excepția cancelarului Kohl (care a ezitat și el un timp).
Dacă citim seria de articole aniversare din presa germană de centru-stânga, de pildă taz sau Der Freitag, e ușor să înțelegem de ce: pentru germanii de vest, confruntarea cu realitatea Germaniei de Est a însemnat descoperirea propriului lor trecut refulat: RDG era în anii 1980 la fel de cenușie, săracă și respectabilă ca RFG-ul în anii 1950. Mai mult, era straniu de germană. Expresia „Deutschland, einig Vaterland” (Germania, patrie unificată) provine din imnul RDG („Auferstanden von Ruinen”) scris de doi emigranți comuniști: Johannes R. Becher, fost expresionist (și președinte al Uniunii Scriitorilor din RDG, precum și ministru al culturii) și Hanns Eisler, un fost colaborator de-al lui Adorno și Brecht.
Germania de Est, care, în virtutea faptului de a fi un stat muncitoresc socialist, s-a considerat ca fiind profund și inerent anti-fascistă, nu a trecut prin travaliul occidental de chestionare a trecutului său nazist și nu era limitată de complicațiile acestui proces. Cine ar fi îndrăznit în Germania de Vest să-și numească forțele armate Nationale Volksarmee, iar aparatul de securitate – Volkspolizei? Cine ar fi îndrăznit să reintroducă pompa militară prusacă, cu fanfarele și parafernaliile ei, și să revendice moștenirea națională literară și filosofică drept piesa centrală a identității național-proletare? Se discuta mai mult în RDG despre Luther și Goethe și Herder și Fichte decât în Vest. Totul părea atât de dezarmant de învechit și totodată ignorant în ce privește complexitatea istorică, aproape naiv.
Cel mai dedicat autor comunist din RDG, Heiner Müller, era mult mai profund german decât progresiștii occidentali melancolici care cântau doliul Germaniei, Siegfried Lenz sau Martin Walser (și Brecht, în coralele sale, se arăta un moștenitor al imnurilor luterane și al lui Bach și al barocului german, mai profund german decât Gottfried Benn). Ca și Syberberg, Heiner Müller și-a apropriat așa-zisul „demonism” al istoriei germane cu o ferocitate care a șocat lumea germanofonă.
Astfel, Germania de Est reprezenta un trecut derefulat – ce includea și acuzația, de nerostit în Vest, că „democrația germană” era fără îndoială întemeiată pe asasinatul Rosei Luxemburg și al lui Karl Liebknecht și pe înfrângerea clasei muncitoare germane – pe care nimeni nu voia să-l confrunte astăzi.
În același timp, Germania de Est a fost mai degrabă învinsă decât îmbrățișată, ceea ce a presupus distrugerea economiei sale, emigrația de masă a tinerilor ei și lipsa dorinței de a o integra. (Din cei 120 de șefi de secții ai guvernului federal german, doar 3 sunt est-germani, și nici unul din membrii guvernului federal – cu excepția doamnei Merkel. Aproape orice e de valoare e proprietatea Vestului). Unificarea Germaniei e considerată un eșec răsunător de către o largă majoritate de est-germani. Dar, în fond, la fel sunt văzute „schimbarea de regim” și „tranziția” toate țările est-europene unde, fără excepție, opinia majoritară consideră fostele sisteme ca fiind superioare celui prezent, de această opinie fiind și aproximativ jumătate din cei născuți după 1989.
Pe lângă nemulțumirile economice supra-documentate în presă (în comparație, est-europenii trăiesc azi mai rău decât înainte de 1989, chiar dacă nu luăm în calcul inegalitățile sociale și regionale și soarta tristă a serviciilor sociale), motivele aparente ale acestei malaise sunt unele specifice.
Combinația bizară de atitudine oficial revoluționară și totodată conservatoare din „socialismul real” le-a conferit o strălucire cu totul unică acestor societăți. În comparație cu ele, prezentul li se arată contemporanilor ca vulgaritate barbară și lucruri de proastă calitate, „cultura” fiind cuvântul est-european pentru ceea ce oamenii simt că le lipsește. Există desigur și diferențe naționale – Ungaria fiind un exemplu (negativ) țipător –, dar absența unei prese și piețe editoriale respectabile, provincialismul debordant (în ciuda cenzurii, informațiile despre situația internațională și despre lumea „externă” în general erau în comunism din belșug), care se însoțește cu dispariția tuturor produselor culturale cu excepția televiziunii comerciale și filmelor americane, precum și a YouTube-ului.
Super-modernismul colonial, atât de batjocorit de V.S.Naipaul, este pretutindeni: abundă de joggers vegani cu ghiozdane și bicicliști, oameni care urmează cu devotament fiecare modă despre care-și imaginează (adesea greșit) că vine din San Francisco sau Berlin, în vreme ce își culeg informațiile de pe Wikipedia. Ei sunt oricând gata să creadă că Bernie Sanders sau Jeremy Corbyn sunt „marxiști” și că Papa și Greta Thunberg sunt membrii ai Illuminati.
Dar în același timp, speranța oamenilor în ceva ce, în lipsă de un cuvânt mai bun, trebuie să numesc „mai nobil” e evidentă.
Nu are rost să mai precizăm că toate astea sunt exploatate de demagogi corupți și iresponsabili, în special dar nu exclusiv la dreapta. „Democrația” e o bătaie de joc, dar pentru asta sunt învinovățiți primii democrați ai tranzițiilor, nu noii tirani. Libertatea presei e cerută de tineri epuizați care nu cred însă că e posibil ca orice discurs public să fie independent de interesele instituite. Suveranitatea e revendicată doar pentru ce e privat, intim, personal sau emoțional, în timp ce subiectivitatea e disprețuită și considerată a nu fi nimic altceva decât un mănunchi de capricii adunat laolaltă din fragmente de gene, instincte și tendințe sociale dominante. În ultimă instanță, toți nu vor decât mai mulți bani și mai mult sex. Și așa mai departe. Într-o asemenea atmosferă, furii de diferite feluri domină.
Dar criza noastră este specifică.
E una specifică datorită trecutului nostru.
Un trecut de izolare, servitute și suferință, desigur. Dar dacă nu ne amintim sursele lui particulare, această specificitate va fi ratată, pe riscul nostru.
După cum am mai spus, „socialismul real” a fost ambiguu, atât revoluționar cât și conservator. Egalitatea nu era ambiția lui adevărată, dar pentru ceea ce Bertrand de Jouvenel numea „dragoste frățească”, egalitatea materială era un înlocuitor palid. Dar chiar și această egalitate era de un tip aparte, fiind bazată pe non-recunoașterea pretențiilor superioare care derivă dintr-un statut superior, aceste pretenții fiind familiare în toate societățile complexe („civilizate”). Acceptarea conducerii nu e același lucru cu acceptarea excelenței aristocratice, a virtuții legată de clan sau castă. Conducerea e o funcție, o chemare, o profesie, care nu merită un respect deosebit. (Să nu uităm că în societățile post-staliniste nu a existat nici o conducere „carismatică”). Chiar și astăzi, societățile est-europene sunt mai lipsite de respect și mai puțin deferente decât cele occidentale. Toată vorbăria despre „servilitatea bizantină” și înclinația spre tirani e doar o probă de dispreț etnic nejustificat și „orientalism”, despre care nici nu merită să discutăm.
De asemenea, aproape nimeni nu se mai oprește să se gândească pentru o clipă ce a însemnat principala instituție din aceste societăți – partidul „comunist”. (Citatul preferat al lui Slavoj Zizek, „Die Partei, die Partei die hat immer recht” [dintr-o extraordinară piesă corală, pe muzica și versurile lui Louis Fürnberg], „Partidul are întotdeauna dreptate”, se referă în primul rând la Comitetul Central, dar nu la asta mă refer. În cântecul extraordinar al lui Fürnberg, Partidul e asemuit unei mame cu brațe puternice care ne ține cald când e frig afară și care ne mângâie cu blândețe. Chiar așa!) În fond, milioane de oameni au fost membri, ca să nu mai vorbim de organizațiile de tineret și celelalte instituții auxiliare. Cum n-am fost niciodată membru al lor (dimpotrivă), nu am experiențe personale cu ele.
Acesta era canalul de bază al „societății civile” în condiții non-burgheze, non-liberale și non-democratice. Viața comună (și aici nu fac vreo distincție între Partid și sindicatele oficiale, „brigăzile socialiste”, gărzile patriotice și celelalte asemenea) era organizată riguros și cetățenii se adunau în mod ordonat să discute, cel mai adesea după liniile deja trasate, chestiunile publice, actuale sau transistorice. Cum Partidul – ca și toată mișcarea muncitorească – nu era organizat teritorial, ci exista la locul de muncă (în special în companiile publice industriale de mari dimensiuni și în alte instituții de stat), celulele de partid erau omogene, chiar dacă dominate de bărbați. Însă munca (sau „economia”) nu era separată de politică, știință și cultură. Relevanța non-economică a angajaților, grație statului lor de membrii ai „forței conducătoare” definite ca atare în Constituție – angajați care se considerau de asemenea și proprietari, chiar dacă în mod simbolic – le-a dat sentimentul sau, dacă vreți, iluzia participării la putere și la cultura comună.
Dar, pentru că acest fapt nu a fost enunțat în mod public și oficial, decât în poezia de partid precum versurile faimoase și scandaloase ale lui Brecht din poemul Lob der Partei (Odă Partidului): „Individul poate fi anihilat/ Dar Partidul nu poate fi anihilat/ Căci este avangarda maselor/ Și își desfășoară bătăliile/ Conform cu metodele clasicilor noștri, care sunt derivate din/ Înțelegerea realității”, noi, dizidenții anti-totalitari puteam ignora totul despre Partid, mai puțin aparatul represiv de partid – de parcă partidul comunist nu ar fi fost cea mai mare organizație ideologică în afara Bisericii Catolice și a Bisericii Ortodoxe, care nu pot fi nici ele reduse la cler și Inchiziție.
Partidul a fost esențial pentru evitarea consecinței relației de capital (care a fost decisivă și în „socialismul real”), i.e. reducerea producătorilor la statutul de „persoane private” care pot fi apoi confruntate cu măreția îngrozitoare a proprietății de stat, a planificării de stat și a controlului statal asupra activităților umane. Puterea politică a fost înțeleasă ca fiind deasupra statului, dar nu ca fiind a unei clase dominante, ci a unei asociații cu o anumită dimensiune spirituală în care se împărtășeau toți membrii săi: „corpul mistic” al lui de Jouvenel qua corp politic.
Declinul și prăbușirea Partidului au însemnat pentru acești membri faptul de a fi deposedați de putere,de puterea politică și de capacitatea de acțiune istorică [of political potency and agency] într-un sens tare.
Ceea ce rămâne e puterea statului, a legii, a capitalului, nici una dintre ele nefiind împărtășită de societatea civilă, care e prin definiție non-politică (o definiție ce nu e acceptată de nici un curent socialist, dar care predomină în ordinea actuală). Astfel, ceea ce s-a dorit a fi o eliberare de constrângerea centralizată, a fost perceput – odată cu un oftat de ușurare – ca o slăbire a puterii sociale colective. Prin urmare, nu doar proasta dispoziție și dezvrăjirea sunt cele care-i fac pe est-europeni să privească dincolo de „democrația liberală” (deși, din păcate, mai degrabă în direcția greșită), ci dilema politică nerezolvată a societății moderne: libertatea legată fatalmente de separare.

Traducere din limba engleză de Alex CISTELECAN

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 77-81]

Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 5597
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15095 : Februarie 17, 2020, 17:57:09 »

Azi am găsit la https://www.facebook.com/calinmircea.gascu.31/posts/579748172623804 o inițiativă interesantă.
Calin Mircea Gascu
 ·
VĂ ROG DISTRIBUIŢI. Care dintre mulţii avocaţi şi jurişti de pe Facebook vreţi să lucraţi pro bono pentru mine, inclusiv plângerea penală pentru Cenzură.
Voi formulaţi, eu vă spun ce şi semnez cele scrise de voi, conform legilor române.


Ce ziceţi? Terminăm cu cenzura Facebook?

Tema. 1 Plângere penală pentru nerespectarea articolului din Constituţia României

ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

 Cool Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
2. Plângere penală pentru nerespectarea drepturilor la apărare de către administrarea Facebook România.
3. Plângere penală împotriva Facebook România, care nu respectă legislaţia comercială română, nu poţi să-i da-i în judecată pentru că nu au adresă şi totuşi operează în spaţiul virtual din România. (Stat în stat?)
Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15096 : Martie 09, 2020, 23:34:37 »


www.slate.fr/story/188301/lenine-premiere-statue-ancienne-allemagne-ouest-controverse?fbclid=IwAR2xX4xa4pWAupPVw8bggbXUTzoHiGQzrMKvrKunDbL8rl7jmyfQh1wsXXs
Sambata, 7 martie 2020

Lénine aura bientôt sa première statue dans l'ancienne Allemagne de l'Ouest
Repéré par Léa Polverini
Le projet a suscité de vives controverses dans la ville de Gelsenkirchen, où sera érigée la statue de l'ancien leader communiste.


Démolition d'une statue de Lénine à Berlin, en 1991. | Bernd Settnik / DPA / AFP

C'est une bataille acharnée qui vient de se jouer entre le Parti marxiste-léniniste d'Allemagne (MLPD) et les autorités de la ville de Gelsenkirchen, située dans le bassin de la Ruhr. Le différend portait sur l'érection –ou non– d'une statue de Lénine, en hommage à l'ancien révolutionnaire communiste.
Le MLPD vient d'obtenir gain de cause auprès d'un tribunal, et a reçu l'autorisation d'installer sa statue bolchévique devant son siège. Si ce n'est pas la première statue de Lénine à prendre pied en Allemagne, ce sera néanmoins la première sur le territoire de l'ancienne Allemagne de l'Ouest.

Un symbole antidémocratique?
Le conseil municipal de Gelsenkirchen s'était fortement opposé à cette initiative, estimant qu'une telle statue était un symbole inapproprié face aux valeurs de l'Allemagne: «Le leader communiste Lénine représente la violence, la répression, la terreur et une immense souffrance humaine. Tout cela le rend incompatible avec l'ordre constitutionnel démocratique libre de l'Allemagne, et signifie qu'il est un symbole de l'abolition et de la lutte contre notre démocratie», avait-il fait savoir dans un communiqué.

Un bâtiment classé, daté des années 1930 et situé à proximité du siège du MLPD, avait servi de prétexte pour empêcher la construction du piédestal en béton sur lequel devrait se dresser la statue: les autorités de la ville avaient avancé qu'un massif Lénine en fonte «perturberait la vue» et «signifierait que l'observation de ce bâtiment historique serait désormais restreinte».

Mais l'objection n'a pas tenu devant la cour. C'est donc une statue de 2,15 mètres de hauteur, réalisée en 1930 en ex-URSS et récemment acquise aux enchères pour un prix non divulgué, que le MLPD a gagné le droit d'installer devant ses locaux.

«Nous sommes vraiment heureux. Gelsenkirchen est une ville ouvrière et Lénine s'y intègre très bien», a déclaré Gabi Fechtner, à la tête du MLPD.

La statue devrait être dévoilée le 14 mars lors d'une cérémonie, juste à temps pour le 150ème anniversaire de la naissance de Lénine, le 22 avril. Cela laisse encore le temps à la ville de faire appel.
Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15097 : Martie 25, 2020, 08:49:23 »

   Pe fundalul tragediei prin care trece lumea in aceste zile, printre altele manipulari de presa, se fac si unele de-a dreptul stranii.

Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15098 : Mai 06, 2020, 23:42:17 »

Stiati de aceasta intalnire?


https://cji.ro/informarea-fdsc-cu-privire-la-intalnirea-premierului-ludovic-orban-cu-un-grup-de-ong-uri
Luni, 4 mai 2020


Informare cu privire la întâlnirea premierului Ludovic Orban cu un grup de ONG-uri



Astăzi, 4 mai 2020, alături de mai multe organizații neguvernamentale, timp de o oră și jumătate, am participat la o întâlnire online cu Prim-ministrul României, domnul Ludovic Orban, Vicepremierul, doamna Raluca Turcan, Ministrul Muncii și Protecției Sociale, doamna Violeta Alexandru și Președintele Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANDPDCA), doamna Mădălina Turza. Întâlnirea a fost facilitată de Secretarul general al Guvernului, domnul ministru Antonel Tănase.

Am pornit de la ipoteza că fiecare subsector ONG ar avea nevoie de o atenție specială și întâlniri dedicate, detaliate și separate (exemplul cel mai la îndemână fiind ONG-urile din zona socio – medicală și de educație), această întâlnire având mai degrabă rolul de a deschide calea unui dialog care va continua, fără a fi doar o discuție izolată.

Am intrat în această întâlnire cu următoarele obiective:

– un mecanism de comunicare care să permită un dialog permanent și sistematic pe teme de interes, care să cuprindă instrumente de monitorizare, evaluare și reconfigurare din partea ambelor părți (societate civilă – Guvern);

– demararea unor întâlniri sectoriale cu ministere de linie/autorități publice relevante – pentru că organizațiile sunt și trebuie să fie parte a soluțiilor de rezolvare a problemelor din comunități;

– transmiterea unui mesaj de încurajare tuturor autorităților publice (centrale și locale) de a coopera în mod real cu organizațiile societății civile.

Participanți: 15 ONG-uri, active prin reacții și acțiuni publice în ultima perioadă, din majoritatea ariilor de lucru ale sectorului ONG, fiecare fiind parte din structuri formale sau informale mai ample de tipul federații, rețele sau coaliții. Lista lor se găseste la finalul acestui document.

Au fost abordate următoarele teme/aspecte[1]:

Rolul/sustinerea sectorului ONG ca partener al sectorului public si al celui de afaceri

Documentul de poziție lansat în 23 martie 2020, susținut de 580 organizații neguvernamentale;

– Nevoia de recunoaștere și implicare a sectorului ONG în decizia publică, într-o formulă care să permită o comunicare sistematică, și nu sporadică, astfel încât să existe și opinia ONG-urilor încă de la momentul conturării unei decizii publice;

– Există deja modele de interacțiune flexibile, rapide și eficiente între cetățeni – ONGuri – sector public și/sau sector de afaceri; acestea trebuie recunoscute, analizate, multiplicate și, eventual, generalizate;

– Reînființarea recentă a Serviciului de Politici de Cooperare cu Mediul Asociativ este salutară și acesta ar putea deveni, în mod mai vizibil, interlocutorul organizațiilor la nivelul guvernului, asigurând în același timp o legatură reală și la nivel orizontal cu ministerele de linie;

– Regândirea procedurilor de selecție și numire, astfel încât să asigure transparență și decizie lipsită de discreționar atunci când sunt identificați membrii structurilor de dialog cu societatea civilă: Consiliului Economic și Social și Colegiul pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor;

– Îmbunătățirea legislației cu privire la sponsorizarea organizațiilor neguvernamentale (creșterea procentului aplicat cifrei de afaceri de la 0,75% la 1% și a procentului din impozitul pe profit de la 20% la 25% pentru activități pentru susținerea sistemului medical și pentru protecția socială a copiilor și persoanelor afectate de sărăcie);

– Extinderea termenului de predare a formularelor privind redirecționarea a 3,5% din impozitul pe venit;

– Nevoia de a identifica măsuri de natură fiscală care să ajute activitatea ONG-urilor – cel mai vizibil exemplu este cel la recuperarea/scutirea de la plata TVA pentru echipamentele medicale achiziționate în această perioadă și, probabil, și după terminarea perioadei de urgență, dar în directă legatură cu criza epidemiologică generate de pandemia Covid-19;

– În general, este încurajat Guvernul să ia în considerare și ONG-urile atunci când gândește măsuri active de sprijin (fie că este vorba de măsuri fiscale, fie de orice altă natură) pentru redresarea economică și socială în perioada următoare. Există organizații care au apelat la măsura șomajului tehnic și au apreciat posibilitatea de a-și susține astfel personalul, dar există și organizații care au continuat să lucreze și au făcut eforturi deosebite pentru a putea rămâne alături de cei pe care îi deservesc.

Filantropie/Fonduri de urgență demarcate de/cu participarea activă a cetățenilor și ONG-urilor

– Fondul de Urgență demarat de Asociația pentru Relații Comunitare pentru contracararea efectelor pandemiei COVID-19;

– Funcționarea Fondului de Urgență pentru Spitale demarat de Salvați Copiii;

– Activitatea ambelor Fonduri a reliefat nevoia de coordonare când vine vorba de achiziții de echipamente medicale (s-au înregistrat dificultăți în cooperarea cu grupul guvernamental care s-a ocupat de achizițiile de echipamente în această perioadă), precum și de prezența organizațiilor relevante în grupul celor care iau decizii în perioada de criză sau ulterior, pentru pregătirea unui eventual nou val al crizei COVID-19.

Dezvoltare comunitară/asistență pentru categorii vulnerabile

– Se înregistrează o creștere a sărăciei extreme și o dificultate sporită în asigurarea nevoilor de bază, a traiului de zi cu zi al populației; este necesară colaborarea sistematică dintre ONG-uri și administrația publică pentru deservirea acestor grupuri;

– Contribuția fundațiilor comunitare la rezolvarea problemelor din perioada stării de urgență, dar și ulterior, din comunități;

– Crearea unui sistem de tichete sociale/vouchere sau de ajutor material direct cu prioritate pentru familiile în care niciunul din membri nu beneficiază de o formă constantă de venit;

– La nivel mai general, crearea unui plan de dezvoltare coerent (România solidară) – intervenție de urgență, acompaniere și intervenție dezvoltare – intervenție mixtă care să susțină cât de repede investiția în zone vulnerabile pentru a evita tensiunile sociale.

Copii și tineri/servicii de educație, asistență socială și medicală

– Solicitarea înființării unui Grup de Coordonare Strategică pentru Asigurarea Drepturilor Copilului, în coordonarea vicepremierului, astfel încât să poată combina competențele a mai multor ministere de linie relevante (Ministerul Muncii, Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul Educației etc);

– Solicitarea unui canal de comunicare funcțional între organizațiile active în zona socială cu Ministerul Muncii și ANPDPCA, care să potențeze întâlnirile directe cu conducătorii celor două instituții;

– Priorități pentru copiii vulnerabili (din punct de vedere medical, dar și copii expuși riscului de abuz, copii din familii dezavantajate, gravidele ori mamele adolescente din zonele rurale defavorizate);

– Implicarea autorităților locale pentru asigurarea mijloacelor tehnice necesare pentru conectarea la internet (tabletă cu SIM de conectare) pentru copii; asigurarea echipamentelor IT și a accesului la internet pentru cât mai mulți copii;

– Identificarea și implementarea de soluții alternative – kit-uri educaționale – acolo unde accesul la învățarea asistată de tehnologie nu este posibilă sau nu reprezintă o soluție;

– Dezvoltarea și implementarea de soluții pentru educație timpurie și ciclul achizițiilor fundamentale (clasa pregătitoare – clasa a II-a) pentru a asigura continuitatea în învățare;

– Atât pentru zona medicală, cât și pentru zona de servicii sociale: condiții egale de tratament (finanțare și accesare a sistemelor de suport), pentru serviciile licențiate și acreditate, indiferent că operatorul este public sau privat, pentru a asigura accesul populației la servicii gratuite și necesare;

– Alocarea unor finanțări corecte de la bugetul de stat, ținând cont de costul real al serviciilor și nevoile reale ale populației;

– Evaluarea activității DGASPC-urilor și SPAS-urilor, înființarea și dezvoltarea SPAS-urilor, în special din zona rurală și creșterea numărului și intensificarea intervențiilor în teren a asistenților sociali pentru protecția tuturor categoriilor vulnerabile;

– Programe de prevenție pentru populația sănătoasă + programe de diagnostic precoce, tratament și recuperare pentru populația cu potențial de vindecare + programe de îngrijiri paliative (pentru populația cu boli progresive/incurabile sau cu speranță de viață limitată);

– Continuarea campaniilor de imunizare a copiilor pe schema de vaccinare obligatorie;

– Includerea serviciilor de paliație în categoria de urgențe acceptate pentru internare, conform Ordinului 74553/07.04.2020, plus asigurarea continuității serviciilor de paliație oferite gratuit de ONG-uri pe perioada pandemiei prin susținerea a 50% din costurile salariale, cu medicamente și de transport pacienți;

– Integrarea în sistem și a îngrijirilor la domiciliu (medicale și paliative), care în prezent sunt acordate de SRL-uri (cu profit, deci cu acces limitat pentru pacient) sau de asociații și fundații (puține la număr, în funcție de resurse sau inițiative locale). Sistemul public oferă exclusiv varianta de internare în spital, deși, cel puțin pentru bolile cronice, există modele de îngrijire la domiciliu, dar a căror multiplicare are nevoie de o abordare publică diferită de cea din prezent.

Democrație, bună guvernare, transparență

– Este rezonabil să aștepți, ca într-o asemenea perioadă de criză, să existe limitări ale drepturilor individuale. Totuși, deciziile care duc la aceste limitări trebuie fundamentate, explicate și comunicate, astfel încât să existe sentimentul justei măsuri (un exemplu pentru o situație neclară este decizia statului român de a suspenda aplicabilitatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru care nu a existat nicio explicatie oficială, iar informația a fost inițial comunicată de către presa străină);

– Există mai multe situații de alertă cu privire la limitarea accesului la informații de interes public, libertății de exprimare (amenzi date pentru comentarii pe rețele de socializare), excese/abuzuri ale poliției, neglijarea unor categorii vulnerabile, abandonarea uneori nejustificată a regulilor privind transparența și consultarea părților interesate (semnalate și pe www.stareademocratiei.ro);

– Cu precădere la nivel local, există comportamente de descurajare a celor care au rol de avertizori de integritate, mai ales în zona medicală sau de ordine publică, însoțite de reducerea accesului presei la informații de interes public;

– A fost menționată recomandarea de a integra specialiști în drepturile omului în structurile care iau decizii în această perioada de limitare a drepturilor individuale, și sporire a prerogativelor unor instituții publice din zona de ordine publică;

– Alegeri libere și corecte în condiții de siguranță: nevoia unui cadru de dialog structurat, eventual mediat de Președinte, care să ajute la depășirea conflictului dintre Parlament și Guvern ajuns la Curtea Constituțională; pe lângă propunerile Guvernului cu privire la numărul de semnături și garanțiile bancare care sunt benefice, există și alte propuneri concrete, dezvoltate de un grup de lucru al societății civile și mediului academic: mai multe zile de vot, reorganizarea secțiilor de vot, vot anticipat;

– Transparența deciziilor de urgență este până la un punct justificată tocmai de caracterul lor urgent, dar se observă o tendință a autorităților publice, centrale și locale, de a evita procedurile firești de transparență decizională și pentru alte acte normative, ce nu se circumscriu stării de urgență. Criza epidemică va avea, cel mai probabil, o durată mai lungă, iar așteptarea legitimă este să găsim, împreună, soluții pentru transparență care pot implica, de exemplu, și folosirea noilor tehnologii. Guvernul însuși poate constitui un exemplu pentru celelalte autorități publice, iar Planul Național de Acțiune OGP 2020-2022 care trebuie adoptat în iunie 2020 poate să dea prioritate acestei dimensiuni;

– Supraveghere și date personale: există o anumită îngrijorarea cu privire la opacitatea demersului care se referă la elaborarea unui program, de către STS, de supraveghere a cetățenilor, pornit de la contextul COVID-19. Este obligatoriu ca transparența procesului să fie crescută, inclusiv prin convocarea unui comitet de supraveghere a demersului, care să includă reprezentanți ai societății civile și ai mediului academic, și care să cântărească avantajele practice imediate, problemele de natură etică, și riscurile pe termen lung;

– Publicitatea media netransparentă nu este cea mai potrivită formă de susținere a presei, existând temeri serioase că va crește cenzura jurnaliștilor și se vor evita subiecte sensibile cum ar fi monitorizarea achizițiilor publice;

– Este necesară clarificarea rapidă a felului în care se iau deciziile cu privire la cum se califică și care este măsura justă a sancțiunii pentru fakenews (de exemplu după încetarea stării de urgență, utilizată ca temei pentru aplicarea măsurii, ce se va întâmpla cu sancțiunile de suspendare a activității unor site-uri?).

Acces la justiție a grupurilor vulnerabile

– Accesul la justiție trebuie analizat atât în timpul stârii de urgență, cât și după încetarea ei, ținând cont ca grupurile vulnerabile sunt cele mai puțin capabile să își exercite drepturile: în acest sens sunt necesare corectarea situațiilor/comportamentelor repetitive restrictive de drepturi la nivelul administrației, înainte de a fi necesară intervenția instanței de judecată, precum și încurajare a asistenței probono și asigurarea asistenței juridice și în procesele civile și de contencios administrativ, nu doar în penal, pentru aceste categorii vulnerabile ale populației;

– Este recomandată monitorizarea sancțiunilor aplicate în perioada stării de urgență (limite de discreție, nevoia de rezonabilitate), în privința achizițiilor publice (în general, nu numai cu privire la sectorul de echipamente medicale). Monitorizarea este importantă în principal pentru identificarea acelor zone în care se pot aduce îmbunătățiri, care sunt utile pentru asigurarea unei predictibilități atât de necesare pentru profesioniștii din această zonă și fără a ne limita doar la dimensiunea sancționatorie.

Protecția mediului

– Criza din sănătate vine pe fundalul crizei climatice și va fi urmată de o criză economică. Repornirea economiei trebuie să asigure bazele pentru o economie verde centrată pe binele și bunurile comune (sistemul de sănătate, învățământul și cercetarea, mediul);

– Tranziția energetică justă: renunțarea treptată la combustibilii fosili (la cărbune până cel tarziu în 2030) și înlocuirea acestora cu energie curată, astfel încât pănă în 2040 să fie atinsă neutralitatea. Asta înseamnă fonduri și strategii de dezvoltare pentru comunitățile miniere, investiții în regenerabile, în special în dezvoltarea independenței energetice (adică prosumatori) și interconectare;

– Protejarea funcționalității ecosistemelor pentru asigurarea continuității serviciilor ecosistemice: crearea unei rețele interconectate de arii protejate, astfel încât să ajungem la protecția a 30% dintre ecosisteme până în 2030 și 50% până în 2050, așa cum cere și Organizația Națiunilor Unite;

– Adaptarea orașelor la provocările actuale și viitoare prin transformarea lor în spații incluzive pentru oameni și prietenoase cu natura: infrastructura extinsă de transport public în comun verde, mobilitate alternativă, interconectări, desemnarea de noi arii naturale protejate urbane;

– Încurajarea și susținerea producției agro-ecologice de hrană la scară mică și locală și a întregului său lanț – de la activitatea de producție de către micii producători, la distribuția și desfacerea produselor.

Mai jos, lista organizatiilor participante, în ordinea în care au intervenit în discuție:

1. Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC)

2. Asociația pentru Relații Comunitare (ARC)

3. Salvați Copiii România

4. CeRe – Centrul de Resurse pentru Participare Publică/Grupul ONG-urilor pentru Democrație

5. Centrul pentru Inovare Publică/Grupul ONG-urilor pentru Democrație

6. Expert Forum (EFOR)

7. Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)

8. Greenpeace România

9. Centrul Step by Step

10. Hospice Casa Speranței/Asociația Națională de Îngrijiri Paliative

11. Agenția Împreună/Platforma Aresel

12. FONSS – Federația Organizațiilor neguvernamentale pentru Servicii Sociale

13. FONPC – Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil

14. Federația Dizabnet

15. Confederația Caritas România

[1] Aceasta nu este o minuta a intalnirii, ci o trecere in revista a principalelor aspect ridicate de catre vorbitori in interventiilor lor, asa cum au fost consemnate de catre FDSC.
Memorat
  • vamil
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1076
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15099 : Mai 07, 2020, 13:10:20 »


Avocatul Poporului sau Avocatul Diavolului?




Bătălia acerbă pentru meseria de șef al instituțiilor publice este una dintre primele cauze ale corupției. Instituțiile-persoane lucrează împotriva cetățeanului.

Fosta eurodeputată Renate Weber deţine din vara anului trecut funcţia de Avocat al Poporului
În societățile democratice cu o tradiție de sute de ani, instituțiile statului funcționează singure indiferent de balansul puterii politice. Sigur că se fac și aici schimbări la vîrful acestora, însă osatura, coloana vertebrală rămîne aceeași, în serviciul cetățeanului, de la o guvernare la alta. Sigur că și aici se înregistrează accidente de parcurs, dar acestea sînt remediate de organisme de control care au menirea de a reașeza lucrurile în matca lor. Clasa de mijloc, majoritară, este cea care face posibil ca instituțiile să se autoguverneze, să nu fie la cheremul puterii politice.   
În România realitatea e inversă, viciată de o transcriere agramată la a doua mînă, ajungînd astfel să se constituie într-o clonă a ei. Instituțiile publice sînt feudele celor care le conduc, ale celor cărora le-au fost date în arendă pe termen limitat, mai exact pentru atîta timp cît conducătorii de mucava achită nota de plată adevăraților proprietari, politicienii.
În România pusă pe butuci de regimul de extracție comunistă al lui Iliescu, lăsat apoi moștenire ucenicilor săi, lipsește clasa de mijloc, cea care este motorul nu doar al bunăstării materiale, dar și al celei morale și al implicării civice în sensul cenzurării oricărui derapaj al poterii politice. Votul celor mulți a fost bolovanul pe care minoritarii, incluzînd aici și bruma de clasă de mijloc, îl duc în spate de treizeci de ani. Cabina de vot este cea care a creat monștrii politici și acolo unde ei nu existau. Exemplul implacabil al celor spuse este Ion Iliescu, trimis în judecată pentru crime împotriva umanității, cea mai oribilă fiind uciderea din culpă a copiilor decembriști: dacă de-a pururi comunistul Iliescu nu ar fi existat, atunci el ar fi fost inventat. Răspunzînd prezent la strigarea catalogului pervers de către mineri, securiști, imeghebiști, femeile de la APACA sau gospodinele care aplaudau justițiarii huilei pe străzile Bucureștiului în 14-15 iunie 1990, poporul celor mulți nu a făcut decît să îi ascută ghearele și să-i dea drumul din lesă într-o țară secătuită de comunism. Așa a început vrerea celor mulți.
Concubinajul între CCR și Avocatul Poporului
Cînd puterea politică are în subordine, prin șefii pe care i-a numit „democratic“, două instituții fundamentale ale statului, Curtea Constituțională și Avocatul Poporului, justiția funcționează cu cătușele la mîini. Tandemul CCR-AV calcă în picioare orice tentativă autohtonă de accedere către valorile fundamentale europene. Întrebare: Oare de ce Curtea Constituțională a respins anul trecut revizuirea Constituției în urma referendumului din 26 mai inițiat de președintele Iohannis, cînd 6,4 milioane de români au votat pentru:
1. interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție;
2. interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?
Răspunsul e elementar: Dacă CCR ar fi dat undă verde modificării Constituției prin includerea celor două norme votate de participanții la plebiscitul inițiat de președinte, e limpede că revizuirea legii fundamentale nu s-ar fi oprit aici și că una dintre normele de funcționare a statului ar fi urmărit tocmai modificarea regimului de stat în stat al Curții Constituționale.
La scurt timp după ce judecătorii constituționali au decis că trebuie lăsat la latitudinea legiuitorului să stabilească pe cine amnistiază sau grațiază, unul dintre cei mai buni specialiști în drept constituțional, profesorul Ioan Stanomir, afirma într-un interviu la RFI: „Problema fundamentală este, pe de o parte, extinderea inacceptabilă a competențelor Curții, care devine un adevărat arbitru politic, iar pe de altă parte, modul politizat prin care membrii ei sunt recrutați. Dacă punem cap la cap, avem explicația evenimentelor din ultima perioadă.“
Între instituțiile-persoane CCR și Avocatul Poporului există un concubinaj cununat și vegheat îndeaproape de eternul PSD, care, chiar dacă a pierdut puterea executivă, continuă să guverneze justițiar în virtutea numirilor pe criterii politice ale șefilor instituțiilor de stat, numiri anterioare căderii guvernului PSD-ALDE. Recentele sesizări la Curtea Constituțională ale președintelui Avocatului Poporului Renate Weber, numită în funcție la mijlocul anului trecut de parlamentul lui Dăncilă Viorica Vasilica și Tăriceanu Popescu Călin, sînt în spiritul contractului semnat cu puterea politică pesedisto-aldistă.
Una dintre ele atacă tăierea pensiilor speciale de către guvernul Orban în stare de funcționare. CCR a anunțat că se va pronunța în această speță la 1 martie. Decizia o știm de pe acum – pensiile nesimțite la pătrat sau chiar la puterea a treia vor fi livrate în continuare celor 160.000 de pensionari speciali: polițiști, securiști, magistrați, parlamentari – noua nomenclatură a eternei și fascinantei Românii.
Cea de-a doua sesizare a Renatei Weber va avea, în situația în care CCR îi va da cîștig de cauză, consecințe de o gravitate fără precedent. Fosta luptătoare civilă pentru drepturile omului Renate Weber, care în anii ’90 a fost co-președinte APADOR-CH, a atacat pe 9 decembrie anul trecut la curtea lui Valer Dorneanu o lege de acum paisprezece ani care eliminase condiția aberantă a „pregătirii specializate în combaterea infracţiunilor de corupţie“ pentru procurorii DNA. În sesizare, Weber susţine că inculpaţilor le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că procurorii DNA nu sînt specializaţi pentru anchetarea faptelor de corupţie. Dacă CCR va admite sesizarea președintelui Avocatului Poporului, altfel spus, dacă Valer Dorneanu va bate palma cu Renate Weber, toate dosarele instrumentate de către DNA din 2005 până acum ar putea fi anulate, iar infractorii condamnaţi ar putea fi eliberaţi şi rejudecaţi. Printre ei, se înțelege, și Liviu Dragnea, care, iată, își activează antenele perverse și din pușcărie.
Fostul președinte al CCR Augustin Zegrean a declarat imediat după sesizarea ticăloasă a Renatei Weber:
„În cazul în care CCR va admite această sesizare, toate dosarele şi actele de urmărire penală efectuate de procurorii DNA vor trebui anulate. Toate sentinţele vor trebui anulate. Toţi cei care au fost trimişi în judecată de către Direcţie vor trebui eliberaţi şi rejudecaţi. Avem deja precedentul cu decizia CCR pe completele specializate, deci, în buna tradiţia a justiţiei din România din ultimii ani, toate dosarele se vor rejudeca. Tot constructul DNA se va dărâma. Tot. Sesizarea este eronată. Nu există o şcoală specială pentru procurorii DNA. Toţi procurorii fac aceeaşi şcoală. La fel cum nu există judecători specializaţi pe fapte de corupţie, aşa nu există nici procurori specializaţi pe alte infracțiuni. Nu cred că CCR va da curs acestei sesizări. Vorbim de o ordonanţă ce a mai fost atacată în două rânduri, prin anul 2008. Sigur, acum surprizele sînt la tot pasul".
Dacă vom trăi o astfel de surpriză, zilele în UE ne vor fi numărate. Avocatul Diavolului ne va fi oaspete de onoare, iar noi ne vom închina cu pioșenie lui Dragnea, Codrin Ștefănescu, Florin Iordache și Partidului.
•   Data 18.02.2020
•   Autoare/Autor George Arun


Memorat
  • Mr. G
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 2461
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15100 : Iunie 06, 2020, 18:12:00 »

”Antifa”, sau anarhia ideologică din spatele războiului american de stradă

  https://romanialibera.ro/international/antifa-sau-anarhia-ideologica-din-spatele-razboiului-american-de-strada-825682

”Black Lives Matter” și ”Antifa” au vandalizat și batjocorit Memorialul Victimelor Comunismului!
   https://romanialibera.ro/international/black-lives-matter-si-antifa-au-vandalizat-si-batjocorit-memorialul-victimelor-comunismului-825889

Memorat
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15101 : Iunie 06, 2020, 23:37:57 »

Am aflat si eu, Mr. G. Este foarte grav si se intrevad vremuri crancene.
Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 5597
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15102 : Iunie 10, 2020, 00:43:38 »

Ziarul de Vâlcea
https://ziaruldevalcea.ro/2020/06/exclusivitate-ziarul-de-valcea-a-intrat-in-posesia-documentelor-care-l-ingroapa-politic-pe-ministrul-finantelor-valceanul-florin-citu
Sâmbătă, 6 iunie 2020

EXCLUSIVITATE! Ziarul de Valcea a intrat in posesia documentelor
care-l INGROAPA POLITIC pe ministrul Finanțelor, valceanul Florin Citu




Documente și acuzații teribile. Ce face Cîțu-ministrul pentru Cîțu-tatăl

EXCLUSIVITATE! Ziarul de Valcea a intrat in posesia documentelor care-l INGROAPA POLITIC pe ministrul Finanțelor, Florin Citu









Potrivit unor documente, părinții ministrului Florin Cîțu se află într-un litigiu cu statul, în legătură cu retrocedarea a 50 de hectare de teren, în apropierea domeniul schiabil Transalpina. Din declarațiile angajaților, întregul dosar a fost înaintat ministrului Cîțu, care nu l-a mai înapoiat. Probele care atestă incompatibilitatea au ajuns și la premierul Orban – relateaza antena3.ro
Părinții lui Cîțu au câștigat în instanță retrocedarea a 50 de hectare pe marginea lacului Vidra, în apropierea pârtiei Voineasa.
Romsilva a contestat însă decizia de retrocedare, în 5 noiembrie și a solicitat anularea dreptului de proprietate pentru o suprafață de 11,6 hectare.
Pe 16 decembrie, prin executor judecătoresc, Vasile Cîțu, tatăl ministrului, a sesizat Ministerul Finanțelor Publice (MFP), instituția la care era șef fiul. Părinții solicitau, sub amenințarea de acționa în judecată statul, o serie de acte/ informații care să ateste ”angajarea statului român în dosarul retrocedării”, precum și ca două structuri ale MFP (ANAF Vâlcea și Craiova), să transmită documentele fiului, ministrului în funcție, Florin Cîțu, nu avocaților sau reclamanților.


ZIARUL DE VALCEA A INTRAT IN POSESIA ACESTOR DOCUMENTE, PE CARE LE PREZENTAM IN PREMIERA!

Angajații Direcției Juridice au simțit acest demers ca pe o presiune.
Potrivit acuzațiilor pe care le formulează mai mulți angajați ai Direcției Juridice și documentelor pe care aceștia le-au furnizat, la cabinetul ministrului de Finanțe a fost solicitat dosarul în care Ministerul de Finanțe atacase legalitatea acestor titluri de proprietate. De la 31 ianuarie, dosarul nu a mai fost înapoiat.
Mai mult decât atât, Direcția Juridică a fost desființată, conform unui proiect de reorganizare a ministerului, pentru a fi îndepărtată conducerea, care se judecă cu părinții actualului ministru și cu alți 69 de proprietari cărora li se pune la îndoială calitatea de proprietar. De astfel, procesul de retrocedare a fost anulat.
Ministerul Finanțelor Publice (MFP) trece printr-o etapă de reorganizare, în urma căreia se vor desființa 202 de posturi, printre care și cele ale angajaților Direcției Juridice.
Conform unor proiecte mai vechi depuse de ministru și fratele său, cei doi intenționau să construiască pe domeniul pentru care se luptă acum în instanță părinții un complex turistic cu hotel, pârtie de ski, ștrand plutitor, restaurant, păstrăvărie, zonă de camping și multe alte facilități.
Conform informațiilor oficiale, actual ministru Cîțu a lucrat la o bancă străină off-shore și nu a oferit niciodată informații cu privire la sursa sutelor de mii de euro raportați în declarația sa de avere.


Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11486
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15103 : Iunie 10, 2020, 02:05:59 »

Uluitor!!!  In ce hal se fura in Ro!!!  Asta e fiul lui Udrea facut de pirat?
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11486
  • Vezi Profilul
Răspuns: ARICOLE DE PRESA
« Răspunde #15104 : Iunie 10, 2020, 02:09:31 »

Memorat
Pagini: 1 ... 1005 1006 [1007] 1008
Schimbă forumul: