Main Content:

Pagini: 1 ... 622 623 [624] 625 626 ... 629

Lupta noastra

Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9345 : Iulie 25, 2020, 18:25:51 »

Cine vrea să fure sediul INST? Casa conspirativă în care au stat Tudor Arghezi și Valentin Ceaușescu.
Cine pune mâna pe sutele de case conspirative ale Securității, atâta timp cât ele nu au figurat decât în documentele secrete interne ca aparținând statului, în actele publice fiind proprietari fictivi ofițeri sau colaboratori ai serviciilor de informații?




de Mihai Popescu

Este o întrebare care ar trebui să preocupe nu numai mafia imobiliară, cum se întâmplă acum, ci și opinia publică îndreptățită să știe ce se petrece cu avutul țării.
Până la casele conspirative ale Securității, deconspirate și date la „casat” de succesoarele ei, atenția noastră se îndreaptă azi spre un sediu conspirativ al Serviciului Special de Informații, precursorul regal al Direcției Generale a Securității Poporului, apoi Departamentul Securității Statului, în prezent, de peste două decenii, sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST) de pe strada Arhitect Grigore Cerchez Nr. 16 din cartierul Dorobanți, gard în gard cu Televiziunea Română, casă în care au stat, împreună, Tudor Arghezi și… Valentin Ceaușescu, fiul mai mare al fostului dictator. Informații despre aceste case, ridicate în perioada interbelică, au devenit disponibile însă într-o perioadă când au avut acces în Arhivele Naționale adevărate echipe de „cercetători-scormonitori” ale unor bunuri imobiliare rămase fără urmași, respectiv în epoca Băsescu-Boc, a ilegalităților absolute.
De atunci durează și procesul care i s-a intentat INST, pentru evacuare, de către niște moștenitori aparent fictivi care susțin că mama lor ar fi cumpărat vila de la un anume cuplu, Etty și Saul Horowitz, în 1948. Zilele acestea. Când INST a fost celebrat în plenul Academiei Române, pentru cei 25 de ani de ființare, împreună cu fondatorul ei, profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic cu 16 ani de închisoare, la împlinirea a 90 de ani, cercetătorii fenomenului totalitarist au primit, în prag de sărbători, un preaviz la ordinul de evacuare, la capătul unui proces istovitor, în care instanțele de judecată au ignorat sistematic zecile de dovezi puse la dispoziție cu acribie de experimentații lucrători cu arhivele României, dovezi care atestă totala falsitate a pretențiilor așa-zișilor moștenitori.



Profesorul Radu Ciuceanu
„Istoria comunismului românesc arată că noi ne-am luptat cu onoare, nu am fost lași. Scopul institutului este să readucă mereu aminte de mărturiile de luptă”, a spus profesorul Radu Ciuceanu, el însuși fost luptător cu arma în mână în Rezistența Anticomunistă, în aula mare a Academiei, la momentul aniversar. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, l-a completat: „În aceste zile comemorăm și celebrăm. Comemorăm pe făuritorii Marii Românii. De celebrat, celebrăm 100 de ani ținuți în temeiurile unor idealuri democratice. Din păcate, cei 100 de ani nu au fost marcați de evoluția constantă a unei democrații. Existența unui totalitarism de import, adus pe tancurile sovietice, justifică rolul INST de a fi păstrător al memoriei, de a aduce în prim-plan aspectele mai puțin cunoscute. INST reprezintă pentru tineri o oază unde pot găsi răspunsul la întrebările care au frământat secolul XX sub semnul totalitarismului”.
O oază pentru unii, care se cere secată de alții. Falsul operațiunii de preluare a sediului INST șochează orice cercetător începător, mai puțin, până acum, pe judecătorii care au instrumentat cazul. Enumerăm aici câteva falsuri flagrante, doar răsfoind dosarul.

Falsuri pe bandă
Casa se susține de către pretendenți că este ridicată în 1946, dar Primăria Capitalei certifică faptul că nu există nici o autorizație de construire la acea adresă, în 1946. Dimpotrivă, statul, actualul proprietar, atestă că vila a fost ridicată în 1938.
Timbrul fiscal folosit pe presupusul act de vânzare-cumpărare din 1948 este cu chipul Regelui Mihai, deși este cunoscut că după abdicarea din 1947, comuniștii au eliminat orice referire la regalitate, inclusiv și mai ales în actele oficiale. O „scăpare”… Noul timbru fiscal din 1948 reprezintă o imagine comunistă, cu un soare care vine de la răsărit, asemănător celui din vechea stemă comunistă a României.
Așa zisa proprietară, Zoe Georgescu, de profesie casnică, a murit. În 2001. Ea a lăsat moștenire fiicelor sale, Mariana Teodorescu și Angela Simona Georgescu, care pretind azi vila din Dorobanți, o chicinetă de la periferia Ploieștilor, cu două camere acoperite cu tablă, conform Testamentului aflat la Dosar. Și… atât! Dacă mama lor ar fi avut cunoștință despre fabuloasa moștenire – apărută după moartea ei! -, vila din Dorobanți, nu ar fi lăsat-o înscrisă în Testament? Cele două moștenitoare de carton sunt reprezentate de avocatul Doina Hairum, o cunoștință mai veche a ziariștilor de investigații. Doina Hairum și soțul ei Ioan Hairum, care a lucrat până în 1990 la întreprinderea Securității ICE TEHNOFORESTEXPORT, au fost implicați în anii ‚90 în scandalul „Filiera Arme” împreună cu cetățeanul israelian Naor Shimon și Ion Menciu de la “Acvila Air Services”, considerat „omul lui Virgil Măgureanu”.
Suma cu care modesta doamnă casnică cu căsuță la marginea Ploieștilor acoperită cu tablă ar fi cumpărat viloiul din Dorobanți în 1948 depășește și imaginația unui nabab: 1.500.000 lei noi de după stabilizarea monetară din 1947. Suma ar atinge azi valori de foarte multe milioane de euro. Ca să vă faceți o idee, preschimbarea banilor s-a efectuat la o paritate de 1 leu nou pentru 20.000 de lei vechi, dar nu pe o perioadă nedeterminată și nici nelimitat. Astfel, pentru salariați se puteau preschimba 3 milioane de lei, pentru agricultori 5 milioane lei, iar pentru cei fără o profesie dovedită doar 1,5 milioane de lei. Este bine să menționăm că un salariu mediu din anul 1947 era în valoare de 5,2 milioane de lei vechi, iar prin conversie se ajungea la 261 de lei noi – observăm apropierea de salariul mediu de azi, circa 2.600 lei. Practic, casa ar fi fost cumpărată atunci cu fabuloasa sumă echivalentă a 5.747 de salarii lunare, pe care i-ar fi primit un om într-o viață de 478 de ani. De unde ar fi avut o femeie simplă din Ploiești o asemenea sumă exorbitantă, și în anii comunismului, fără să bată la ochi? Sumă și casă despre care nu și-ar fi adus aminte ca să o lase moștenire urmașilor, spre recuperare. O altă „scăpare”…

Sediu conspirativ de pe vremea SSI
Partea cea mai interesantă este legată însă de istoria secretă a acestei case. Conform mărturiilor, ea a fost de la bun început sediu conspirativ al SSI încă de pe vremea lui Moruzov, fiind ridicată în 1938. Casa are beciuri de anchetat la subsol și la etaj, în mansardă, celule, care dispuneau de o inovație pe vremea aceea: gratii culisante. O lucrare arhitecturală de mare bun gust, cum nu s-ar fi putut ridica în perioada comunismului sovietic, casa dispune de numeroase reprezentări ale grifonului, un simbol al spionajului românesc și astăzi, când este prezent pe sigla Serviciului de Informații Externe. Amănunte despre casa preluată apoi de Securitate sunt date în lucrarea fostul șef al Serviciului de Contraspionaj, faimosul general de Securitate Neagu Cosma – „Cupola. Din Culisele Securității”, în care acesta povestește cum Securitatea a preluat de la SSI casa ca moștenire, sediul conspirativ din Aviator Cerchez Nr. 16 fiind folosit apoi pentru anchetarea grupurilor de parașutiști trimise de forțele anglo-americane. Unul dintre ultimii rezidenți ai SSI integrați apoi în DGSP, Theodor Duma, pensionat în 1979 ca ofițer acoperit al SIE, a oferit instanței mărturia sa că „a lucrat în acea casă ca angajat civil în Serviciul Operatic din cadrul SSI sub acoperirea Președinției Consiliului de Miniștri”, casa funcționând ca anexă a SSI exact în perioada în care pretinșii moșteniori de azi susțin ca de abia se construia vila. În plus, casa nu apare pe Lista caselor naționalizate sau rechiziționate, pentru a putea fi revendicată legal sau/și restituită, conform Legii 10/2001.

Ministerul Finanțelor denunță falsurile
Mai mult, însuși Ministerul Finanțelor Publice intervine ca parte în dosar și atestă că „Imobilul construcție de pe Str. Arh. Grigore Cerchez 16 nu este același cu cel din actele de vânzare-cumpărare” – prezentate de moștenitori – oferind o serie de dovezi și expertize., inclusiv extrasul de rol fiscal al anilor vizați, unde nu apare nici o Zoe Georgescu, ci numai „S. Horovitz, mare industriaș și Ministerul Afacerilor Interne”. Partea simpatică de abia acum apare: S. Horowitz este un personaj fictiv inventat de Serviciul Special de Informații, pentru că, conform Ministerului Finanțelor, „Privind existența lui Salu Horovitz, Federația Comunităților Evreiești din România a comunicat că în evidențele sale nu există nici un mare industriaș Saul Horovitz”. Ulterior, în anii ’50, casa intră în proprietatea Uzinelor Republica, în Procesul Verbal de predare-primire alcătuit cu M.A.I., specificându-se că „acestă clădire este construita în anul 1938”, conform Ministerului Finanțelor. La Dosar este depusă și o mărturie a cunoscutului arhitect Camil Roguschi, în care acesta declară că în anul 1947 a participat la lucrări de resturare a imobilului respectiv, „care avea ca vechime cel puțin 10 ani”. Ministerul Culturii, printr-un expert specializat, atestă că vila „are componente stilistice tipice concepției arhitecturale perioadei interbelice”, și nu celei comuniste.
De la Uzinele Republica, casa este oferită de către stat, în anii ’60, poetului Tudor Arghezi, care are o foarte frumoasă fotografie din actuala sală principală a actualului INST, de la împlinirea a 85 de ani (foto mai jos), pentru ca apoi, poetul să împartă locuința cu Valentin Ceaușescu, fiul mai mare al lui Nicolae Ceaușescu, familia lui Tudor Arghezi restrângându-se la etajul vilei. Conform Sentinței Penale Nr. 1155/2006 a Tribunalului București, urmare a plângerii penale formulate de Valentin Ceușescu, clădirea a aparținut întotdeauna statului, el fiind chiriaș în apartamentul ocupat în prezent de INST. Repararea și modernizarea vilei au costat 9.792.707 lei iar dotarea cu mobilier de la Reghin 976.322 lei. Pretendenții actuali ai sediului INST, în baza unei memorii ancestrale, revendică și mobila lui Valentin Ceaușescu, susținând că le-a rămas moștenire de la modesta lor mamă din Ploiești, când a „cumpărat” imobilul SSI de la deplin-necunoscutul „mare industriaș” Saul Horovitz.
Integral la România liberă
Preluare Ziaristi Online


Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9346 : Iulie 26, 2020, 22:03:12 »


www.cunoastelumea.ro/batalia-de-la-valea-alba-o-inclestare-pe-viata-si-pe-moarte-intre-mica-oaste-a-lui-stefan-cel-mare-si-uriasa-armata-a-lui-mahomed-al-ii-lea/?fbclid=IwAR0n-jMgupsThlCaOudjO5psOoWwKBZxAB1Veqs53wBYiefpkgOw4iKL7jI
Sambata, 28 ianuarie 2017

Bătălia de la Valea Albă – o încleștare pe viață și pe moarte între mica oaste a lui Ștefan cel Mare și uriașa armată a lui Mahomed al II-lea

Posted by Tomi Tohaneanu

   

În toiul verii anului 1476 a avut loc o dură confruntare între „oastea cea mică” a lui Ștefan cel Mare și o uriașă oaste a lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului și sultanul care înspăimântase Europa. Ca și cum n-ar fi fost suficient, turcii ce invadaseră Moldova erau ajutați de tătari – care atacau dintr-o direcție diferită – și de către trupe ale voievodului muntean Laiotă Basarab.
Mahomed al II-lea „Fatih” a fost cel care a cucerit Constantinopolul și, totodată, unul dintre cei mai mari sultani pe care i-a avut Imperiul Otoman. În afară de Constantinopol, în fața armatelor lui Mahomed al II-lea au căzut Serbia (1459) și Bosnia (1464). La 1458 a fost cucerită Atena.  La 1480 a fost cucerit portul Otranto din Italia de miazăzi, întreaga peninsulă fiind cuprinsă de teroare (pe bună dreptate, deoarece chiar a intenționat să o cucerească). Sultanul a ajuns să stăpânească, în răsărit, toată Anatolia, până la Eufrat.

Trebuie spus că oastea cea mică a lui Ștefan era alcătuită din boieri, fiecare cu ceata sa, plus locuitori mai de seamă ai târgurilor. La nivelul secolului XV, acestea erau trupe de elită, care beneficiau de un armament de calitate superioară.
Când se aduna toată, „oastea cea mică” putea ajunge la un total de 15.000 de combatanți; în schimb, „oastea cea mare”, îi includea și pe răzeși. Ea putea totaliza 50.000 de luptători. Dacă membrii oastei mici erau, majoritatea, bine înzestrați cu arme și mijloace de protecție, nu același lucru se putea spune despre marea armată a răzeșilor, a în a căror dotare intrau și arme mai primitive – precum măciucile, buzduganele și securile, pe lângă armele capturate, în luptă, de la adversari (turci, tătari, unguri, poloni), în anterioarele confruntări militare. Cert este un lucru: oastea lui Ștefan se descurca mai mult decât onorabil în fața armatelor vremii.
În 1476, primăvara, tătarii au dat năvală în Moldova, simultan cu turcii lui Mahomed II. Ștefan a convocat „oastea cea mare”. Când s-au strâns suficienți oameni, a pornit împotriva tătarilor. Cu toate abilitățile lor de luptători călare, oastea celor circa 15.000 de tătari a fost spulberată, de către strașnicii moldoveni.

Numai că, de-a lungul drumului lor prin Moldova, tătarii lăsaseră în urmă doar moarte și pârjol. Sate întregi erau arse iar locuitorii erau unii uciși, alții luați în robie și vânduți turcilor. Prin urmare, o bună parte din răzeșii care locuiau în zone mai îndepărtate au cerut să li se îngăduie să plece în satele lor, să afle ce s-a ales de familii și de gospodării, în urma trecerii tătarilor. Ștefan nu i-a putut refuza. Marele voievod se mai bizuia doar pe oastea cea mică. Iar turcii erau deja în țară.
La 26 iulie 1476 a fost necesar să dea bătălia decisivă, la Războieni – Valea Albă, pentru a-i opri din drum pe vrăjmași. Puternica oaste turcească era condusă de către sultanul Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului, Atenei și Belgradului. Primul a atacat Ștefan, cu trupele călare. Împotriva acestora, Mahomed a trimis un corp masiv și bine înarmat de ostași. Când moldovenii erau gata să fie copleșiți de către forțele dușmane, au efectuat manevrele de retragere. Dar retragerea lor era foarte bine pregătită. Fusese concepută o capcană ce avea să se dovedească mortală pentru mii de turci.
Pe urmele cavaleriei moldovene s-a avântat o mulțime de lupători turci. Ajunși în valea Pârâului Alb, turcii s-au trezit prinși într-o cursă. Povârnișurile văii fuseseră fortificate cu bârne și căruțe așezate una după alta. Mai sus de ele se afla o mulțime de arcași moldoveni și de tunuri.
Mulțimea turcilor s-a trezit sub bătaia tunurilor situate de o parte și de cealaltă a văii. Arcașii au tras în plin. Din spate au răsărit alți moldoveni, o mie de călăreți care le-au închis turcilor drumul. În acest fel a fost nimicită și împrăștiată toată cavaleria ușoară a turcilor, a căror armată aflată în Moldova trecea de 90.000 de ostași (unii spun că ajungea la 150.000). Ștefan nu avea la dispoziție decât puțin peste 11.000 de luptători și calitățile de strateg. Plus marele avantaj al luptei pe teren propriu!

Mai apoi, când a sesizat că ienicerii au început să dea înapoi din fața bravilor moldoveni, însuși Mahomed a intrat în luptă, pentru a le fi exemplu. Turcii, fiind mulți câtă frunză și iarbă, mai aveau trupe de rezervă, pe care le-au introdus în luptă. Salvarea ostașilor lui Ștefan, în aceste condiții de confruntare a două armate net diferite numeric, a fost lăsarea serii.
Grosul oștirii moldovene s-a retras. În urmă au rămas câteva cete din „oastea mică”, pentru a-i încetini pe dușmanii care s-ar fi avântat într-o urmărire. Cei mai mulți dintre acești ostași de sacrificiu au fost uciși ori au fost capturați. Deși se poate spune că Ștefan a fost învins, fiind nevoit să se retragă cu trupele în spatele zidurilor cetăților sale, pe câmpul de luptă pieriseră circa 30.000 de războinici otomani, incomparabil mai mulți decât număra mica oaste a voievodului moldovean.
Unsprezece boieri de seamă din sfatul țării cazuseră răpuși de turci. Dacă acel loc se numește astăzi Valea Albă, este din cauza mulțimii de oase rămase în urma celor pieriți în înverșunata confruntare; osemintele au fost strânse de către oamenii lui Ștefan mai târziu și îngropate laolaltă sub o movilă de pământ.


Pentru turci, această victorie n-avea să fie prea deosebită de o înfrângere rușinoasă. Ei se aflau, în număr mare, pe un teritoriu ostil, cu serioase dificultăți în aprovizionarea cu hrană pentru trupe și nutrețuri pentru cai. Ba mai intraseră și molimele între ei, mai ales ciuma.
Asedierea cetăților Neamțului sau Sucevei ar fi necesitat eforturi de durată și ar fi fost operațiuni fără mari șanse de succes. Turcii n-ar fi riscat să-i prindă iarna pe la noi. Multe dintre satele moldovenești erau deja pustii, populația retrăgându-se în munți și păduri. În scurtă vreme, Ștefan și-a convocat „oastea cea mare”, ale cărei rânduri creșteau pe zi ce trecea, fiindcă toți voiau să dispară turcii din țară, pentru a se întoarce la viața obișnuită. Au început să ajungă în Moldova și trupele de sprijin din Ardeal.

Aflând, prin iscoade, aceste lucruri, Mahomed le-a poruncit soldaților să-și strângă corturile și au pornit către Constantinopol. O bună parte din drum, turcii au fost hărțuiți de către cetele moldovene. La un moment dat, au fost ajunși din urmă de un corp mai mare de oaste (călăreți) și loviți atât de tare, încât, fiind cuprinși de panică, mulți au fugit în dezordine, abandonând o parte dintre bunurile jefuite.
În penultima lună a anului 1476 Ștefan a pătruns cu oastea sa în Muntenia, unde l-a pus pe tron pe Vlad Țepeș. Dacă eforturile diplomatice ale lui Ștefan de a uni statele creștine împotriva păgânilor ar fi dat roade sau dacă și celelalte state din zonă ar fi avut în frunte regi și voievozi de talia lui Ștefan, atunci turcii ar fi avut serioase probleme, pierzând, poate, chiar și Constantinopolul cucerit nu demult.

Autor: Tomi Tohaneanu
Surse: enciclopediaromaniei.ro, wikipedia.org, www.istorie-pe-scurt.ro
Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9347 : Iulie 26, 2020, 22:15:10 »

Va indemn pe cei care nu ati vizitat locul bataliei sa mergeti sa inspirati aerul tare, etern, al marii istorii nationale! Nu ratati intalnirea cu acea comoara nepretuita si unica!





Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9348 : Iulie 26, 2020, 22:36:10 »



In urma cu 544 de ani, in aceasta zi, a fost pusa una dintre pietrele de temelie ale supravietuirii neamului nostru.





Mergeti la manastirea lui Stefan cel Mare si Sfant sa va inchinati, caci pe locul bataliei a ridicat o biserca spre pomenirea celor ce si-au jertfit vietile pentru Tara si Credinta.





Fotografiile sunt realizate miercuri, 31 octombrie 2007, zi in care Dumnezeu a ingaduit sa descopar acest impresionant loc.
« Ultima modificare: Iulie 28, 2020, 22:18:48 de către razvan »
Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 5769
  • Vezi Profilul
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9349 : Iulie 27, 2020, 10:16:39 »

E ff interesant. Astept si eu sa obs daca e veva serios sau e vb iarasi de un bluf (sper sa nu).

Cred că oamenii au vrut să ne arate cum ar fi trebuit să reacționeze instituțiile Uniunii Europene. Deci e numai o critică. Aici e genocid.




Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9350 : Iulie 27, 2020, 15:55:57 »

Pentru unii, democrația înseamnă libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, arogant, dar aflat la putere

Există atâta ură în societatea românească de astăzi: tinerii împotriva bătrânilor, românii împotriva ungurilor sau ţiganilor, românii din țară contra celor din afara ei, salariaţii din mediul privat contra bugetarilor, „deștepții” contra proștilor…

Ura prezentă s-a extins asupra trecutului, contemporanii îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale şi ulcele, se luptă cu statuile…

Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine și-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate fi schimbat de nimeni!), oamenii de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale și ulcele, oameni care vor fi greșit - căci cine nu greșește pe lumea asta? - dar care au și construit, au inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile este semn de mare paupertate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism, de pierdere a limpezii judecăți. Evident că și noi, românii, avem urile noastre, istorice și actuale, fiindcă trăim printre oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin. Suntem și noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viață și al educației precare, supuși manipulării. Această manipulare se pliază bine și pe prejudecățile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realitățile similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogați”, pe oculta mondială, pe masoni sau pe „proști”.

Ungurii au un guvern care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene.

Când se creează o psihoză privind un pericol de moarte, apare și lozinca: „Scapă cine poate!”. De putut, pot tinerii și maturii, nu bătrânii care și-au trăit traiul. Cu ungurii este o altă poveste, veche și adâncă, derivată din diferendul nostru istoric. Ungurii au un guvern naționalist, care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene. Prin urmare, unii ne îndeamnă să-i invidiem și chiar să-i urâm. Nu-i vorbă, ne dau și ei, fruntașii unguri, destule motive de antipatie, sfidând România, vorbind mereu de Ungaria Mare, de „Bazinul Carpatic”, ca patrie a lor originară, unde pot acționa ca vodă prin lobodă. Ţiganii sunt „de-ai noștri” de o istorie întreagă (sute de ani i-am ținut ca robi), dar colindă lumea și se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerșesc, alții nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc.

În societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile

Românii plecaţi în afara Ţării[1] au fost demonizaţi pe vremea comunismului, ca fiind „transfugi trădători”, iar această percepție nu a dispărut încă, chiar dacă nu mai mâncăm în țară salam cu soia (mâncăm E-uri pe pâine - n.r.). Ni se repetă zilnic că România este una dintre cele mai corupte țări din lume. Pe fondul acesta, este normal ca românul de rând, bugetar și sărac, să creadă că privații s-au îmbogățit prin fraudă, că au supt sângele poporului… Dincolo de aceste constatări ale mele, în societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile. Dacă, însă, comparăm scenele publice din alte societăți, atunci nu trebuie să ne turnăm de pomană cenușă în cap. Nu suntem noi campionii urii! Ceea ce nu înseamnă că nu se cuvine să devenim mai maturi și mai responsabili, mai generoși și mai buni.

Momentul 1989 ne-a oferit șansa să fim liberi, dar libertatea venită prea brusc ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea.

Ministerul Educației Naționale este contestat, iar educația, în general un domeniu neglijat de statul român postdecembrist indiferent cine a fost la putere. Noi am avut în țară, vreme de peste patru decenii, un regim comunist care a controlat totul, inclusiv educația. Deranja mult mai ales controlul acesta de partid și ideologizarea unora dintre discipline. Eram setoși de libertate, iar momentul 1989 ne-a oferit șansa de a fi liberi. Libertatea aceasta, venită prea brusc, ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea. Am vrut să schimbăm repede totul, și pe cele rele și pe cele bune. Ministerul educației nu are cum să fie simpatizat, fiindcă el a fost - în mintea publicului - cauza schimbărilor rapide și, în mare parte, fără noimă. S-au schimbat și miniștrii la fiecare câteva luni, ducând funcția de ministru în derizoriu. Reformarea, cel puțin cu numele, a devenit continuă.

Banii investiți în educație sunt secretul prosperității viitorului.

Neglijarea de către toți liderii politici a educației și cercetării - dotate cu cele mai mici bugete - a fost și este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care trece țara. O țară puternică, civilizată și conștientă alocă procentaje substanțiale din buget educației, cercetării și sănătății. Dar și țările cu nivel de trai mediu sau scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educație, nu s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiți în educație nu aduc profit imediat și palpabil, dar ei sunt secretul prosperității viitorului. O mare parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viața cotidiană se datorează lipsei de cultură generală și de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …

De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă.

Oricât de rău ar fi fost comunismul, a ridicat o pătură de intelectuali care erau convinși de mici, din familie și din școală, că nu poți reuși în viață fără carte. Pentru mine, învățătura (organizată sau individuală) a fost o obsesie. De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă. Cu excepția unor lideri de partid semianalfabeți și aroganți (care erau câteva sute, poate două-trei mii), atunci erau promovați în funcții administrative oameni cu rezultate foarte bune la învățătură, care se bucurau de respect în grupul lor și care înfăptuiseră ceva în viață, în meseriile lor. Evident, nu erau cu toții savanți, dar erau oameni de valoare mulți dintre ei. De aceea, o societate strâmbă, adusă la noi pe tancurile sovietice, a și putut dura așa de mult. După 1989, democrația a însemnat, pentru unii, și libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, agramat, dar aflat la putere. Oamenii trebuie să trăiască toți pe lumea asta, indiferent de nivelul de inteligență și de pregătire, dar dacă lăsăm să ne conducă cei cu 3,60 la bacalaureat vom ajunge cu toții o societate de nota 3,60. Necazul este altul și este grav: conducerea politică și-a pierdut în asemenea măsură încrederea românilor, încât cei buni nu se mai avântă în luptă, nu mai vor să conducă, nu se mai înscriu în partide și nu mai participă la alegeri. Și nu vorbesc de generația mea, care și-a cam trăit traiul, ci de tineri, de tinerii talentați și blazați, care nu mai cred că se pot realiza în România. Aici, generația „bătrânilor” are, totuși, un rol important, anume acela de a-i convinge pe tineri să nu dispere, să aibă încredere în virtuți și în valori, să lupte, în ciuda descurajării, pentru poporul acesta și pentru România.

Academia Română a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini - puncte de vedere legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Academia Română se implică zi de zi, de peste 150 de ani, în procesul de reformă a învățământului și în cel de schimbare a mentalităților, de modernizare, numai că nu este întotdeauna ascultată. Sunt, din păcate, români - „educați” în forma descrisă mai sus - care cunosc mai bine Academia lui Hagi sau Academia de Poliție decât Academia Română, cel mai important for de consacrare intelectuală din această țară, din care au făcut parte Ion Heliade Rădulescu și Timotei Cipariu, Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, Henri Coandă și Grigore Moisil, Lucian Blaga și David Prodan. Academia a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini (cu o sinteză a acestor volume, pentru cei care citesc mai puțin sau care înțeleg mai repede), dar nu prea are ecouri ale acestui efort științific. Asta nu înseamnă că rămânem pasivi. Aproape săptămânal trimitem expertize ale noastre forurilor politice, puncte de vedere legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Din necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii.

Istoria, ca disciplină școlară, nu are nu renume bun. „Toceala” de date și fapte, practicată de unii elevi pe vremuri, prin obligații impuse de profesori care se credeau zei și care puneau accent pe memorare mecanică, nu a fost de bun augur. În plus, istoria a fost și printre materiile politizate înainte de 1989, cea ce i-a înrăutățit percepția. Numai că istoria nu înseamnă nici toceală și nici politică, ci ea este viața oamenilor. Pe lumea asta, de când există ea, sunt mai mulți oameni morți decât vii, dar morții au fost și ei vii și au construit lumea. Dacă îi ignorăm și îi disprețuim, ne nimicnicim pe noi înșine, ne declarăm singuri nevrednici. Din necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii. Istoria națională nu înseamnă extremism, ci viața părții noastre de lume. Dacă nu știm viața părții noastre de lume, cum putem să înțelegem și să iubim lumea în ansamblul ei? Prin urmare, istoria trebuie să aibă în orice loc de pe pământ locul ei ca disciplină școlară și ca segment al educației. Dar nu se mai poate istorie ca în secolul al XIX-lea, cu profesori care dictează lecții, care scriu câte un cuvânt cu creta la tablă, care aduc câte o hartă sub braț și care au satisfacția să-i prindă și să-i „ardă” pe elevii care nu știu anii de domnie ai vreunui prinț anonim … S-au dus vremurile acelea! Avem nevoie de profesori mobili, moderni, mobilați la minte, care să știe că aleagă din trecut (nu se poate studia totul!) firescul vieții, elementele perene, etern umane, care ajută să meargă lumea mai departe. Dacă istoria înseamnă viață, atunci ea trebuie să fie fireasca precum viața.

Patriotismul se sădește greu și rodește și mai greu. S-a creat o prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri și nepoții lor.

Sentimentul patriotic este o trăire delicată și discretă. El trăiește în suflete. Îl compromitem ușor dacă devenim aroganți. Dragostea de locul de naștere a noastră, a părinților, a bunilor și străbunilor (sentimentul patriotic este unul de dragoste!) se naște treptat, prin educația din familie și din clasele primare. Dacă ești fericit în familie, dacă părinții se înțeleg între ei și dacă te răsfață din când în când bunicii, atunci nici nu este nevoie de vorbă lungă. Un vers de doină, un sunet de fluier, o poveste cu Făt-Frumos, o pară pârguită din pomul livezii de la țară, o unduire de fată îmbrăcată cu ie, o frunză ruginită, căzută pe trotuar toamna devreme sunt adesea îndeajuns ca să ne creeze rădăcini și să ne dea avântul de a cunoaște lumea, de a înțelege piramidele, de percepe un templu grec sau de a ne bucura de basmele lui Ispirescu. Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înțelege și iubi patriile altora. Patriotismul acesta, perceput de mine ca dragoste, se sădește greu și rodește și mai greu. Din păcate, azi s-a creat o cezură, un fel de prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri (plini de prejudecăți, zic unii) și nepoții lor internauți (impulsivi și nerăbdători). Întotdeauna au fost conflicte între generații, dar a biruit mereu buna înțelegere. Prăpastia se va putea umple cu înțelepciunea bătrânilor, cu setea de nou a tinerilor și cu munca stăruitoare a maturilor. Toți oamenii au niște datorii față de comunitate. Dacă ne înțelegem fiecare „datoria vieții noastre”, nimic nu este pierdut, deși avem uneori impresia că am rătăcit calea.

Persistența obstinată pentru critică a condus la denigrare Ţării pe aproape toate planurile.

Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în care mulţi îşi vorbesc de rău Ţara, îşi disprețuiască Neamul și se dispreţuiesc pe ei înșiși. Românii au avut așteptări disproporționat de mari după 1989, sperând că, în timp foarte scurt, va curge pentru toți lapte și miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice și cine să asculte? Puținii oameni sceptici sau realiști care au atras atenția că lumea noastră nu se va schimba de la sine și nici în câțiva ani, au fost ironizați, discreditați, uitați. Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat că critică țara, era declarat trădător și era pedepsit. România trebuia să fie atunci slăvită „în vers și cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut imaculat, cu prezent prosper și cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa românilor și a țării lor - venite deopotrivă din interior și din exterior - au fost legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistența obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.

În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare, pricinuite - se spunea complet greșit, de națiuni orgolioase și dominatoare - au apărut mulți „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă stângă și de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni absolut identici, obedienți, cu mințile spălate, un fel de roboți umani, nu este nouă, dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat și mijloacele necesare pentru îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând, needucat. Anumiți intelectuali de mare valoare și cu priză la public au fost atrași - cu metode multiple, în funcție de convingerile și de slăbiciunile fiecăruia - de partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai națiunilor au marșat prea mult, exagerând și s-au umplut de ridicol. Alții, convinși de legitimitatea valorilor naționale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse, marginalizați, jenați de spectacolul trist al lumii.

Dincolo de toate aceste sinuozități, românii nu pot să fie obligați de nimeni să-și vorbească de bine țara și poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinși singuri că se poate trăi și în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toții, că secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferințele ținute la televizor, online, discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „țărișoară” îi mai pot impresiona pe unii, dar nu conduc la binele țării. Mulți ne batem cu pumnul în piept ca patrioți, îi declarăm eroi și martiri pe anumiți antecesori, stabilim zile de sărbătoare în memoria strămoșilor și a evenimentelor marcante din trecut, dar nu facem nimic practic pentru prezent, nu ne creștem cum se cade copiii, nu sădim un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniți să muncim. Vrem să câștigăm bani buni pe muncă puțină sau fără muncă, să fim toți manageri și să lucrăm în multinaționale. În general, românii se supraapreciază și așteaptă de la Țara Românească răsplăți nu în funcție de realitate, ci de ficțiunea în care unii trăiesc. Alții ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios și ne plângem că acesta nu este cunoscut. Viața politică a fost acaparată, în parte, de ariviști, iar o parte din tinerii talentați ai țării își iau lumea în cap, punându-se în serviciul altor patrii și altor forțe.

Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare.

Educarea românilor pentru dragostea de Neam și Ţară se realizează greu în mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face. Ea trebuie făcută fără lozinci, fără discursuri sforăitoare, fără mustrări și apostrofări. Românii trebuie lăsați să se convingă singuri că au nevoie și ei (ca oricare popor) de o țară, adică de o casă și că prosperitatea acestei case depinde, în primul rând, de ei. Familia și școala au un rol hotărâtor în educație. Dar educația acesta trebuie să fie una făcută din convingere, lin, „ca vântul ce-adie pe poteci”. Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare. Este de ajuns ca la Fizică să fie pomeniți Aurel Vlaicu și Henri Coandă, la Științele Naturii Emil Racoviță și George Emil Palade, la matematică Grigore Moisil și Solomon Marcus și câți alții! Din anumite prestații publice, elevii și studenții înțeleg că toți românii din România au fost, sunt și vor fi proști. Ca să se poată schimba țara în bine - mă îndoiesc că dorim cu toții asta! - nu avem altă soluție decât s-o iubim.

Să dăm Ţării ceea ce se i se cuvine, atât cât putem fiecare!

Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune și încredere, iar acestea nu se pot manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Țara este realitate și ideal în același timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă Ţara, ci ce i-am dat noi Ei[2]. Eu aș adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, și ce ne-a dat nouă țara, însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm și noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem fiecare. Ca să fii patriot este de ajuns să-ți faci datoria acolo unde ești pus: dacă ești elev, să înveți sârguincios, dacă ești profesor, să ții lecții bune, dacă ești hornar, să cureți cinstit hornurile, dacă ești contabil să faci calcule corecte etc. Nu să facem de toate și să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, țara va fi mai bună pentru locuitorii ei și tot mai mulți români vor ajunge s-o respecte și s-o iubească.

Notă - Adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Liviu Man de la gazeta de Cluj. Sursa: art-emis.
Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9351 : Iulie 27, 2020, 16:03:48 »

Lebensraum și banii U.E.

În geopolitica secolului al XX-lea, spațiul cultural-geografic german a produs un concept fundamental, numit ,,spațiul vital" (lebensraum). Conceptul a fost lansat de Friedrich Ratzel, promovat de Rudolf Kjellen și susținut, între alții, de Karl Haushofer, generalul Friedrich von Bernhardi, cu a sa ,,Germania și viitorul război - 1912", sau Hans Grimm, cu ,,Volk ohne Raum/Un popor fără spațiu", publicată în 1926.
Teza de bază a ,,teoriei spațiului vital" este aceasta: pentru a se dezvolta, popoarele au nevoie de spațiu (geografic), prin urmare istoria umanității este lupta statelor-natiune pentru a cuceri sau mentine spațiul geografic de care au nevoie (implicit, resursele de tot felul ale acelui spațiu).

Ulterior, teoreticienii celui de al treilea Reich, au re-interpretat acest concept într-o manieră rasistă (teoria arianismului germanofil/rasa ariană) ca o nevoie internă a națiunii germane de a se dezvolta geografic spre Est, de a anexa spații geografice ,,libere de populația autohtonă", care ulterior pot fi repopulate cu alogenii germanofili, premisă teoretică principală la izbucnirea celui de al doilea război mondial.
Ce a urmat...știm.

În plină criză economică a perioadei 2007 / 2014, începând cu 2011, prin vocea ministrului german de finanțe de atunci, Wolfgang Schaube s-a cerut pe un ton aspru pierderea unor prerogative ale suveranității statelor europene cu datorii, în favoarea U.E. (cazul Greciei, ce avea un deficit uriaș și urma să primească ajutor de salvare de 110 mld. Euro).
Știrea aceasta a fost intens dezbătută în acea perioadă și a creat tensiuni între Grecia și Germania/U.E...practic, la o un secol distanță de anul 1912, anul tipăririi cărții generalului von Bernhardi.

Suntem în plină criză sanitar-economică și aș putea să propun un pariu: după următorii 3 / 4 ani, adică 2026 și pe mai departe, vom reauzi această informație legată de pierderea anumitor prerogative de suveranitate ale statelor europene...

...Începând cu 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al U.E.; apartenența la Spațiul Economic European (S.E.E.) este indubitabil o realizare a statului român, însă cu anumite costuri, care nu au fost pe deplin comunicate poporului român.

Practic, integrarea economico-financiară a României în S.E.E., a însemnat, între altele, posibilitatea primirii fondurilor europene pentru dezvoltare economică reală.
Dar ce sunt, de fapt, aceste fonduri europene?
Sunt banii contribuabililor europeni, firme și persoane fizice.
Lăsând alături faptul că instituțiile financiare ale U.E. deja ,,bat monedă" pentru recentul plan de salvare a economiilor statelor europene afectate de noua criză generată de relația defectuoasă ,,virusul chinezesc/lockdown-ul economiilor europene" și anunță sume mari, să vedem ce înseamnă, de fapt, acest ajutor?

Pentru România, o sumă de 79.9 mld. Euro. O mare parte a acestei sume este nerambursabilă, dar a doua parte reprezentată prin împrumuturi cu ,,dobânzi istorice mici" va crește datoria suverană a României, cu aprox. 30 mld. Euro, în următorii șapte ani.
Ce înseamnă aceasta, în termeni reali? O vulnerabilizare în plus pe termen foarte lung a națiunii române.
Un aspect important legat de partea nerambursabilă este dat de întărirea premiselor legal-financiare de trecere a României la moneda euro, aspect despre care vom mai vorbi.

Mai nou, pe lângă această veste, a apărut de ceva timp în presă ideea unor investiții directe ale statului român a unei sume de aprox. 10 mld. Euro, prin reducerea cheltuielilor statului; teoretic, statul maximal actual ar urma să treacă printr-un proces de ,,subțiere" a cheltuielilor, a numărului funcționarilor etc. Vom vedea cum se va produce asta...eu sunt sceptic, pentru că guvernanții vor acoperi nevoile reale de reformare a statului cu banii ce urmează să vină de la U.E., aceasta și din considerente electorale.

Să nu uităm că e an electoral, iar acest exercițiu financiar de șapte ani al U.E. în care ar urma să primim banii respectivi, mai acoperă încă un ciclu electoral foarte important în România și anume 2024, când alegerile locale, naționale, prezidențiale și europene ar trebui să se desfășoare într-un singur an.

Revenind la laitmotivul acestei postări, relația dintre ,,spațiul vital și banii europeni", ea înseamnă în termeni reali următoarele, d.p.m.d.v.:

- stabilizarea tendințelor migratorii ale românilor, altfel spus creșterea investițiilor ar însemna locuri de muncă mai bine plătite, prin urmare, mai puține tentații de a pleca ,,dincolo";

- crearea unui cadru predictiv d.p.d.v. economic și militar (foarte probabil, în următorii ani, baza americană de la Incirlik, va fi mutată la Constanța), în care populația autohtonă va fi pregătită pentru primirea viitoarelor valuri de alogeni din Asia;

- practic, ,,lebensraum" va avea acoperire ,,economică", cu tot felul de condiționări, cum ar fi recenta poziție a Austriei, Finlandei, Olandei și Suediei, susținută de Mark Rutte: banii europeni se primesc condiționat de ,,respectarea statului de drept", o idee cel puțin curioasă și lipsită de consistență, susținută și de ,,prietenul" Cioloș.

Stabilizarea S.E.E. este noul ,,lebensraum" al U.E.; fără acest deziderat, U.E. va reintra în următorii ani pe narativul disoluției instituționale.

Cu această ultimă asertiune ajungem la ,,esența" acestei postări: este nevoie aici de o populație autohtonă stabilă și motivată suficient d.p.d.v. pecuniar, ca să poată colabora cu noile entități etnice ce vor veni în România și în toată zona S.E.E. Fondurile europene nu sunt doar pentru românii de acum, ci si pentru viitoarele generații de români, mai mult sau mai puțin metișați.

Criza sanitar-economica Covid-19 va trece cam în următorii doi ani ( + / - ); ulterior, vom fi martorii reactivării vechilor crize: criza migrației ilegale (din Africa, Orientul Apropiat și Asia), așa-zisa criză a încălzismului global, probabil asortate cu altfel de crize sanitare, în diferite zone ale globului, prin urmare și în Europa, diverse crize militare, care vor degenera în razboaie pentru influență, resurse, putere, adică ,,spațiu vital".

Ce e de făcut?

- o analiză clară, plecand de la realitățile dure dezvăluite de criza virusului chinezesc: cine ne sunt prietenii reali și cine nu;

- o reconsiderare a relațiilor României cu statele din afara spațiului european și din afara NATO, plecând de la realitățile actuale: suntem parte a U.E., parte a NATO;

- dezvoltarea relațiilor cu SUA, implicit cu comunitatea de informații și interese geopolitice ,,Five Eyes" (UK, Canada, SUA, Australia, Noua Zeelandă);

- dezvoltarea relațiilor cu Polonia, Israel, Brazilia și o atenție specială ,,Grupului de la Vișegrad" precum și cu toți membrii ,,grupului de prieteni ai coeziunii", adică state preponderent situate în Estul Europei geografice;

- o discuție sinceră cu toți vecinii României cu privire la comunitățile românești și măsuri concrete de prezervare a identității acestora;

- intensificarea demersurilor concrete de aducere a Moldovei în sfera U.E/NATO și realizarea unificării;

- măsuri clare de reformare a statului plecând de la principiul: ,,în centrul preocupărilor statului - cetățeanul";

- reevaluarea politicilor publice din România și așezarea acestora pe baze deja confirmate, de tip liberal, pentru economie, de tip conservator și creștin-democrat, pentru societatea românească în ansamblul ei.

Cu aceste minime măsuri ne putem prezerva pentru următoarea sută de ani (din care au trecut deja două decenii), statutul nostru de națiune, de popor european, de români.

Valentin Licxandru
Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9352 : Iulie 27, 2020, 16:09:57 »

Daca pana si mondialistii de la Antena 3 si dragastosi cu Arafat au inceput sa isi puna intrebari nu inteleg de ce oamenii obisnuiti nus mai atenti.

Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9353 : Iulie 27, 2020, 16:13:46 »

Ma baieti pe astia o sai mince puscaria. Sau asa trebe sa se intample dupa tampenia de conducere a tarii pe care o exercita parca la betie. Stim cas mafioti da si prosti?

Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11602
  • Vezi Profilul
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9354 : Iulie 27, 2020, 23:02:49 »

DRUMUL SPRE DICTATURA GLOBALĂ
.
Din imbecilitatea autorităților (cât o fi prostie, cât o fi crimă cu premeditare, nu știm), covidul a pătruns masiv în căminele de bătrâni din toată țara. Faptul că nu este un dezastru ca în Suedia, ține de miracol.

În cămine și spitale se fac majoritatea (re)testărilor.
O prietenă m-a sunat ieri disperată că nu mai știe nimic de mama ei, ținută în spitalul Colentina ca asimptomatică. Are demență senilă, face pe ea în pamperși, nu știe cum și dacă are cineva grijă de ea.

Dimineață, la biroul de evidență a populației, o femeie cu lacrimi în ochi întreba ce poate să facă în cazul unei bătrâne care are covid, aflată tot într-un cămin de bătrâni, căreia îi trebuie un nou buletin. I se explică faptul că nu poate să vină nimeni la ea să-i facă poza, să aștepte până se face bine.
La care femeia terifiată: "Dar după 1 august va fi mai rău decât acum!"

Populația a fost programată mental, de către demenții mesianici globaliști și cozile de topor securiste din politică și presă, că un dezastru e iminent.

Se poartă un război psihologic, zi de zi, împotriva poporului.

Pe acest fond, libertățile cetățenești sunt restrânse pas cu pas. Legea nazistă a spitalizării forțate este deja promulgată de președintele Johannis, după ce majoritatea toxică PNL- PSD a clocit-o în Parlament.

Apărați-vă LIBERTATEA!

#CoalițiaPentruNațiune, Iulian Capsali
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11602
  • Vezi Profilul
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9355 : Iulie 27, 2020, 23:06:09 »

     Am obs pe grupurile de pe fb ro indignati ca exista indivizi care nu se supun conducatorilor!
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11602
  • Vezi Profilul
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9356 : Iulie 27, 2020, 23:07:46 »
Memorat
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9357 : Iulie 28, 2020, 22:27:48 »

Asasinii controleaza tot mai mult si cercetarea crimelor comunismului din perioada stalinista!



Gheorghe Petrov · 1 oră ·
www.facebook.com/photo.php?fbid=1152474901797229&set=a.107453136299416&type=3&theater&ifg=1
* Presupuși „Dușmani ai Poporului” eliminați în forme și moduri diferite de la INSTITUTUL DE INVESTIGARE A CRIMELOR COMUNISMULUI ȘI MEMORIA EXILULUI ROMÂNESC (IICCMER) în perioada ianuarie-iulie 2020.
* RADU PREDA – Președinte Executiv (2014-2020).
* MARIUS OPREA – Fondatorul Institutului și Președinte Executiv (2005-2010); Cercetător (2012-2020).
* GHEORGHE PETROV - Cercetător și Arheolog-Șef
(2006-2010; 2012-2020).

* Instantanee fotografice din timpul Șantierului arheologic de la Periprava (Campania VI / Iulie 2019). - cu Marius Oprea.
« Ultima modificare: August 01, 2020, 15:04:18 de către razvan »
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11602
  • Vezi Profilul
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9358 : Iulie 30, 2020, 00:17:45 »

George Lazar · 3 iulie · editat
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10157167929116437&set=p.10157167929116437&type=3&theater
Știați că pentru un bolnav Covid-19 ASIMPTOMATIC, (de)ținut 10 zile în spital, statul decontează 10.000 de euro...? Wink
Dovezile aici:
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2755192168037618&id=144170489014692
Memorat
  • bambilici
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 11602
  • Vezi Profilul
Răspuns: Lupta noastra
« Răspunde #9359 : Iulie 30, 2020, 00:25:48 »

Memorat
Pagini: 1 ... 622 623 [624] 625 626 ... 629
Schimbă forumul: