Main Content:

Pagini: 1 [2] 3 4 ... 129

Istorie adevarata...

Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #15 : Septembrie 24, 2011, 11:28:43 »
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #17 : Octombrie 02, 2011, 10:07:00 »

Mircea VulcănescuDe la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Mircea Vulcănescu
 
Naștere 3 martie 1904
București
Deces 28 octombrie 1952
Aiud
Profesie economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog, pedagog
Naționalitate român
modifică 

Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 București - 28 octombrie 1952 Aiud) a fost un filosof, sociolog, economist și profesor de etică român.

[modificare] BiografieS-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tînăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 s-a înscris în societatea culturală "Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”).

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.

În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR. Și a crescut sub influența profesorilor săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.

În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântul, unde va scrie pînă la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în 1935. S-a despărțit de soția sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susținut comunicări. A colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944.[1]

Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea cu echipament militar german nou Armata a 4-a, etc. (Vezi M. Vulcănescu, "Ultimul Cuvânt",Humanitas, 1992, pp.15-16 și passim, în special de la p.68).

După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați drept ”criminali de război”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunați!".

Casa în care a locuit se găsește pe strada Popa Soare, la nr. 16 A.

[modificare] Principalele publicații ale lui VulcănescuTeoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
În ceasul al 11-lea (1932)
Cele două Românii (1932)
Gospodăria țărănească și cooperația (1933)
& als, D. Gusti și școala sociologică de la București, București, Institutul Social Român, 1937;
Războiul pentru întregirea neamului (1938)
Înfățișarea socială a două județe (1938)
Dimensiunea românească a existenței (1943)
Către ființa spiritualității românești, București, Editura Eminescu, 1996;
Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie, ed. Marin Diaconu, București, Humanitas, 2004;
Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, ed. Marin Diaconu, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2005.
" sursa Wikipendia[/color][/b]
  " 
Memorat
  • vamesu_2
  • Sr. Member
  • ****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 363
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #18 : Octombrie 06, 2011, 15:20:25 »

        Ceva intresant....


     


    Secrete dezvaluiteO confesiune despre colaborarea preşedintelui T. Băsescu cu Securitatea:
"Am fost legătura superioară a ofiţerului special Traian Băsescu"
 
Călătorind cu treburi prin judeţele patriei, am avut prilejul să-i cunosc pe doi dintre ofiţerii structurii speciale de informaţii care l-au avut în legătură operativă secretă, cu "aprobare de partid", pe cetăţeanul Traian Băsescu.
Am ţinut să fac această ultimă precizare fiindcă membrii Partidului Comunist nu puteau fi recrutaţi ca informatori, dar puteau primi sarcină politică "să sprijine organele securităţii statului pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor, împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste şi ale agenturilor acestora".
Cu vădită curioziate, i-am întrebat dacă au mai avut prilejul să-şi întâlnească preţiosul colaborator după ce ni l-am ales preşedinte. Unul mi-a răspuns afirmativ, celălalt s-a eschivat cu o grimasă plină de subînţelesuri. Cum a fost revederea? L-am întrebat pe fostul combatant al contrainformaţiilor externe, cel care mi-a confirmat că s-a văzut cu preşedintele, pe la începutul primului său mandat. Cam inconfortabilă, a fost răspunsul. De cum am fost faţă în faţă, Traian Băsescu şi-a intrat în rolul şi poziţia anterioare faţă de mine şi m-am simţit foarte jenat. Chiar l-am făcut atent: "Ce dracu', acum sunteţi preşedintele României, eu nu mai sunt ce-am fost şi nu m-aţi chemat la o întâlnire, ca pe vremuri".
Altceva, însă, m-a pus pe gânduri. Ambii ofiţeri mi-au spus că ei nu l-au votat pe Traian Băsescu. Şi nu l-au votat fiindcă ştiau ce-i poate pielea. Nu au dorit să aducă în discuţie prea multe fapte din trecutul colaborării sale, mult mai complexe decât s-ar crede, cu Securitatea. Au ţinut, în schimb, să-mi recomande portretizarea vitriolantă pe care Ştefan Nicolau, fost director general al Televiziunii Române, i-a făcut-o preşedintelui. Am căutat-o şi am găsit cea mai profundă şi expresivă "fişă de evaluare caracterială şi comportamentală" a cetăţeanului-preşedinte.
"Traian Băsescu nu a fost niciodată un personaj dedublat, nu a fost dr. Jekyll şi mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducător, pentru că întruchipează deopotrivă mitocănia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, făcându-te între timp la buzunar, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţă o nouă tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucă hăhăitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane. După ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sărac şi mai umilit. Cum periferia domină numeric centrul, plus trădarea intelectualilor care au validat mişeleşte „un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona", s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţă - manelismul politic Traian Băsescu cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt - bani mulţi şi putere ameţitoare.
Fiind un rău viguros, Traian Băsescu a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rămâne după el. Preşedintele-jucător a fost şi rămâne doar un preşedinte-impostor pus pe harţă şi jaf şi care din joacă a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. A jucat destinul ţării la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare, chiar dacă lasă să se-nţeleagă că ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipează vinovăţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpă în cârca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politică manipulată de moguli.
După modelul preşedintelui, guvernarea a prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Băsescu, statul român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul după chipul strâmb al stăpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria, un Gâgă întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai puterii cum se chinuie să-şi ridice propriile statui la televiziunea publică. Spectacol sinistru al unei puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodată, cei care nu s-au lăsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât să supravieţuiască. Aşa a ajuns pesimistul să spună „Mai rău nu se poate!", iar optimistul să-i răspundă „Ba se poate!"
Până de curând n-am putut să-mi explic ce i-a împins pe români, în urmă cu un veac şi jumătate, să aducă şi să accepte un domn străin. Experienţa trăită în epoca Băsescu mă face să cred că atunci, ca şi acum, au fost suficiente motive. Doar că acum, altfel decât atunci, domnitorii nu se mai importă. Este suficientă binecuvântarea ce-o primeşte cel care se-nchină in directia din care bate vantul, pentru a ajunge vătaf peste feuda românească.
Băsescu e o pacoste pentru România, s-au lămurit cei mai mulţi.Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborât standardul de preşedinte atât de jos, încât cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să se vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stârneşte cu adevărat entuziasmul. Asta îi dă posibilitatea lui Traian Băsescu să-şi pregătească succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strânşi din furăciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul retelelor criminalitatii transnationale, românii vor fi determinaţi să aleagă iarăşi răul cel mai mic, bucurându-se că trăiesc în democraţie, proslăvind economia de piaţă. Abia după alegeri vor constata că „răul cel mai mic" creşte uluitor de repede."
O primă reflecţie, care s-a impus de la sine: ce destin tragic i-a fost dat poporului pe care îl conduce, dacă ţinem seama cât de rapid şi exponenţial s-a autoclonat Traian Băsescu în maimuţele clasei politice româneşti.
A doua reflecţie, absolut necesară: cum putea să se manifeste un astfel de caracter şi personalitate în ipostaza de colaborator al Securităţii? Câte ceva s-a mai aflat şi se ştie că vocaţia sa spre delaţiune nu avea egal în Compania Navrom, iar dorinţa de a face rău, de a provoca şi înscena crea mari îngrijorări şi rezerve ofiţerilor care l-au avut în legatură. Sursa "Piratul" a fost foarte prolifică.
A treia reflecţie, corolar al anterioarelor: ce putea să facă un astfel de personaj malefic, ştiindu-se sub o puternică protecţie secretă a Securităţii?
Găsim răspunsul în prezentul nostru şi în mărturia ofiţerului care s-a simţit îndatorat să-i spună lui Băsescu să se comporte ca un preşedinte, nu ca un informator.
Cum a fost verificat candidatul la preşedinţia României, Traian Băsescu, sub aspectul colaborării cu Securitatea?
La 19 noiembrie 2004, Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, s-a deplasat la Arhivele Ministerului Apărării Naţionale din Piteşti, unde a studiat, în original, documentul "U.M. 02510 Mangalia, Serviciul 1 Jurnal pntru reteaua informativa 1972-1980" . Din pagina 65, poziţia 3990 a extras următoarele date:
 
Numele si prenumele: BASESCU TRAIAN
 
Categoria: colaborator
Denumirea U.M. sau ofiterul care a efectuat recrutarea: Lt.col. TUDOR GHEORHE
Semnatura de primire a copertilor doarului de colaborator sau numarul adresei de expediere: Borderou nr.001744/ 09.11.73
Data incetarii legaturii: 27.09.76
Data clasarii la arhiva/ predarii la alta unitate: Transferat la Inspectoratul Judetean Constanta – Securitate, cu adresa nr. 00151392/29.09.1976
În etapa următoare, CNSAS a solicitat Serviciului Român de Informaţii Dosarul Fond Retea privind pe Basescu Traian.
Generalul Sorin-Marius Brateanu, şeful Secretariatului General al SRI (unitatea deţinătoare a arhivelor Securităţii), l-a convocat la "un drink" pe Gheorghe Onişoru şi i-a dat spre studiu dosarul de colaborator al numitului Băsescu Traian, după care, de comun acord, au încheiat şi semnat actul de clasificarea dosarului ca fiind de interes pentru securitatea naţională. Apoi, generalul a semnat şi a trimis la CNSAS adresa prin care comunica: "Basescu Traian nu este cunoscut in evidentele S.R.I.".
Dar în alte evidenţe? În ianuarie 1990, când s-a percheziţionat seiful şefului Centrului de Informaţii Externe, s-a găsit şi o adresă a ministrului Apărării Naţionale în care se specifica: "[...] Urmare a incetarii misiunii pentru care fost detasat [...] dispuneti restituirea dosarului maiorului [rez.] Basescu Traian".
Povestea acestui dosar este cu adevărat complicată. Piese grele din el au traversat Atlanticul şi au fost puse în mişcare, ori de câte ori, constrâns de obligaţii anterioare, "Piratul" avea cap compasul deviat de anomaliile magnetice est-siberiene.


Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #19 : Octombrie 11, 2011, 12:09:36 »

Ghimpele din inima Romaniei - TINUTUL SECUIESC
Pentru romanii din Harghita si din Covasna, soarele nu mai rasare la Bucuresti * Romania tine in brate o bomba cu ceas: Tinutul Secuiesc. La fabricarea ei a lucrat din rasputeri, in ultimii 20 de ani, UDMR, beneficiind de sprijinul tacit si de neinteles al intregii clase politice romanesti. In judetele Harghita si Covasna, situatia romanilor este dramatica, si nici macar acum, in cel de-al doisprezecelea ceas, politicienii nu dau vreun semn ca le-ar pasa, fiind mult prea ocupati cu impartirea si pastrarea puterii. Am ales un caz concret, emblematic, pentru a intelege problema Tinutului Secuiesc: orasul Sfantu Gheorghe din judetul Covasna.Confiscarea memoriei Va amintiti, probabil, mitul
despre acest oras, in care daca cereai o paine in limba romana nu erai servit. Ei bine, e un mit. Am cumparat un rucsac intreg de paini, si de fiecare data, am fost servit cu amabilitate. Banii in capitalism nu au nici miros, dar nici etnie. Regulile jocului s-au schimbat. Aveam sa inteleg asta mergand pe strazile orasului Sfantu Gheorghe, cu sacul meu de paine in spate. O buna bucata de vreme, am ratacit fara sa stiu exact unde sunt: nu recunosteam numele niciunei strazi din cele pe care le stiam din urma cu cativa ani. Toate, dar absolut toate strazile din oras sunt in limba maghiara. Probabil toate personalitatile maghiare care au trait vreodata au devenit nume de strazi. Sunt si placute bilingve. Ca roman, ti se permite sa intelegi. Orasul e impanzit de astfel de insemne, unde au locuit tot felul de unguri celebri, unde au dormit, inainte de a fi ucisi, eroii maghiari, sau unde trecatorului i se aminteste de o fapta mareata a inaintasilor din acelasi neam. La fel de multe sunt statuile mai mari sau mai mici ale unor pictori, muzicieni si alti bravi maghiari.
 
O imagine cu care premierul Emil Boc si presedintele Basescu ar trebui sa doarma sub perna

Mi-am zis ca nu este cazul sa trag vreo concluzie pripita, si sa merg mai bine sa cer informatii, la centrul Infotur al orasului. Am primit o brosura in limba romana! Insa bucuria mea nu a durat prea mult: in toata carticica nu erau prezentate decat alte si alte obiective culturale sau istorice maghiare! Oare eram intr-un oras romanesc? Am admirat lacul cu nuferi si am ascultat fanfara ce canta in foisor, mai risipind parca din raceala de inceput. Dar pana si aici, chiar la locul de joaca al copiilor, am descoperit un husar, in marime naturala, facut din plastic, ce parca la mine scosese amenintator sabia. La iesirea din parc, pe o cladire oficiala, fluturau trei steaguri: al Uniunii Europene, al Romaniei si inca unul, necunoscut. O doamna mi-a explicat amabil: "Acela e steagul Tinutului Secuiesc. Si sub el, stema aceea mare, este simbolul secuilor de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Vad ca nu sunteti de aici si imi permit sa va explic. Se spune ca inima aceea in care este infipta sabia ar fi inima Romaniei. Noi, romanii de aici, ne-am invatat sa mai privim si in pamant, nu doar pe cladiri. Daca veneati acu' doua saptamani, era si steagul Ungariei, au zis ei ca au uitat sa-l dea jos de la 15 martie, marea lor sarbatoare istorica". Un pic mai sus de aceasta cladire, am vazut, in sfarsit, ceva romanesc: statuia lui Mihai Viteazul. Din pacate, in jurul ei este un santier: se reamenajeaza piateta. Constructiile dureaza de prin '95 si nici acum nu sunt terminate. Voievodul roman pare ca inainteaza cu greu prin valuri de moloz. Imi urmez plimbarea, pe-acelasi ton. Afisele teatrelor si spectacolelor sunt toate in maghiara, chiar si tichetele de parcare au inscrisuri mai intai unguresti, la fel ca si biletele de autobuz. Pana la urma, am gasit cateva monumente romanesti: Catedrala Ortodoxa, superba, inghesuita intre blocuri, ca sa nu se vada, o placuta comemorativa pentru eliberarea de sub fascism, pusa aproape alb pe alb, sa nu se distinga, si o alta placuta, unde a functionat Astra (asociatia romanilor din Transilvania), acoperita de un boschet plantat chiar in fata monumentului.
 
Tinutul secuiesc nu e Romania

Toate acestea s-au dovedit a nu fi coincidente, dovada suprema: mesajul primarului Antal Arpad, facut public chiar in acea zi, la finalul unei competitii sportive: "Galopiada demonstreaza inca o data ca Tinutul Secuiesc exista". Am inteles ca totul, de la numele strazilor altadata romanesti, la monumentele si statuile puse obsesiv prin oras si pana la excesul de comemorari, festivaluri si defilari maghiare, totul este facut programatic, cu un singur scop: pentru a sterge o istorie si a o inlocui cu alta. In drum spre hotel, mi-a venit in minte celebra fraza a lui George Orwell: "Cine controleaza prezentul controleaza trecutul, si cine controleaza trecutul controleaza viitorul". La receptia hotelului, un perete intreg era acoperit cu harta Tinutului Secuiesc, cu toate denumirile localitatilor in limba maghiara. Receptionera mi-a zambit amabil: "Bune seare!". "Buna sa-ti fie inima", i-am raspuns.Maghiarii, mai presus de lege Sfantu Gheorghe are 14.000 de locuitori de etnie romana, adica un sfert din populatie. Pentru a afla in mod obiectiv daca situatia lor este atat de dramatica pe cat pare la o simpla plimbare, am stat de vorba cu cativa dintre oamenii bine informati ai locului. Ioan Lacatusu este directorul "Centrului de Studii Europene Covasna-Harghita", unul dintre cei mai activi reprezentanti ai societatii civile. Dupa un oftat greu, mi-a spus: "Nu doar romanii o duc greu aici. Limba romana o duce greu, valorile si simbolurile romanesti o duc greu. Daca legea spune ca la biroul de relatii cu publicul trebuie sa se vorbeasca si in limba minoritatii, astazi s-a ajuns la urmatorul fapt: nu exista nici un angajat roman in toata primaria! Nici unul! La consiliul local avem doar 5 consilieri din 20, iar la cel judetean 4 din 30.
 
Statuia unui husar, ridicata in memoria honvezilor care au luptat in revolutia din 1848

Romanii sunt minoritari in aceasta zona, nu au nici un cuvant de spus, in timp ce maghiarii controleaza practic toata administratia, si nici vorba sa ne dea macar jumatate din drepturile pe care le au ei, ca minoritate nationala. Toate drepturile lor de minoritari le-au transformat aici in privilegii. Este un permanent dispret fata de insemnele statului roman. Nu vin niciodata la sarbatorile romanesti, nici macar la ziua nationala. La intalnirile si taberele lor se intoneaza la inceput imnul Ungariei, si niciodata cel romanesc. Considera ca sunt atat de aproape de autonomie, incat in urma cu putin timp, Consiliul Judetean a declarat ca Tinutul Secuiesc este tara lor din interiorul Romaniei si au aprobat fonduri pentru "diaspora", adica pentru maghiarii din judetele limitrofe - Hunedoara, Brasov, Buzau etc. Asta, desi monumentul lui Mihai Viteazul din centrul orasului sta in santier de aproape 20 de ani!" Domnul Lacatusu este si coordonatorul "Forumului Civic Roman", o asociatie-umbrela pentru mai multe ONG-uri romanesti. Impreuna au facut proiecte si se zbat sa obtina drepturi pentru romanii din zona. De fiecare data ajung sa dea in judecata autoritatile si, dupa lungi procese, incepe hartuirea respectarii sentintelor. Asa s-a intamplat cu schimbarea abuziva a numelor strazilor in limba maghiara, de exemplu. Desi romanii au castigat procesul la Brasov, primaria, condusa de Antal Arpad, pur si simplu refuza sa o puna in aplicare. Strada 1 Decembrie a ramas Sandor Petofi, iar strada Horia, Closca si Crisan a ramas strada Fundaturii. Nici cladirea in care a functionat Banca Nationala nu i se da Centrului Ecleziastic Romanesc, desi exista si in acel caz o hotarare judecatoreasca definitiva. Nici cele aproape 10.000 de hectare de pamant ale armatei nu au fost pastrate, ci retrocedate, desi exista acte pentru pastrarea lor.
 
Ioachim Grigorescu

Cu mainile tremurand de furie si umilinta, domnul Ioachim Grigorescu, presedintele veteranilor de razboi, imi spune: "Cele zece mii de hectare ale armatei au fost platite banut cu banut de catre Regele Ferdinand. Avem actele, le-am prezentat. Pur si simplu, maghiarii din Consiliul Judetean nu au vrut sa tina cont de ele. Au retrocedat toate aceste terenuri. Acum au dat aprobare pentru constructia de case in apropierea poligonului militar si ne-au anuntat ca, de fapt, poligonul este prea aproape de cladirile civile si vor sa il desfiinteze. Urmeaza sa se desfiinteze si Casa Armatei. Ne sfideaza in fata, in vreme ce guvernul se preface ca-i orb si surd. De altfel, ei asa ne si considera, "armata de ocupatie". Am facut petitii la toate nivelurile puterii ca sa ne strigam durerea si umilinta. Pana la urma, ne-a primit Ministrul Apararii, care la final a balbait ceva de genul "suntem cu ei la guvernare... trebuie sa ne intelegeti si pe noi aici la Bucuresti". Suntem ai nimanui. O rusine fata de memoria celor care au murit si au suferit pentru fiecare palma de pamant transilvanean. Daca nu se iau masuri urgente, Ardealul este pierdut!" Din pacate, cei care ar trebui sa controleze corectitudinea acestor "tranzactii", fie sunt maghiari si inchid ochii, servind "cauza" autonomiei, fie sunt politicieni de la Bucuresti care gandesc "strategic", adica cu gandul la putere si pastrarea majoritatii guvernamentale. Intrebarea fireasca este: cat de mult resimte populatia toate aceste jocuri politicianiste? Fie ca sunt maghiari sau romani.Eliminarea romanilor "I-am spus fiicei mele: vorbeste in maghiara, daca vrei sa te angajeze! Fiica mea a luat zece la examenul pentru angajare la BCR. La interviu, au respins-o. M-am enervat, stiam ca directorul e ungur, insa dupa aceea, mi-am dat seama ca fata facuse bine, pana la urma suntem in Romania, macar o urma de demnitate sa pastram. M-am dus la ei si i-am acuzat de discriminare, dar nimic nu s-a schimbat. Aici, daca nu vorbesti ungureste, foarte greu te angajeaza cineva, asta este adevarul". Domnul cu care vorbesc doreste sa isi pastreze anonimatul. De altfel, nu este primul intervievat ce nu vrea sa isi dea numele. Romani care in propria tara nu au curajul sa isi ceara drepturile, de frica sa nu isi piarda slujbele la patroni maghiari, sa nu fie marginalizati!
 
D-l. G. Agrigoroaie, consilier judetean

Domnul G. Agrigoroaie, consilier judetean, imi explica: "Daca indraznesti sa spui ca iti iubesti pamantul asta sfant, sau ca romanii au si ei dreptul la ceva, esti imediat taxat de nationalist, de radical sau extremist. Romanii nu au drepturi, au doar obligatii, printre care principala este sa plece de aici. Daca indraznesti sa sustii romanismul, te trezesti marginalizat si devii un paria. Din pacate, majoritatea firmelor private au patroni maghiari si nu te angajeaza daca nu vorbesti ungureste. In general, infiintarea si functionarea firmelor cu patroni care nu sunt maghiari este descurajata: nu li se dau spatii, terenuri sau aprobari. Este o politica facuta publica, de mai multi ani, de catre UDMR: nu vor sa accepte investitii, ca sa nu schimbe componenta etnica a zonei. Sa nu cumva sa vina romani sa se stabileasca aici, unde considera ei ca e tara secuilor". Si romanii? Fie au invatat maghiara, ca sa se poata descurca, fie, cei mai norocosi, lucreaza in institutiile statului - jandarmerie, politie, armata.
 
Strada Petofi Sandor, fosta 1 Decembrie 1918

Restul sunt obligati sa faca naveta zilnic la Brasov sau Cristian. Marius, de exemplu, este casatorit si are doua fetite. S-a mutat in Sfantu Gheorghe de doi ani si spune ca inca nu s-a adaptat: "Nu stiu maghiara si nu ma angajeaza nimeni. Am fost nevoit sa ma mut aici, unde apartamentele sunt mai ieftine decat la Brasov. Din pacate, si eu, si sotia, facem naveta la Cristian, cam 80 de kilometri zilnic. E foarte greu... Fetita a venit de la gradinita si mi-a cerut paine in ungureste, ca asa i-a spus ei doamna educatoare ca trebuie sa faca, daca vrea sa primeasca. Asta e traiul nostru, ne simtim ca intr-un viespar". Cea mai grava problema este insa conditionarea angajarii de cunoasterea limbii maghiare. Angela a lucrat la o ferma de pui de langa oras: "Patronul era maghiar si mi-a zis ca ori invat maghiara, ori o sa imi pierd locul de munca. Pana la urma, m-a dat afara, si pe mine, si pe ceilalti care nu s-au conformat. Sigur ca nu ne-a spus ca asta este motivul concedierii, insa noi stiam. Eu nu am posibilitatea sa merg in tribunale cu ei. Mi-am gasit de munca la Brasov si fac naveta".
 
Etnic maghiar defiland la Sfantu Gheorghe de Ziua Maghiarilor

Asemenea cazuri de discriminare pe criterii etnice,
din partea maghiarilor, nu se intampla doar in patura de jos a societatii. De mai mult timp, postul de director al Bibliotecii Judetene Covasna este vacant. Initial, a fost scos la concurs si s-a pus conditie pentru angajare cunoasterea limbii maghiare. In urma unui proces impotriva discriminarii romanilor, s-a revenit asupra deciziei: directorul ar trebui sa stie trei limbi vorbite in Uniunea Europeana! Tinutul Secuiesc este, dupa Vaslui, una dintre cele mai sarace zone din Romania. Nu doar infrastructura este slab dezvoltata, dar investitiile sunt putine si somajul mare. Cu toate astea, liderii UDMR au declarat public, in repetate randuri, ca nu vor sa accepte investitii, pentru a nu schimba componenta etnica a zonei. De dragul principiului autonomist, i-au condamnat la saracie deopotriva pe romani si pe maghiari. Mai multi investitori au fost refuzati sa deschida afaceri in zona, desi unele erau investitii de milioane de euro, asa cum a fost cazul unui centru de reconversie a fortei de munca (care venea cu un capital de 3 milioane de euro) sau a unei fabrici de piese pentru masini (in oras existand forta de munca calificata pentru asa ceva). La lipsa locurilor de munca pentru romani se adauga si discriminarea pe criterii etnice la angajare. Din aceasta cauza, multi au parasit zona sau se gandesc sa se mute. Fara ca cineva sa protesteze, epurarea romanilor pe criterii etnice se desfasoara la Sfantu Gheorghe la lumina zilei. Inlocuiti roman cu tigan sau negru, si veti intelege ca acest tip de discriminare ne-ar fi urcat in cap, pana acum, intreaga Europa. In cazul romanilor, nu se intampla insa nimic. Nici macar autoritatile romanesti nu se sesizeaza, desi serviciile de informatii locale si societatea civila isi fac datoria, si politicienii de la Bucuresti sunt la curent cu eforturile revizioniste si separatiste, atat ale UDMR, cat si ale oficialilor de la Budapesta, care vin pe teritoriul Romaniei, abuzand de democratie, pentru a-i instiga pe maghiari. Iar acest tip de discriminare a minoritatii romanesti este mult mai dramatic in Odorheiul Secuiesc, in Targul Secuiesc, Baraolt, si lista ar putea continua. In toate aceste locuri, romanii nu traiesc, ci supravietuiesc, obligati sa invete maghiara si sa acopere imnul Ungariei, intonat pe strazi, cu murmurul rugaciunilor.Separatismul Bomba pe care Romania o tine in brate este, de fapt, ceea ce se degaja din toate aceste detalii ale vietii de zi cu zi: separatismul. Separarea maghiarilor de romani si lipsa de dialog dintre cele doua etnii, incurajata de politicieni ce pun, in mod absurd, ideologia mai presus de oameni.
 
Ziua Maghiarilor de pretutindeni, la Sfantu Gheorghe / Foto Mediafax (2)

Doamna M., membra a unei importante fundatii romanesti locale, nu a vrut sa isi dea numele adevarat, ca sa nu fie data afara din sediul acordat de primarie. Mi-a declarat: "Acest lant al segregarii pe criterii etnice a inceput odata cu decizia data de Petre Roman, in anii '90, de a separa scolile. A fost o mare greseala. Gradinitele sunt separate, scolile si liceele sunt separate pentru romani si pentru maghiari. De aici au venit de la sine alte probleme. Tinerii isi fac prieteni doar in grupul lor, au cafenelele lor, unde merg separat, casatoriile mixte aproape au disparut. Incetul cu incetul, in ultimii 20 de ani, politicienii au sapat o prapastie intre cele doua etnii si, mai devreme sau mai tarziu, vom culege roadele otravite ale acestei separari. Pana la urma, din lupta politicienilor pentru putere, tot oamenii simpli vor avea cel mai mult de suferit. In loc sa incurajeze dialogul, este incurajata separarea pe criterii etnice. In plus, banii pe care si noi, romanii, ii platim la impozite, politicienii maghiari ni-i intorc sub forma de jigniri si dispret fata de tara". Dar daca romanii aflati in minoritate in aceasta zona sesizeaza pericolul, nu acelasi lucru se intampla cu maghiarii. Pana acum, nu si-au sanctionat in nici un fel politicienii, iar in ziarele locale, nici urma de pozitie critica fata de telul autonomist urmarit cu orice pret, fie chiar si cel de ghetoizare a populatiei de etnie maghiara.
 
Ioan Lacatusu

Pentru cei aproape 300 de mii de romani din Tinutul Secuiesc, este de neinteles atitudinea autoritatilor romanesti de la Bucuresti. Oficialitati de rang inalt venite de la Budapesta (vicepresedintele Parlamentului, primul ministru), ambasadorul si sotia acestuia, cat si membri si ministrii maghiari ai Guvernului de la Bucuresti au declarat public, in repetate randuri, ca vor autonomia si ca se straduiesc sa desfiinteze prevederea constitutionala conform careia Romania este stat unitar si indivizibil. Tineri si veterani de etnie maghiara sunt mobilizati si instruiti in acest sens, in intalniri finantate chiar de statul roman. Singura reactie oficiala a fost cea a ministrului Baconschi, care la discursurile revizioniste si anti-romanesti ale demnitarilor maghiari a cerut... "lamuriri". Pana se vor lamuri politicienii, romanii din secuime vor trai umiliti, discriminati, marginalizati, privind cu ochii in lacrimi cum simbolurile tarii lor sunt terfelite, cum limba si valorile lor sunt sterse cu dispret. Vor lasa privirea in pamant la arborarea steagului Ungariei pe cladirile oficiale si vor merge in cimitirele eroilor romani cand pe strazi se va canta imnul Ungariei. Asta primesc romanii inapoi, pentru bunatatea si toleranta lor.
http://www.formula-as.ro/2011/983/societate-37/ghimpele-din-inima-romaniei-tinutul-secuiesc-14118
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #20 : Octombrie 13, 2011, 20:38:15 »


 " [/Creşterea decalajului dintre americanii bogaţi şi cei săraci remodelează economia Statelor Unite, care devine tot mai vulnerabilă la crize financiare repetitive şi mai puţin capabilă să genereze o dezvoltare durabilă, comentează Bloomberg.

EconomicCONFERINŢA MEDIAFAX: Numărul redus de funcţionari şi calitatea slabă a proiectelor întârzie contractarea fondurilor UE 19:42 Decalajul tot mai mare între bogaţi şi săraci expune SUA la noi crize financiare 18:36 Zona euro ar putea reintra în recesiune 17:45 Divergenţele privind criza datoriilor vor împiedica liderii G20 să rezolve problema 17:03 Analişti: Cel puţin 66 de mari bănci europene ar pica teste de stres mai dure 16:42 
Decalajul tot mai mare între bogaţi şi săraci expune SUA la noi crize financiare (Imagine: Mediafax Foto/AFP)
Această tendinţă de creştere a inechităţii, lăsată liberă în ultimele decenii, ar putea condamna Wall Street, timp de o generaţie, la profituri mediocre şi ar putea provoca chiar instabilitate socială, potrivit analiştilor şi directorilor din sectorul financiar.

"Diferenţele de venituri din această ţară devin din ce în ce mai grave", a declarat James Chanos, preşedinte fondator al companiei Kynikos Associates din New York.

El a arătat că tendinţa nu este o reţetă de creştere economică stabilă, atunci când bogaţii devin mai bogaţi iar toţi ceilalţi sunt lăsaţi în urmă.

Din 1980, circa 5% din venitul naţional anual a trecut de la clasa de mijloc la familiile cele mai bogate.

Astfel, cele mai bogate 5.934 de familii au beneficiat de fonduri suplimentare de 650 miliarde de dolari, peste un milion de dolari fiecare, pe lângă ceea ce ar avea dacă "plăcinta economică" ar fi împărţită ca în 1980, potrivit datelor biroului de recensământ.

Disputele referitoare la echitatea economică trec în centrul atenţiei, din cauza economiei aproape de stagnare şi a unui şomaj de 9,1%, în timp ce profiturile corporaţiilor se menţin la niveluri ridicate.

Preşedintele Barack Obama a cerut ca americanii bogaţi şi marile corporaţii să plătească impozite mai mari, pentru a avea o contribuţie echitabilă la economie, dar preşedintele Camerei Reprezentanţilor, republicanul John Boehner, l-a acuzat că declanşează "un război al claselor".

Dezbaterile pe această temă au loc în condiţiile în care demonstraţiile de la New York ale unui grup amorf numit "Ocupaţi Wall Street" au intrat în cea de-a 27-a zi.

Demonstraţiile începute în Zuccotti Park din Manhattan, la câteva străzi de Wall Street, s-au multiplicat în mai multe oraşe americane.

"Suntem cei 99% care nu vom mai tolera lăcomia şi corupţia celor 1%", se arată pe site-ul occupywallstreet.org.

Afirmaţia se referă la faptul că un număr foarte mic de americani deţin o cotă disproporţionat de mare din economie.

În perioada 1993-2008, cele mai bogate 1% dintre familiile americane au obţinut 52% din veniturile totale ale populaţiei, potrivit unei analize a datelor serviciului fiscal american (Internal Revenue Service-IRS) efectuată de Emmanuel Saez, economist la University of California.

În urma crizei financiare din 2007-2009, după doi ani de declin, profiturile corporatiste totale au atins un nou vârf de 1.500 miliarde de dolari, cu 6,5% peste un maxim înregistrat în septembrie 2005.

Oamenii de rând nu au reuşit însă să depăşească impactul crizei. Veniturile medii ale unei familii americane obişnuite au fost la sfârşitul lui 2010 de 49.445 de dolari, sub nivelul din 1997.

În ultimă instanţă, inechităţile pot pune în pericol stabilitatea socială, bogaţii şi săracii având resentimente în oglindă.

Preşedintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, a declarat anul trecut la postul de televiziune CBS că agravarea decalajelor duce la o societate lipsită de coeziune.

În Statele Unite şi Europa, politicile de austeritate ar putea amplifica tendinţa.

Deja în capitalele europene, între care Londra, Madrid şi Atena, au avut loc proteste de stradă ca reacţie la reducerea cheltuielilor guvernamentale şi a subvenţiilor.


"
Memorat
  • TATA
  • Full Member
  • ***
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 221
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #21 : Octombrie 14, 2011, 20:12:38 »

Din culisele geostrategice ale rasturnarii comunismului

 // 15 Februarie 2011 // Decembrie 89, Iluzii si iluzioniști

Probabil ca numai in Romania anatomia comuna a evenimentelor istorice din anul 1989 continua sa fie – vorba poetului - lung prilej de vorbe si de ipoteze. In Occident, ca si in restul statelor Europei de Est, evenimentele din 1989 sunt de mult clarificate. Faptul ca multimile au fost atrase in strada de perspectiva ispititoare de a scapa de comunism a fost definit de Iliescu & Co drept o explozie populara, spontana, trecandu-se, ca de obicei, sub tacere evenimentele care au facut posibila eliminarea, printr-o lovitura de stat, a clanului Ceausescu. Altii insa, ca presedintele Havel, n-au ascuns propriului popor adevarul legat de planul rasturnarii comunismului ca sistem si nici factorii, de mare complexitate, care au guvernat si monitorizat aceasta schimbare istorica generala, a unei jumatati de continent.
 
Cunoscutul dizident sovietic, Vladimir Bukovski – una dintre sursele cele mai bine informate, in ultimii douazeci de ani, din Estul Europei – dezvaluia urmatoarele, inca din 1990:
 
“Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii [U.R.S.S. - n.n.] si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand indeosebi circumstantele favorabile distrugerii zidului Berlinului” (“L’Empire du moindre mal’, Libre Journal, Paris, nr. 1, sept-oct, 1990, p.30).
 
Strategia urmarita de U.R.S.S. fusese pusa la punct, inca din 1984, de Andropov si KGB (Directoratul nr. 1 – PGU) si urmarea un scop strategic. Acest scop strategic a fost definit de contele Alexandre De Maranches (fostul sefal SDECE-ului francez), care l-a citat pe unul dintre apropiatii lui Gorbaciov, anume Gheorghi Arbatov, cel care a afirmat: “U.R.S.S. va face cel mai rau lucru cu puunta: ea va va lipsi de dusmanul vostru” (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990). Mai limpede a expus aceasta strategie sovietica, initiata de Andropov si transpusa in practica de Gorbaciov, Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat ca “Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca, pentru a ramane” (vezi art. “Les marches lointaines de l ‘Empire: partir pour rester”, in Jean Marie Benoist “Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, p.137 si urmatoarele).
 
Si mai explicit asupra scopului strategic urmarit de Gorbaciov prin schimbarea la fata din 1989, ulterior prin puciul lui Potemkin (august 1991), a fost Lev Nevrozov, cand a scris “In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale (“The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment”, Midstream, 1990, p.1)”. Insusi Erich Honecker, liderul comunist est-german, a confirmat ca a existat o strategie pe termen lung a KGB-ului si a evocat “o scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre in toamna lui 1984, adica inca in timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord asupra faptului ca totul trebuia sa se schimbe, in Uniunea Sovietica si in alte parti” Erich Honecker, interviu acordat televiziunii germane DSF, la 10 octombrie 1990, orele 20,15). Acelasi Honecker dezvaluia, la 21 noiembrie 1990, politica “Casei comune si europene” a lui Gorbaciov si adevaratele sale resorturi, intr-un alt interviu: “Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unei manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt altceva decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor schimbari extrem de importante, care nu au apar ut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. (…) Reunificarea Germaniei trebuia sa fie considerata ca o contributie la construirea “Casei europene si, data fiind situatia actuala, lucrul acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG” - interviu acordat ziarului “Berliner Wochenpost”, 21 noiembrie 1990. Este, probabil, una dintre cele mai importante dezvaluiri asupra culiselor geostrategice ale rasturnarii comunismului in intreaga Europa de Est, facuta de stapanul STASI. De remarcat, este faptul, ca Honecker vorbeste de schimbari planificate de multa vreme, nu numai la scara europeana, ci si mondiala. Evenimentele ulterioare lui ’90 au confirmat aceasta directie: eliminarea lui Mobutu, Suharto etc. pledeaza pentru un proces continuu la scara  internationala. Un lucru este cert: tratativele Gorbaciov-Kohl, privind conditiile reunificarii Germaniei, s-au materializat prin pactul Kohl-Gorbaciov, de la Geneva, din septembrie 1990, care a stabilit, intre altele, noile sfere de influenta, din Europa de Est si Balcani. Razboiul din Iugoslavia, declansat in 1991, este un exemplu notoriu in acest sens.
 
Daca Gyula Horn, ministrul de externe al Ungariei comuniste – vechi membru al serviciului secret maghiar AVO (vezi declaratia contelui Stephen Bethien, membru al Parlamentului ungar) si documentele transmise de televiziunea ungara in mai l994 – a deschis granita pentru miile de refugiati est-germani aflati la frontiera cu Austria, in schimb, Zidul Berlinului a cazut, in urma unui asa-zis accident. In realitate, inca de la mijlocul anilor ’80, KGB-ul a creat la Berlin o antena (rezistenta) ultasecreta, codificata Luci (Fulgerul), care actiona independent de sediul est-german al KGB-ului, de la Kalhorst, si care nu avea nici cel mai mic contact cu STASI. Existenta acestei unitati ultrasecrete nu era cunoscuta decat de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului si de cativa din membrii statului sau major de la Moscova, in primul rand de generalul Anatoli Novikov. Sarcina grupului Luci: restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului, in pregatirea reunificarii (vezi Raif Georg Reuth, Andrea Bonte “Das Komplott”, Munchen, 1993, p.210 si urmatoarele). Printre altele, grupul Luci organiza manifestatii de strada – unele insumand cate 100.000 de oameni – cu caracter anticomunist si chiar antisovietic.
 
Ori pentru a elimina din viata politica lideri interimari, ca Hans Modrow demolarea Zidului Berlinului a fost doar una din sarcinile grupului Luci, in modelarea peisajului est-german, in vederea reunificarii negociate de Kohl cu Gorbaciov.
 
Cele mai importante declaratii privind rolul KGB-ului in evenimentele din 1989 raman, probabil, cele ale presedintelui ceh Vaclav Havel. Dizident binecunoscut de peste trei decenii, Havel este unul dintre oamenii care – asemenea lui Lech Walesa – au facut istorie in Europa de Est. Remarcabil este faptul ca, dupa ce a devenit presedinte al tarii sale, Havel nu a rescris istoria, dupa modelele binecunoscute, ci a continuat sa marturiseasca adevarul, indiferent care ar fi fost acesta. Astfel, Presedintele Havel a dezvaluit ca ‘”revolutia de catifea” de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declansata de KGB. Havel a definit aceasta operatiune drept “un complot pentru abolirea regimului comunist”, condus de brejnevistul Gustav Husak. Complotistii, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studentilor pentru a ridica noul regim in sa si pentru a realiza reforma de tip gorbaciovist. Tot Havel a mai dezvaluit ca, initial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat in exil la Viena, dar acesta a declinat oferta. Marturisirea lui Havel de la BBC (vezi filmul documentar “Czechmate”, al BBC-ului ) a fost apoi reluata, in rezumat, si in “Die Welt”, fiind sustinuta astazi si prin alte dovezi.
 
Astfel, generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB-ului), a sosit in ajun, personal, la Praga, impreuna cu un grup de visautniki, ofiteri spetznaz (operatiuni speciale), care actionau de regula in civil. Gen. Grusko si gen. Teslenko (insarcinatul la Praga al KGB-ului) au condus, impreuna cu colegul lor, cehul Alois Lorenc (Seful STB, Securitatea cehoslovaca), intreaga desfasurare a revolutiei de catifea dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ,ca Lorenc vizitase anterior Moscova, unde fusese instruit asupra viitoarelor evenimente. Practic, evenimenzele de la Praga au fost starnite de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul sovieticilor; manifestatia de comemorare a unei victime a militienilor praghezi intr-una de protest. Ofiterii spetznaz, care de la aeroportul “Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe gen. Grusko, seful lor, cu mersul revolutiei cehe. Un aspect interesant, semnalat de corespondentii straini: militienii praghezi, care s-au manifestat initial extrem de violent fata de manifestanti, au disparut apoi pur si simplu, lasand bulevardele in mana manifestantilor. Pentru multi corespondenti straini, violenta initiala neobisnuita a militiei pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. In noaptea de 17 noiembrie 1989, gen. Grusko si echipa sa spetznaz au parasit Praga, la fel de discret precum aparusera. Revolutia de catifea izbandise. In ceea ce priveste Romania, ne multumim sa-l citam pe Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, care a explicat: “Ion Iliescu avea in vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Ceausescu”. Toporovski adauga: “Pentru a incepe operatiunea propriu-zisa, noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, actiunea ar fi prezentat dificultati”. Despre prezenta la Timisoara, apoi la Bucuresti, a turistilor sovietici n-are rost sa mai amintim. Acestia au actionat mana in mana cu ofiterii romani de profil, de la unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori simpaticul Trutulescu. Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in cateva ore, in dimineata de 22 decembrie ’89, cand dictatorul a fost parasit, in mod subit, de toti colaboratorii. A fost arestat practic, in sediul C.C.-ului, expediat sub escorta la Targoviste si executat dupa un proces sumar.
 
http://www.desteptati-va.ro/index.php/2011/02/15/din-culisele-geostrategic/#more-538
Memorat

STIU CA SUNT PROST DAR CIND MA UIT IN JUR PRIND CURAJ
  • Marius
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1040
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #22 : Octombrie 15, 2011, 10:58:25 »

In ceea ce priveste Romania, ne multumim sa-l citam pe Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, care a explicat: “Ion Iliescu avea in vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Ceausescu”. Toporovski adauga: “Pentru a incepe operatiunea propriu-zisa, noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, actiunea ar fi prezentat dificultati”. Despre prezenta la Timisoara, apoi la Bucuresti, a turistilor sovietici n-are rost sa mai amintim. Acestia au actionat mana in mana cu ofiterii romani de profil, de la unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori simpaticul Trutulescu. Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in cateva ore, in dimineata de 22 decembrie ’89, cand dictatorul a fost parasit, in mod subit, de toti colaboratorii. A fost arestat practic, in sediul C.C.-ului, expediat sub escorta la Targoviste si executat dupa un proces sumar.
 
http://www.desteptati-va.ro/index.php/2011/02/15/din-culisele-geostrategic/#more-538

Interesant ce popu laritate au balivernele securiste pe acest forum al revoluţionarilor. Pretinsele afirmaţii ale lui Toporovski au fost răspîndite de Cornel Ivanciuc, fost informator al securităţii, şi reluate de Vladimir Alexe, alt informator al securităţii, prin ziarul "Ziua" din 20 decembrie 1989, ziar condus de un alt informator al securităţii - Sorin Roşca Stănescu (exclus din Clubul Român de Presă pentru lipsa deontologiei profesionale)
Minciuni sfruntate, fiindcă revoluţia NU a început cînd Ceauşescu era în Iran. A început în 16 decembrie 1989 (sau chiar din 15 cu adunare lîngă casa lui Tokes), iar Ceauşescu a plecat în Iran abia în 18 decembrie. Dar pretinşi revoluţionari de pe acest forum habar n-au cînd a început revoluţia.
Vă invit să citiţi pe acest subiect cele scrise de profesorul american Richard Andrew Hall - Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România. Ceauşescu pleacă în Iran
Memorat
  • ZEUS
  • Membru nou
  • *
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 39
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #23 : Octombrie 15, 2011, 14:53:13 »

De ce ne urasc fiii celor care au bolsevizat Romania?

 // 4 Februarie 2011 // Decembrie 89, Istorii nestiute
 




Leonte Tismaneanu
 



Vladimir Tismaneanu
 

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie. N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.
 
Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.
 
A trebuit, însă, să treacă 21 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină.
 
Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 21 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.
 
În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.
 





Walter Roman
 



Petre Roman
 

Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă “opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt jidani, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească.
 
Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheţ în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid şi-au întărit poziţiile şi au început să imprime propagandei şi ideologiei de partid un caracter naţional din ce în ce mai pronunţat. S-au recunoscut şi au fost condamnate chiar şi o parte din greşelile şi crimele trecutului. România se distanţa tot mai mult de Moscova şi stabilea relaţii cu lumea occidentală. Concomitent, aparatul de partid şi instituţiile statului au fost curăţate de elemente alogene, barîndu-se, totodată, prin subtile pîrghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcţii importante. În aceste condiţii, indivizi ca aceia nominalizaţi mai sus şi-au pierdut poziţiile dominante în partid şi, o dată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau. Desigur, n-au fost aruncaţi în stradă din locuinţele luxoase pe care le ocupau, aşa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-a mai permis desfrîul şi opulenţa cu care se obişnuiseră şi, mai ales, favoarea pe care le-o dădea puterea.
 


Horia Roman Patapievici
 
Cei care le-au făcut această “neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic şi lucru acesta n-aveau cum să-l uite. Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu. Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.
 
Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii. Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina.
 
Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români? De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sînt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume.
 
Sînt, desigur, întrebări retorice pe care orice român adevarat ar trebui să şi le puna serios şi sa identifice acei indivizi care prin tot ceea ce fac se pozitionează impotriva intereselor poporului român.
 In aceste conditii orice român adevarat ar trebui să analizeze cu mai mult discernământ caracterul şi prestatiile indivizilor pe care ii votează şi sa îi tragă la răspundere pentru orice acţiune sau decizie care prejudiciaza interesele, binele şi imaginea poporului român.
 
Un ROMÂN
Memorat
  • ZEUS
  • Membru nou
  • *
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 39
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #24 : Octombrie 15, 2011, 14:55:42 »

Discutiile lui Ilie Ceausescu cu sovieticii – 22 decembrie 1989, ora 12.00

 // 2 Martie 2011 // Decembrie 89, Revolutie sau Lovitura?

 


g-ral. Ilie Ceausescu
 
Notă privind convorbirea dintre general-locotenent Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului Apărării Naţionale  şi contraamiralul Mihailov, ataşatul militar în România.
 
Întâlnirea are loc la Ministerul Apărării Naţionale. La discuţii participă: generalul-locotenent Ilie Ceauşescu, viceamiralul Ştefan Dinu (şeful DIA), colonelul Dumitru Mircea şi locotenent-colonelul Gheorghe Lungu din partea română, contraamiralul G.A. Mihailov, genarulul-maior G.N. Bociaev (locţiitorul comandantului-şef al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia la Bucureşti) şi locotenent-colonelul Masiuk  (translator).
 
Ilie Ceauşescu face cunoscut că despre situaţia actuală din  România au fost informate toate oficiile diplomatice din ţară; astăzi  se va anunţa un nou guvern; Uniunea Sovietică să dea dovadă de  multă reţinere; România nutreşte sentimente de prietenie faţă de Uniunea Sovietică şi de celelalte state socialiste; românii au fost întotdeauna internaţionalişti; cercurile imperialiste au organizat un complot internaţional, cu scopul de a distruge socialismul, de a abate România de pe calea construirii unei vieţi noi, de a o scoate din sistemul socialist şi din Tratatul de la Varşovia.
 
Gen.-lt. Ilie Ceauşescu:
 
Ţara noastră, membră a Tratatului de la Varşovia, rămâne fidelă a acestui Tratat şi tuturor acordurilor internaţionale, pe care le va respecta întocmai.
 
Poporul român aşteaptă multă înţelegere de la Uniunea Sovietică. Sunt încercări din partea cercurilor imperialiste din RFG, SUA, Franţa şi alte state capitaliste, precum şi din partea unor cercuri din Ungaria, de a destabiliza situaţia. Românii au sprijinit Revoluţia Socialistă din Octombrie, au manifestat solidaritate cu Uniunea Sovietică atunci când era singură. PCR a fost un prieten sincer al Uniunii Sovietice. Aceeaşi prietenie sinceră a fost manifestată şi după cel de-al Doilea Război  Mondial.
 
Rugăm Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, statul sovietic, poporul, Armata sovietică să dea dovadă de multă înţelegere şi să ne sprijine în aceste momente de confuzie; să transmiteţi tovarăsului ministru Iazov,  tovarăşului Lizicev, şeful Direcţiei Principale Politice a  Armatei şi flotei sovietice, rugămintea de a face uz de influenţa pe care o au, în virtutea bunelor înţelegeri pe care le-am avut. Să informeze bine, corect, pe tovarăşul Gorbaciov cu aceste probleme, să se folosească de influenţa mare pe care o au ei şi tovarăşul  Gorbaciov pentru ca elementele ostile socialismului să nu atenteze la munca poporului român. Elementele reacţionare să nu profite de acest moment critic pentru a-şi atinge scopurile de a destabiliza economia. Aştept mult de la poporul sovietic şi am convingerea că vom găsi înţelegere.
 
Mulţumesc anticipat ministrului Apărării, general de armată Izov, şi generalului de armată Lizicev şi, prin ei, conducerii partidului şi statului sovietic, pentru înţelegerea şi sprijinul pe care îl aşteaptă poporul român de la Uniunea Sovietică.
 
Vă mulţumesc şi dumneavoastră că v-aţi deplasat până aici. Dacă se poate, să comunicaţi aceste opinii conducerilor dumneavoastră.
 
Contraamiral Mihailov:
 
Suntem oarecum informaţi despre situaţie. Ştim din informaţiile oficiale ce s-a întâmplat la Timişoara, că s-a declarat starea de necesitate  în ţară.
 
Lt.-col. Masiuk:
 
S-a comunicat şi în legătură cu ministrul Apărării Naţionale.
 
Contraamiral Mihailov:
 
Generalii Guşă şi Stănculescu sunt la Bucureşti?
 
(În  acest timp, gen.-lt. Ilie Ceauşescu iese din sală, chemat.)
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Vin spre Bucureşti.
 
Gen.-mr. Bociaev:
 
Si în faţa Ministerului Apărării Naţionale este multă lume.
 
Contraamiral Mihailov:
 
Când s-a întâmplat cu ministrul Apărării Naţionale?
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Nu ştim.
 
Contraamiral Mihailov:
 
Era acasă?
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Se găsea în clădirea CC al PCR. Nu ştim când s-a întâmplat
 
Contraamiral Mihailov:
 
Agenţiile occidentale vorbesc despre existenţa a mii de jertfe.Aveţi cifre aproximative privind morţii şi răniţii?
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Nu lucrez în acest domeniu, nu ştiu care este cifra. S-a spus caă sunt victime, crime, probabil sunt jertfe mai multe, dar nu ştim câte sunt. Probabil se vor clarifica. Fiecare poate să spună despre o manifestaţie că a participat un număr mai mare sau mai mic de oameni. Eu nu am văzut acum, de pildă, câţi oameni sunt în faţă Ministerului Apărării Naţionale. Câţi sunt?
 
Contraamiral Mihailov:
 
20-30 de oameni, poate mai mulţi.
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Mai sunt şi mulţi curioşi, care se interesează ce se întâmplă.
 
Gen.-mr. Bociaev:
 
Pentru asigurarea stării de necesitate va participa şi Armata?
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Armata stă în cazărmi, în alarmă, potrivit legii.
 
Gen.-mr. Bociaev:
 
Probabil, pentru impresionarea demonstranţilor.
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Până acum s-au luat măsuri de apărare a obiectivelor. (în acest timp reintră în sală gen.-lt. Ilie Ceauşescu.) Gen.-lt. Ilie Ceauşescu:
 
Ţările socialiste au acţionat disparat, sperăm că viaţa va merge înainte. Cred că Uniunea Sovietică nu va permite cercurilor socialiste să întroneze modul de viaţă imperialist.
 
(Din nou, gen.-lt. Ilie Ceauşescu iese, chemat.)
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
După prevederile stării de necesitate, unităţile militare pot trece la apărarea  obiectivelor de stat, dacă demonstraţia este violentă. În Bucureşti au fost câteva situaţii de violenţă. Acum, unităţile militare se retrag în cazărmile lor. Sigur, sunt şi elemente rău-voitoare, care se dedau la  furt, spargeri – elemente degradate. Sunt asemenea elemente şi in situţii normale. Răufăcători şi pe timpul cutremurului au fost. Deocamdată, în Bucureşti, manifestaţia este paşnică.
 
Contraamiral Mihailov:
 
Am vazut cum unităţile pleacă din centrul oraşului.
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Merg mai încet, nu pot ieşi repede. Nu există o ameninţare la adresa Armatei şi invers.
 
Gen mr. Bociaev:
 
Atitudinea populaţiei faţă de militari este normală. Maşinile se întorc în cazărmi, militarii sunt salutaţi. După Constituţie, cine poate forma un nou guvern?
 
Viceamiral Ştefan Dinu:
 
Marea Adunare Naţională, iar între sesiuni – Consiliul de Stat.
 
(Reintră în sală gen.-lt. Ilie Ceauşescu.)
 
Contraamiral Mihailov:
 
Se intrevede o şedinţă extraordinară a Consiliului de Stat, vreo  plenară a CCal PCR?
 
Gen.-lt. Ilie Ceauşescu:
 
Vom afla. Pot fi schimbări în conducere. Vom urmări situaţia.
 
(Primirea se încheie precipitat.)
 


Cele două ieşiri din sală ale lui Ilie Ceauşescu se explică prin chemarea sa la telefon; prima dată a fost informat că fratele său, ,Nicolaie Ceauşescu, a părăsit clădirea CC al PCR cu elicopterul, iar a doua oară a fost sunat chiar de acesta, de la Snagov. Prăbuşirea abruptă a regimului explică şi încheierea precipitată a discuţiei dintre Ceauşescu şi sovietici, precum şi anularea întâlnirii pe care generalul o planificase la ora 13.00 cu reprezentanţii Ambasadei Republicii Populare Chineze.
Memorat
  • ZEUS
  • Membru nou
  • *
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 39
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #25 : Octombrie 15, 2011, 15:07:30 »

Un roman care a salvat mii de evrei

 // 9 Mai 2011 // Decembrie 89, Istorii nestiute

 


Cornel Dumitrescu
 


Ce ar mai fi de spus în acest materia, limitat oricum la mult mai puțin decât ar fi meritat atât Florea Neagu, „detectiv prin colb de cronici”, cât mai ales Cornel Dumitrescu, acest „Schindler al României”, probabil pe nedrept mai puțin celebru decât omologul sau german? Poate doar că rezultatul laborioasei munci a lui Florea Neagu, de cercetări prin arhivele serviciilor secrete sovietice, Armatei Roșii ș Ministerului de Interne al URSS, precum și ale municipalității Cernăuțiului, s-a soldat nu doar cu câteva articole în presa românească (și chiar cea din Tel Aviv) referitoare la Cornel Dumitrescu. Astfel, dialogul permanent pe care Florea Neagu l-a purtat cu autoritățile israeliene a reușit să le sensibilizeze cu privire la cazul românului Cornel Dumitrescu, care va fi recunoscut, pentru faptele sale de ajutorare a reprezentanților acestei seminții, ca „drept al popoarelor”. În plus, „dosarul Cornel Dumitrescu”, întocmit de Florea Neagu, reprezintă una dintre piesele de rezistență ale muzeului Yad Vashem din Ierusalim.
 



Florea Neagu
 
Munca unui român cu veleități de arevărat „detectiv particular”, care a scos la iveală fapte petrecute în anii celui de-al doilea război mondial, aruncă o lumină cu totul deosebită asupra a ceea ce era cunoscut până acum sub numele de „Holocaustul” românesc, respectiv deportarea în masă spre ghetouri și lagăre de concentrare naziste a evreilor din teritoriile administrate de statul român în perioada celui de-al doilea război mondial. Materialul arhivistic la care ne referim, pe care autorul său îl numește „Dosarul Cornel Dumitrescu – un român care a salvat mii de evrei” poartă semnătura lui Florea Neagu și reprezintă un personaj care ar putea reprezenta un al doilea Schindler (renumit personaj de film, creat după tiparele unui om de afaceri real, de naționalitate germană, despre care se spune că ar fi salvat de la deportare și moarte peste 1000 de evrei în al doilea război mondial).
 
Deosebirea dintre germanul Schindler și românul Dumitrescu, dincolo de cuantumul dintre cei 1000 de evrei salvați de germanul ajuns erou de film și cei peste 3600 care nu au ajuns în ghetourile sau în lagăre datorită „valahului” Cornel Dumitrescu, rezidă și în diferențele de mentalitate ale celor doi. O mărturie pe cât de târzie, pe atât de șocantă a soției lui Schindler spune că acesta pretindea sume mari de bani în schimbul serviciilor de salvare a evreilor din cortegiile morții, pe când Cornel Dumitrescu o făcea nu numai fără nicio recompensă materială, dar, mai mult, uza în acest scop de relațiile sus-puse pe care le avea în România anilor 1942-1944 pentru a-i ajuta pe evrei să nu ajungă pe listele de deportări. Astfel, în locul sintagmei „Cornel Dumitrescu – un <<Schindler>> al Românie”, nu este exclus să fie mai potrivită aceea de „Schindler – un <<Cornel Dumitrescu>> al Germaniei”…
 



Emilie si Oskar Schindler in 1946
 
Și pentru a justifica cele de mai sus, nimic nu pare a fi mai potrivit decât redarea unei povești ajunse la noi, și implicit la dumneavostră, grație strădaniilor de ani de zile ale unui „detective particular” ad-hoc, în persoana lui Florea Neagu, un om pe care soarta l-a adus, în perioada pstbelică, în postura de superior ierarhic pe linie profesională al lui Cornel Dumitrescu. La finalul „poveștii”, considerăm că și Florea Neagu merita (veți vedea de ce!) o prezentare succintă, pentru că, fără strădaniile dezinteresate ale domniei sale, faptele cu adevărat demne de un scenariu de film ale lui Cornel Dumitrescu ar fi rămas necunoscute. Și era păcat…
 
Viața bate filmul
 
Ca să rămânem la nivelul „paralelei” dintre Schindler și Cornel Dumitrescu, să spunem că între cei doi există câteva asemănări în afara celei de a fi „salvatori ai evreilor”, dacă ar fi să ne luăm doar după nașterea lor în același an (1908) și intrarea în afaceri în 1939. De aici însă asemănările nu-și mai au locul și asta pentru că „valahul mândru și tăcut” (expresia îi aparține „biografului ad-hoc” Florea Neagu, care i-a refăcut drumul vieții), respectiv Cornel Dumitrescu, s-a lăsat condus în opera sa de salvare a 3642 de evrei (conform unei documentații extrem de minuțioase a lui Florea Neagu) de la deportare și moarte în ghetourile și lagărele naziste de cu totul alte motive decât cele ale germanului Schindler. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci, cel mai simplu ar fi să ne transpunem, imaginar desigur, în Cernăuțiul anilor `42-`44, aflat atunci sub jurisdicția Românie conduse (după abdicarea regelui Carol al II-lea, cu care Cornel Dumitrescu era în relații foarte apropiate) de mareșalul Ion Antonescu. În orașul moldovean, Cornel Dumitrescu conducea fabrica de textile Tricotania (astăzi rebotezată „Arnica”).
 
Ne găsim, așadar, în unitatea economică sus-menționată, aflată sub regim „strategic”, deoarece aici se fabricau produse textile necesare frontului. Fabrica se afla, totodată, și sub efectele unei legi care cerea concedierea cetățenilor de naționalitate iudaică și interzicea în mod expres angajarea pe eventualele posturi libere a unor evrei. Cu toate acestea, Cornel Dumitrescu se prevala de efectele unei decizii a mareșalului Ion Antonescu, o decizie mai veche (și deja abrogată!), care oferea posibilitatea de angajare, în unitățile strategice, inclusiv a forței de mună evreiești, cu scopul de a asigura continuitatea producției. În acest fel, directorul Tricotaniei reușea nu doar să mențină ca nagajați numeroși evrei, ci chiar să angajeze evrei sau evreice rămași fără serviciu (uneori, după documentele scoase la lumină de Florea Neagu, și câte patru-cinci pe un post!), pentru a evita astfel deportarea lor în ghetourile sau în lagărele de concentrare naziste.
 



Elena Gorgonet si depozitia sa din 2001
 
Mai mult, conform unei depoziții a fostei sale secretare de atunci, pe nume Elena Gorgoneț, românul, „în nebunia lui”, nu s-a sfiit, în câteva rânduri, să întoarcă efectiv căruțele pline cu evrei de la marginea orașului, chiar „de sub nasul” autorităților germane care organizau deportarea acestora. El se baza pe relațiile sale cu cele mai proeminente figuri ale societății românești de atunci, fără ca asta să însemne că nu-și risca el însuși poziția, libertatea și chiar viața, doar pentru a salva alte și alte familii de evrei de la tragedia deportării și a morții. Merită remarcat și faptul că, în fabrica pe care o conducea Cornel Dumitrescu, evreii nu purtau infama „stea galbenă” („a lui David”), în ciuda obligativității instituite atât pe teritoriul Reichului german, cât și pe cel al țărilor aliate acestuia (cazul româniei, până la actul de la 23 august 1944).
 



Lista a angajatilor fabricii Tricotania
 
Printre mărturiile pe care Florea Neagu le deține și șe păstrează cu sfințenie în arhiva sa, pentru a justifica cele de mai sus, se află o serie de ștate de plată ale fabricii Tricotania, pe care apare menționată, la rubrica „originea etnică”, în numeroase rânduri sintagma „evreu”, iar la rubrica „taxe militare evrei” apar nominalizate sumele pe care ssalariații evrei cu vârsta „încorporabilă” le achitau pentru a nu intra sub arme.
 



Scrisoarea Martei Hellreich
 
De asemenea, Florea Neagu păstrează la loc de cinste o scrisoare primită de la Marta Hellreich, una dintre evreicele salvate de la deportare și moarte, împreună cu întreaga ei familie, prin simpa (vorba vine!) angajare la fabrica Tricotania de către Cornel Dumitrescu. „Subsemnata Marta Helldrich declar că domnul Dumitrescu m-a salvat pe mine, pe soțul și pe părinții mei de la deportarea în lagărul din Transnistria”, își începe scrisoarea bătrâna evreică, urându-I salvatorului ei sănătate, fără a ști, din Israelul anului 2000, că românul Cornel Dumitrescu decedase în 1976.
 
Sherlock Holmes
 
Pentru a intra în posesia unor documente cun sunt cele de mai sus menționate, precum și a altora, Florea Neagu nu a precupețit eforturi, timp și bani, umblând ani de zile, pe cheltuiala proprie, prin arhivele de la Cernăuți, Moscova și București, în căutarea actelor care să scoată la lumină ceea ce acum poartă numele de „dosarul Cornel Dumitrescu”. Eforturile sale sunt răsplătite nu financiar sau prin alte avantaje, ci doar prin singura recompensă pe care și-o dorește, și anume aceea de a afla adevărul și a-l aduce la cunoștința tuturor. De altfel, întrebat despre cine suportă cheltuielile prilejuite de amplele cercetări cărora și-a dedicat ani buni din viață, Florea Neagu răspunde simplu: ”Eu le suport! Ce, nu merită?!. Povestea lui este însă lafel de pasionantă ca și cea a celui care a fost Cornel Dumitrescu, așa că vă invităm să o parcurgeți în cele ce urmează.
 
Povestea „poveștii”
 
Povestea cercetărilor arhivistice ale lui Florea Neagu își are originile în anul 1965, când, din postul de director al Institutului de Proiectări Miniere (IPROMIN) București, ia inițiativa decernării unor diplome și ordine celor mai buni dintre angajații acestei unități, cu prilejul împlinirii a 15 ani de la înființarea ei. Alegerea „laureaților” a fost făcută cu mare grijă, dovadă stând numărul de numai 30 din cei aproape 1000 de salariați ai IPROMIN aflați pe listă. Nu mică i-a fost surpriza, în aceste condiții, când unul dintre angajați, și anume Cornel Dumitrescu, pe atunci șef al serviciului Plan, a cerut să fie „tăiat” de pe lista pe care alții ar fi dat mult să ajungă (inclusiv pentru că posesorii unor asemenea ordine erau beneficiari ai unor avantaje materiale deloc de neglijat – salariu mai mare, una sau două camere în plus în locuință etc.; amintiți-vă că „suntem” în 1965!)… La insistențele sale, Cornel Dumitrescu consimte să mărturisească motivele care îl determinau să ceară tăierea de pe lista medaliațiilor.
 
„Cu mare dificultate, și numai pentru că l-am chemat la birou într-o zi de duminică, atunci când nu mai era nimeni în afara noastră în unitate, Cornel Dumitrescu mi-a mărturisit ceea ce, spunea el, nu mai știa nimeni în afara sa. Și anume, nici mai mult, nici mai puțin decât că fusese anchetat ca și <<criminal de război!>>. Mi-a spus că acest lucru se petrecuse în 1946, la scurt timp după război, când un general și un colonel sovietici (după uniforme) l-au interogat în mai multe rânduri cu privire la anii 1942-1944, în care el a condus fabrica de textile Tricotania din Cernăuți. Ulterior, ancheta s-a încheiat cu un NUP (<<Neînceperea Urmăririi Penale>> – n.r.), pentru că toate mărturiile verbale ale celor implicați în cazul respectiv, precum și transcrierea a două emisiuni ale postului de radio BBC, arătau, dimpotrivă, faptul că românul Cornel Dumitrescu era salvatorul câtorva mii de evrei de la deportarea în ghetourile și lagărele naziste, și nu criminalul de război pe care îl credeau anchetatorii la început”, povestește Forea Neagu. El spune că episodul, care nu merita ascuns, l-a făcut totuși pe Cornel Dumitrescu să se ferească să „iasă în evidență”, din grija de a nu I se interpreta într-un mod infam „coperta” dosarului său din arhive, despre care era convins că Securitatea avea cunoștință.
 
„<<Ăștia trebuie să știe de dosarul meu, dar probabil că dacă îl dezgroapă, se vor mulțumi cu titlul de pe copertă, pe care scrie criminal de război, și nu vor mai deschide dosarul ca să vadă că am fost achitat ca nevinovat. Mă și văd sriitor de basculante la cariera de la Teliuc>>, îmi spunea Cornel Dumitrescu”, povestește mai departe Florea Neagu dialogul său cu Cornel Dumitrescu. (Pentru cei mai tineri, trebuie să spunem că expresia <<scriitor de basculante la cariera de la Teliuc>> semnifica, plastic exprimat, sintagma de deținut politic al anilor 60-70, când Securitatea practica ridicarea de acasă a celor – chiar li numai – bănuiți că ar avea orientări <<antidemocratice>> -n.a.) Directorul de atunci al IPROMIN București a avut totuși tăria de caracter și inspirația de a nu-l tăia de pe lista celor evidențiați pe Cornel Dumitrescu, iar ordinul și medalia primite de acesta nu s-au soldat cu intrarea lui „în ochii” Securității, astfel încât nu a avut de suferit niciun fel de neplăceri din partea acesteia.
 
Anii au trecut, în 1976 Cornel Dumitrescu a închis ochii pentru totdeauna, iar povestea sa a fi rămas cunoscută doar de directorul de la IPROMIN, dacă acesta nu ar fi fost „stârnit” de filmul „Lista lui Schindler” și mai ales de „zgomotul mediatic și gâlceava din familia eroului de roman și film, nepotolite până în zilele din urmă”, cum se exprima Florea Neagu. El și-a amintit de ceea ce aflase în 1965 de la fostul lui subaltern și a decis să caute în arhive și să demonstreze, dacă poate, existența unui „Schindler român”…
 
Final (aproape) deschis
 
Și, fără a uita că salvarea evreilor de la deportare de către Cornel Dumistrescu nu este un caz singular (a se vedea documentele referitoare la ceea ce a făcut, în Ardealul de nord-vest, Raoul Șorban, sau altele similare), trebuie să amintim de preconizata prezentare la București a expoziției și „dosarului” Cornel Dumitrescu, prevăzută inițial pentru finalul lui iulie, dar amânată fără o dată precisă… Evenimentul „pică” într-o perioadă de foarte parinse dezbateri ale acestui subiect în mediile politico-diplomatice și în mass-media românești și internaționale. De aceea ne ferim să tragem concluzii, fie ele și mascate, preferând mai degrabă, să considerăm că am lansat o invitație la dialog, în virtutea faptului că este mai bine mai târziu decât niciodată…
 
Și pentru ca finalul să rămână „deschis”, Florea Neagu promite noi și noi surprize în „dosarul Cornel Dumitrescu”. Amintim doar că acest Sherlock Holmes român cercetează arhivele portuare ale Constanței. El are indicii că ar putea găsi între pasagerii din anii `42-`44, de pe ruta Constanța-Palestina, nume ale unor evrei aflați pe listele de angajați ai Tricotaniei… Ceea ce este similar cu a spune despre Cornel Dumitrescu că nu se limita la a-I angaja pe evrei pentru a-I salva de deportare, ci chiar le înlesnea „evadarea” din România spre Palestina, pentru salvarea lor definitivă din mâinile naziștilor.
 
Cherchez la femme
 
Cercetările lui Florea Neagu nu s-au limitat doar la faptele argumentate și dovedite cu acte scrise, ci au mers mai departe, în încercarea de a găsi resorturile intime care l-au determinat pe Cornel Dumitrescu să procedeze așa cum a făcut-o, salvând de la deportare și moarte peste 3600 de evrei, într-o perioadă în care acest lucru era mai mult decât riscant. Sigur că investigarea domeniului la care ne referim acum și care a necesitat strângerea de mărturii orale, nu neapărat scrise, are doza de incertiturine inerentă acestui gen de cercetări. Ele se bazează însă (și) pe foarte aprofundata cunoaștere, de către Florea Neagu, a psihologiei umane în general și a celei a lui Cornel Dumitrescu în special. În acest context, cercetările lui Florea Neagu au dat la iveală o veritabilă „surpriză”.
 
Astfel, în tinerețe, Cornel Dumitrescu (care original din Mehedinți, nu era evreu – n.r.) a fost îndrăgostit de o tânără evreică de numai 14 ani, o adevărată frumusețe la vremea ei. Cu sprijinul regelui Carol al II-lea, care a acordat dispensa de vârstă necesară, cei doi s-au căsătorit și se arată „la orizont” o poveste de dragoste foarte frumoasă. Dar (inevitabilul „dar”…), mama fetei a reușit să-I despartă pe cei doi însurăței, care au luat, la un an de căsătorie, căi diferite în viață. Se pare însă că dragostea pentru tânăra evreică a fost canalizată, în sufletul lui Cornel Dumitrescu, în cel mai fericit mod, spre eforturile de salvare a co-religionarilor acesteia, amenințați cu exodul și cu moartea în anii negri ai celui de-al doilea război mondial…
 
Mai rămâne să găsim un Spielberg…
 
Fără a dori să comenteze sau să dezbată în niciun fel existența sau nonexistența Holocaustului în România, Florea Neagu și-a fixat un țel „mai modest” (exprimarea îi aparține). „Eu nu mă ocup de existența sau nonexistența fenomenului istoric cunoscut îndeobște drept <<Holocaust>>. Nu susțin și nici nu combat Holocaustul, deși cunosc existența ambelor curente, inclusiv în rândul comunității evreilor. Mi-am luat, cu de la mine putere, o sarcină mult mai modestă: să prezint un caz, în descriptorii săi evenimențiali, faptici. M-a determinat la asta doar urmărirea, găsirea și publicarea adevărului. Interpretarea studiului de caz o las în seama cititorilor”, spune Florea Neagu.
 
Prezentarea „profesionistă” a cazului nu poate omite nici cifrele. În acest sens, merită remarcată statistica „seacă” a numărului de angajați ai Tricotaniei Cernăuți din anii la care ne-am referit mai sus. În acest context, Florea Neagu arată că, de exemplu, în martie 1942, din cei 320 de angajați ai fabricii de textile, nu mai puțin de 169 (peste jumătate) erau evrei. Proporția lor în întreprindere a crescut, în 1943, la 196 de persoane, aproape două treimi din totalul personalului salariat! Chiar și adjunctul lui Cornel Dumitrescu – un anume N. Winter – era evreu, ceea ce, pentru acei ani (1942-1943), nu însemna nici pe departe puțin lucru…
 
Ce ar mai rămâne de spus? Doar că, în slugărnicia cu care se ploconesc Occidentului, autoritățile române, care știu de cazul Cornel Dumitrescu, preferă totuși să-l ignore, pentru a accepta, în locul imaginii date de acesta, pe aceea de țară în care a avut loc un holocaust comparabil cu cel din Germania nazistă. Cât „bine” face o asemenea poziție României, în loc să arate adevărata față a celor petrecute, rămâne la aprecierea fiecăruia… Sau poate ar fi nevoie de un regizor celebru ca Steven Spielberg care să facă un film pe tema asta?
 
Articol de Adrian Ardelean, publicat in revistea “Lumea” – An XIII Nr. 6 (158) 2006
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #26 : Octombrie 16, 2011, 14:28:02 »


 " [/coCalamităţi ale secolului al XX-lea: foametea care a devastat Moldova în 1946-1947 de Florian Banu
Sunday, July 17 2011 @ 03:55 PM MDT

Scris de: garda

Vizualizari 1,978

Un dicton medieval spune ca, adesea, "dupa razboi invinsul plange iar invingatorul e ruinat". Situatia Romaniei dupa cel de-al doilea razboi mondial ilustra pe deplin acest lucru. Incheind razboiul in tabara invingatorilor, Romania nu avea nici un motiv sa se felicite. In ciuda armistitiului incheiat in septembrie 1944 si a eforturilor uriase facute pentru infrangerea Reich-ului, Romania era considerata tara invinsa si se afla sub una din cele mai aspre regimuri de ocupatie militara din istoria sa.

Prima zona a Romaniei care s-a confruntat cu "omul nou" sovietic a fost Moldova. Ca urmare, in primavara anului 1945, aici tifosul facea ravagii si numeroase familii nu mancau decat o data la doua zile, nereusind ca de sarbatorile Pastelui sa aiba macar malai pentru o mamaliga. Armata Rosie a jefuit intinse zone ale tarii, dupa care a urmat spolierea oficiala a Romaniei prin indeplinirea prevederilor Conventiei de Armistitiu. Pentru satisfacerea necesitatilor Armatei Rosii, Romania livrase pana la 31 mai 1945 urmatoarele cantitati de alimente: 15.357 vagoane de cereale si derivate, 10.407 vagoane de leguminoase si zarzavat, 1.885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grasimi, 124 vagoane de produse lactate, 88 vagoane de peste, 27 vagoane cu delicatese si 20 vagoane cu fructe si derivate. Pentru executarea art. 11 din Conventia de Armistitiu Romania mai livrase, in acelasi interval, 34.988 vagoane de cereale precum si 8.662 bucati vite.
In afara de livrarile si restituirile facute de Romania in baza art. 10, 11 si 12 ale Conventiei de Armistitiu, cantitati importante de bunuri au fost ridicate de Armata Rosie si scoase din tara. Trupele rusesti au fost surprinse de abundenta de alimente din Romania si rapoartele trimise la Moscova descriau tara ca pe una in care curge laptele si mierea si, ca urmare, pretentiile sovietice au devenit, treptat, exorbitante. Din cauza livrarilor importante pentru intretinerea armatei sovietice si pentru indeplinirea conditiilor armistitiului, populatia civila din Romania nu mai primea paine, in iunie 1945, decat una-doua zile pe saptamana.
Prelevarilor de enorme cantitati de alimente din Romania li s-au adaugat efectele reformei agrare din martie 1945. Aceasta a produs o dezorganizare a muncilor agricole, intinse suprafete de teren ramanand necultivate. Lipsa animalelor de tractiune si a tractoarelor confiscate de rusi a ingreunat si mai mult muncile agricole. Acestor factori li s-a adaugat o severa seceta, astfel ca in vara anului 1945 se estima ca recolta de grau va fi sub 20% dintr-o recolta normala.
Dificultatile care se anuntau insurmontabile in toamna anului 1945 au putut fi depasite, totusi, prin micsorarea pretentiilor rusesti si chiar prin acordarea de catre U.R.S.S. a unui "ajutor" constand in 15.000 vagoane de porumb si 15 000 vagoane de grau, in urma vizitei lui Petru Groza la Moscova intre 4-13 septembrie. Gestul de "caritate" al Moscovei nu era motivat atat de grija fata de situatia alimentara a romanilor, cat de preocuparea pentru consolidarea pozitiei guvernului Groza, confruntat cu greva regala. Spectrul foametei a ramas cat se poate de amenintator pentru romani. In sedinta Comitetului Central al P.C.R. din 25 ianuarie 1946, reprezentantul Regionalei "Dunarea de Jos", vorbind despre situatia alimentara a zonei, mentiona: "Seceta de anul trecut a facut ca aceste judete, chiar cele excedentare altadata, prin respectarea Armistitiului, sa duca nevoie mare, in special de porumb. Covurlui este in imposibilitatea de a da paine regulat. La 10-12 zile da odata paine, din cauza lipsei de cereale".

Venirea primaverii anului 1946 a adus in sufletele romanilor o raza de speranta socotind ca noua recolta va ameliora situatia deosebit de grea in care se afla cea mai mare parte a populatiei. Din pacate, perspectivele unei recolte promitatoare au fost anulate de una din cele mai prelungite perioade de seceta care au lovit vreodata Romania. In lunile iunie-iulie numerosi tarani, intr-o incercare disperata de a obtine o recolta cat de mica, au arat suprafetele cu cerealele arse de seceta si au insamantat din nou, folosind si ultimele rezerve de samanta. Spre disperarea populatiei, seceta a continuat cu aceeasi intensitate iar in august 1946 incep sa fie raportate primele cazuri de moarte prin infometare, mai ales in randul copiilor. Situatia devenise atat de grava incat comunistii incep sa se preocupe de gasirea unor cai de rezolvare, cu atat mai mult cu cat alegerile programate pentru toamna lui 1946 se apropiau. In sedinta de analiza a activitatii organizatiilor de masa din 15 august 1946 a fost discutata situatia judetelor din Moldova lovita de seceta. Cele mai afectate erau judetele Iasi, Falciu si Vaslui. In aceste regiuni populatia rurala locuia in mare parte in bordeie, intinse zone erau minate si lipseau cu desavarsire alimentele. Ca urmare a acestei situatii, s-au facut propuneri de scoatere a copiilor din aceste zone si cazarea lor in camine sau la familii din regiuni neafectate de seceta, trimiterea de urgenta a unor cantitati de alimente in judetele cele mai afectate, interzicerea fabricarii chiflelor si a covrigilor precum si masuri impotriva speculantilor de vite. Acestia, profitand de lipsa de nutret pentru animale si de disperarea oamenilor infometati, cumparau vitele la preturi de nimic sau faceau troc, oferind un kilogram de grau pentru kilogramul de carne.

Transpunerea in practica a masurilor preconizate s-a facut cu multa greutate din cauza birocratiei si a haosului din tara astfel ca, spre sfarsitul lunii august 1946, situatia din zonele secetoase capata accente tot mai tragice. In 31 august a avut loc o sedinta plenara a C.C. al P.C.R. in care a fost analizata situatia. Dintr-un total de 17.000 vagoane de cereale programate a fi colectate fusesera adunate doar 5.000 de vagoane, iar in cele 14 judete lovite de seceta ajunsesera, ca ajutoare, doar 80 de vagoane, cantitate insuficienta si pentru un singur judet, asa cum era nevoit sa o recunoasca chiar Teohari Georgescu. Prefectul comunist din Tutova anunta: "Suntem luati cu asalt. Mai putem face insa un efort, putem tine oamenii inca o saptamana-doua sa se alimenteze cu verdeturi dar peste doua saptamani nu-i mai putem tine pe oameni si va puteti inchipui in starea aceasta de lucruri, in starea aceasta de spirit a unei populatii flaminde, cum poate (sic!) sa-si faca locul elementele reactionare cu propaganda lor".

Grija pentru efectele politice ale secetei era mult mai evidenta decat grija pentru soarta oamenilor. De altfel, toate masurile luate in vederea combaterii foametei erau analizate prin prisma efectelor politice pe care le vor produce. Vasile Luca propunea "sa li se lase muncitorilor ratia de paine si in general salariatilor pana la un anumit grad iar restul, burghezilor, sa li se reduca ratia de paine la 100 de grame pentru ca ei au mai multe posibilitati si risipesc", neuitand sa adauge: "desigur, toate acestea trebuie legate cu alegerile: iata democratia ce face si iata reactiunea ce a facut in situatii grele. Reactiunea i-a impuscat gramada pe flamanzi si democratia ii ajuta". Teohari Georgescu intrevedea si el avantajele ce se pot obtine din situatia de criza alimentara: "Trebuie sa vedem, tovarasi, ca prin ajutorarea acestor regiuni, prin dezvoltarea spiritului de solidaritate a intregului nostru popor pentru ajutarea celor loviti, vom putea in preajma alegerilor sa creem o atmosfera de incredere in regim, in guvern". La propunerea facuta de un membru al C.C. de a folosi rechizitiile cu forta, apeland la jandarmi, Miron Constantinescu i-a replicat sec: "Dupa alegeri". Cu repercusiuni politice se dovedeau a fi si unele masuri luate impotriva speculantilor. Filiala din Tg. Neamt a P.C.R. era subventionata din plin de unii afaceristi verosi iar acestia au refuzat sa mai dea bani dupa ce, in urma unor perchezitii, le-au fost confiscate importante cantitati de cereale dosite.

Lipsa alimentelor a provocat o crestere rapida a preturilor. Un kilogram de orez, care costa in iunie 4.200 de lei, ajunsese in octombrie la 20.000 lei, faina alba de la 340 lei la 7.800 lei iar grisul de la 240 lei crescuse la 7.800 lei/kg. In aceste conditii, chiar putinele cereale care ajungeau in judetele deficitare erau inaccesibile oamenilor de rand. Functionarii, cadrele didactice si taranii erau extrem de ingrijorati de cresterea preturilor. Pentru ca un taran sa-si poata cumpara o pereche de ghete trebuia sa vanda cca. 300 kg. de grau. In acelasi timp, un invatator castiga intre 60.000 si 90.000 de lei pe luna, fapt ce ii determina pe multi sa abandoneze catedrele pentru munci fizice: incarcat vagoane cu lemne sau munca in caramidarii, unde se plateau 8.500-9.000 lei/ zi, incercand astfel sa-si asigure alimentele necesare supravietuirii.

continuare...lor]
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #27 : Octombrie 16, 2011, 14:30:01 »


 " [In luna septembrie 1946 devenise evident ca Romania va fi nevoita sa importe cereale pentru a putea depasi criza alimentara. Datele statistice sintetizate atat de Ministerul Agriculturii cat si de Subsecretariatul de Stat al Aprovizionarii aratau ca nu poate fi asigurata hrana populatiei decat pe sase luni incepand din iulie. Potrivit unui Buletin Informativ redactat de Sectia Economica a C.C. al P.C.R., recolta de porumb era estimata la maxim 100.000 de vagoane in vreme ce necesarul minim era calculat la 260.000 de vagoane. Recolta de floarea soarelui era de doar 5.000 vagoane fata de o recolta normala ce oferea 30.000 de vagoane. In ciuda dificultatilor prin care trecea tara, livrarile de cereale catre URSS reprezentau o preocupare esentiala pentru autoritatile romanesti. Pana la sfarsitul lunii septembrie fusesera livrate judetelor deficitare o cantitate de 21.390 tone de cereale, in vreme ce in Uniunea Sovietica fusesera expediate 26.665 tone.

La 1 septembrie a fost infiintat "Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoaseť (C.A.R.S.) care isi propunea sa sprijine actiunile guvernului si sa intreprinda si o actiune proprie de mobilizare a cetatenilor pentru ajutorarea regiunilor amenintate de foamete. Pentru o actiune unitara, in a doua jumatate a lunii septembrie, s-a constituit o comisie interministeriala pe langa Ministerul Agriculturii si Domeniilor, sub presedintia lui Traian Savulescu, comisie avand caracter de comandament unic si care avea ca misiune identificarea mijloacelor de depasire a crizei.

Necesitatea inceperii unor tratative comerciale pentru importul unor cantitati de cereale devenea tot mai evidenta dar factorii de decizie guvernamentali inca ezitau din diverse considerente ideologice dar si de natura economica. Pana la jumatatea lunii octombrie nu se realizase decat un acord romano-bulgar pentru importul a 1.000 vagoane de grau si se acordase Companiei Mediteraneene din Bucuresti o autorizatie de import pentru 1.000 vagoane de porumb din Argentina, cu plata in franci elvetieni. Data fiind lipsa totala de devize, statul roman trebuia sa incerce sa obtina cerealele pe credit, intrucat conducerea Bancii Nationale a Romaniei ezita sa apeleze la stocul de aur.

In vreme ce conducerea tarii era prinsa in probleme de campanie electorala si de evaluare a impactului politic ce l-ar avea importul de cereale din Occident, populatia trecea prin dificultati alimentare tot mai mari. Pana in perioada alegerilor populatia a putut fi amagita de autoritatile locale ca guvernul se ingrijeste de soarta ei si ca mari transporturi de cereale se indreapta spre zonele afectate de seceta. Depasirea momentului alegerilor si apropierea rapida a iernii fara ca promisele ajutoare sa apara i-au facut pe oameni sa-si piarda increderea in promisiunile guvernamentale. In aceste conditii, o buna parte a populatiei a incetat sa mai astepte ajutorul guvernului si s-a indreptat pe cont propriu spre judetele excedentare pentru a-si procura cereale. Zonele vizate de cei plecati sa se aprovizioneze erau indeosebi Bihorul, Banatul si Oltenia. Garile din Oradea, Arad, Timisoara, Craiova, Rosiorii de Vede s-au vazut spre sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie 1946 asaltate de asa zisii "traistari" - oameni veniti cu traista dupa o bruma de alimente. Acest exod in masa a ingrijorat autoritatile comuniste deoarece "de aceasta situatie au inceput sa profite membrii partidelor din opozitie care in mod fatis provoaca populatia la acte de nesupunere, manifestari rasiale in scopul de a discredita guvernul si regimul democratic".

Situatia populatiei din Moldova devenise de nesuportat. In decembrie 1946, Inspectoratul de Jandarmi Suceava raporta ca, din cauza lipsei cerealelor, o parte din populatie se "hraneste" cu apa si sare. In judetul Dorohoi, din totalul de 45 de comune, in 39 dintre ele populatia se confrunta cu mari lipsuri. In comune precum Crasnaleuca, Cotusca, Radauti, Borzesti, Avrameni, oamenii nu mancau decat o data pe zi. Din judetul Botosani plecasera din cauza foametei 136 de familii intregi precum si numerosi capi de familie.

Legiunea de Jandarmi Bacau raporta in 30 decembrie 1946: "sunt foarte dese cazurile cand sunt vazute pe ulitele satului femei cu copii in brate plangand de foame si locuitori adunandu-se in fata primariilor si cerand sa se aduca grau si porumb ca mor de foame". In aceeasi perioada, Legiunea de Jandarmi Falciu anunta ca taranii si-au pierdut si ultima farama de incredere in guvern si ca sunt foarte probabile miscari de revolta si devastari si avertiza ca "cu putinele forte ale Jandarmeriei si Politiei locale nu se vor putea opri masele indarjite si salbaticite de foame". Starea de spirit era similara si in Vaslui. In numeroase comune proportia celor lipsiti complet de hrana crescuse de la 50% la 85% si, ca urmare, furturile savarsite de populatia infometata se inmultisera considerabil. Autoritatile comunicau Bucurestiului ca mortalitatea ia proportii ingrijoratoare si ca se asteapta din zi in zi la acte de nesupunere si violente.

Situatia nu era mai buna nici in judetele afectate de seceta din Muntenia. In comuna Movilita- Ilfov, 40% din populatie era in situatia de a muri de foame la inceputul lunii decembrie 1946, fiind deja inregistrate noua cazuri de moarte prin infometare. Legiunea de Jandarmi Buzau raporta ca, pana la 1 ianuarie 1947, s-au inregistrat 400 cazuri mortale din cauza foamei si mentiona ca, dupa unele informatii, numarul mortilor ar fi mai mare dar medicii prefera sa treaca in acte drept cauza a mortii frigul. Se mentiona ca in regiunile de munte, precum in comuna Basca Chiojdului, sunt locuitori care ling sare si beau apa pentru a-si prelungi zilele.

Principala grija a autoritatilor in lunile decembrie 1946 si ianuarie 1947 nu era cum sa se asigure aprovizionarea ritmica si consistenta a regiunilor infometate, ci cum sa-i impiedice pe oameni sa mai plece dupa alimente in zonele excedentare. In regiunile secetoase au fost puse la dispozitia statiilor C.F.R. garzi de jandarmi care sa impiedice imbarcarea locuitorilor in trenuri si deplasarea lor spre regiunile cu excedent de cereale. Inspectoratul de Jandarmi Galati raporta la 1 decembrie 1946 instalarea de garzi in statiile Galati, Braila, Focsani, Barlad, Tecuci, Ramnicu Sarat si Marasesti. Aceste masuri s-au dovedit ineficiente in fata populatiei disperata de foame, care a continuat sa ia cu asalt trenurile catre vestul tarii nesovaind sa atace chiar garzile. Ministerul Afacerilor Interne a fost nevoit sa emita ordinul nr. 46.300 din 17 ianuarie 1947, prin care se prevedea prezentarea obligatorie la casele de bilete C.F.R. a unui certificat de calatorie eliberat de sefii circumscriptiilor de politie din capitala, de chestori in municipii si resedinte de judet, de sefii comisariatelor in celelalte orase si de sefii posturilor de jandarmi din comunele rurale. In plus, fiecare tren personal de pe liniile de mare trafic trebuia sa fie insotit de o garda formata din 50 de jandarmi sub comanda unui ofiter. Totodata, tarifele trenurilor de calatori au fost triplate la inceputul lunii ianuarie 1947.

In acest timp situatia din Moldova devenea catastrofala. Pana in ianuarie populatia ce locuia de-a lungul Prutului se mai hranise cu ciulini de balta iar cei din apropierea padurilor mancau ghinda, dar si aceste "alimente" se terminasera. Legiunea de Jandarmi Falciu raporta in 7 ianuarie ca in comunele din zona "se vad oameni lipsiti de vlaga care abia isi mai pot duce picioarele, poticnindu-se la fiecare pas". In comuna Hoceni mai multe familii isi astamparau foamea mancand huma, iar in comuna Duda un locuitor a fost gasit mort de foame in locuinta alaturi de o opinca pe care o mancase pe jumatate. Inspectoratul de Jandarmi Iasi anunta ca, in cazul ca nu se imbunatatesc transporturile de cereale, populatia de pe teritoriul inspectoratului risca sa moara de foame in proportie de 65-75%. Pe teritoriul judetului Vaslui populatia manca la doua-trei zile o zeama din turte de floarea-soarelui, terci de tarate si faina de ghinda.

Pe fondul acestor suferinte cumplite ale majoritatii populatiei o mana de afaceristi fara scrupule nu au ezitat sa faca avere speculand lipsurile celorlalti. Intrucat o mare parte din negustorii care se ocupau cu specula de cereale erau evrei, Jandarmeria si Politia anuntau cu ingrijorare o crestere a antisemitismului. In 13 ianuarie, Inspectoratul de Jandarmi Iasi remarca faptul ca "spiritul antisemit creste pe zi ce trece in randurile taranilor datorita faptului ca negustorii evrei au acaparat la preturi mici cereale pe care le speculeaza fara nici o teama. Printre locuitori se discuta ca evreii sunt aprovizionati cu de toate si in special cu grau si porumb datorita faptului ca la Serviciile Economice Judetene si la cele ale oraselor de resedinta majoritatea functionarilor sunt evrei". Aparitia acestui curent antisemit a fost favorizata si de rezultatele unor razii si controale la diferiti negustori unde erau depistate mari cantitati de alimente detinute ilegal, iar ponderea evreilor in randul contravenientilor era foarte mare. Chiar Ana Pauker era acuzata de moldovenii infometati ca "i-a indus in eroare cu ocazia alegerilor si a sustras din lucrurile destinate Moldovei si le-a trimis in Palestina".

Nu e mai putin adevarat ca nici inaltii functionari romani din Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul Economiei Nationale nu si-au facut procese de constiinta din a face avere profitand de criza alimentara. Seful Legatiei romane din Buenos Aires, Sergiu Dimitriu, a mediat in toamna anului 1946 incheierea unui contract prin care Romania cumpara 30.000 vagoane de porumb din Argentina aranjand si un contract cu o societate de transporturi pentru a livra porumbul la Constanta. Din preturile percepute, mai mari decat cele mondiale, statul roman pierdea nu mai putin de 4.000.000 dolari iar transporturile au intarziat pana in luna mai 1947.

Situatia deosebit de grea prin care trecea o buna parte din populatia Romaniei a sensibilizat opinia publica internationala si, ca urmare, au inceput sa fie trimise transporturi masive de ajutoare constand din alimente, medicamente, haine. Crucea Rosie Americana a alocat pentru Romania un buget de 3.000.000 dolari. Diferite societati de asistenta din Elvetia, Vatican, Suedia, Irlanda, Anglia au trimis ajutoare si reprezentanti. In numeroase localitati au fost deschise cantine de catre C.A.R.S., dar intr-o maniera jalnica: cele mai multe functionau in aer liber, un cazan pus pe foc si in jurul lui oameni inghetati, goi si desculti, asteptandu-si resemnati portia care, cel mai adesea, era puternic diluata prin grija bucatarilor. Chiar si ajutoarele venite din strainatate au fost un motiv de dihonie intre Crucea Rosie Romana, care nu era controlata inca de comunisti, si C.A.R.S.-ul obedient puterii comuniste. O mare problema era distribuirea ajutoarelor trimise de "imperialistii anglo-americani". Vasile Luca a tinut sa-i instruiasca personal in acest sens pe membrii C.A.R.S.: "(") trebuie sa spunem fiecarui taran ca ciocolata aceasta de acolo e una dar cand cerem grau nu ni se da, cauta sa ne infometeze si sa cumpere constiinta lui impotriva democratiei si a guvernului cu ciocolata".

O piedica importanta in ajutorarea eficienta a regiunilor afectate a constituit-o vesnica birocratie romaneasca. Ministerul de Finante a tergiversat la nesfarsit scutirea de taxe a alimentelor cumparate de C.A.R.S. De exemplu, din suma de doua miliarde cheltuita de C.A.R.S. pentru a cumpara magiun, peste jumatate o reprezentau taxele. Si transporturile de ajutoare erau supuse taxelor si impozitelor, la fel cu orice transport comercial. Toate tarile prin care au trecut ajutoarele umanitare au dat gratuitate la transport si scutire de taxe, astfel ca la granita Romaniei acestea nu erau grevate de nici o obligatie. In schimb, Caile Ferate Romane percepeau pana la 80 milioane de lei pentru un vagon preluat de Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (C.A.R.S.) sau de Crucea Rosie din Romania.

Venirea primaverii a insemnat o oarecare usurare a situatiei alimentare. Totusi, foamea era atat de mare incat s-au semnalat cazuri in care taranii au consumat graul trimis pentru insamantari chiar daca acesta fusese stropit cu petrol. Consumul de ierburi, muguri de pomi si chiar radacini nu a reusit sa asigure necesarul de calorii pentru o populatie ce traversase o iarna cumplita, astfel ca numarul deceselor prin inanitie creste din nou in lunile aprilie si mai. In comuna Malusteni din judetul Covurlui 80% din populatie a supravietuit doar datorita scoicilor din Prut consumate fierte, fara paine sau mamaliga. In iunie 1947 situatia alimentara se mentinea destul de dificila, dupa cum reiese dintr-un raport al Legiunii de Jandarmi Bucuresti, care mentiona ca in comuna Dudesti-Cioplea o familie compusa dintr-o mama cu sase copii se hranea cu vrejuri de dovleac fierte, iar o alta familie traia doar cu coji de cartofi coapte pe foc facut in tizic.

Noua recolta a permis revenirea la o alimentatie cat de cat normala si romanii, invatati din plin cu greutatile, si-au reluat eforturile pentru a face fata despagubirilor de razboi si diferitelor servituti impuse de Moscova si de liderii comunisti de la Bucuresti.

Am incercat realizarea unei treceri in revista a cauzelor care au dus la instalarea foametei intr-o tara renumita pentru belsugul roadelor sale si am insistat asupra formelor atroce pe care le-a atins foametea mai ales in timpul iernii 1946-1947. De asemenea, am considerat utila prezentarea unora din actiunile initiate de autoritati pentru a combate foametea, actiuni destul de anemice si prost chibzuite urmand ca adancirea cercetarilor de arhiva sa ne lamureasca daca aceasta ineficienta a fost premeditata sau a fost doar rodul incapacitatii, nepasarii si lacomiei care caracteriza o buna parte din clasa conducatoare romaneasca.

Am intreprins acest demers intrucat consideram ca aspectele referitoare la perioadele de cumpana ale urgisitului secol XX trebuie tratate nu doar din punct de vedere politic si militar, ci si din punct de vedere social-economic, pentru a avea o imagine adecvata a epocii si pentru a intelege mecanismele profunde ale transformarilor de durata. Sub acest aspect credem ca numeroase evenimente ale secolului trecut trebuie reanalizate, nu in perspectiva unei rescrieri permanente a istoriei, ci pentru o reconstituire cat mai fidela a trecutului, cu lum"inile si umbrele sale.

Florian BANU/color]
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #29 : Octombrie 18, 2011, 18:26:47 »

Din planurile de distrugere a Romaniei

 // 14 Iunie 2011 // O tara furata, Romania azi

 
 

Romania
 
Analiza datelor si informatiilor provenite pe linia unor surse ce fac parte din masoneria româna a scos în evidenta unele aspecte de interes operativ care explica situatia grea în care se gaseste România la ora actuala, atît din punct de vedere economic, cît si din punct de vedere politic. Practic, România se afla în prezent în jocul de interese al celor doua mari puteri militare mondiale, Rusia si SUA, care cauta prin orice mijloace sa-si adjudece suprematia în aceasta zona strategica a Europei. În cei 20 ani trecuti de la evenimentele din decembrie 1989, razboiul din umbra purtat de cele doua superputeri a adus pe esichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carente comportamentale, usor de compromis, tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reusit sa se distruga economia româneasca, sa se anihileze Serviciile Secrete, sa se puna în stare de inoperativitate Armata si, nu în ultimul rînd, sa se zdruncine unitatea Poporului Român. Prin încalcarea voita a sigurantei nationale, factorii decizionali apartinînd celor doua tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au privatizat dupa bunul plac, au vîndut strainilor capacitati de productie rentabile, unele dintre ele de importanta strategica, asa cum sînt industria cimentului, industria metalurgica feroasa si neferoasa, industria chimica si petrochimica, industria energetica si sistemul financiar bancar. Au vîndut, totodata, si bogatia cea mai de pret a Poporului Român, si anume pamîntul tarii, aflat acum în mare parte în proprietatea unor mafioti arabi, italieni, evrei, greci si unguri.
 
Printre protagonistii vietii politice românesti care au conlucrat pentru a aduce România în starea precara în care se gaseste astazi si care se afla în cele doua tabere rivale se numara Traian Basescu, Calin Popescu-Tariceanu, Dinu Patriciu, Bogdan Olteanu, Adrian Nastase, Mugur Isarescu, Emil Boc, Elena Udrea si grupul economic din spatele acesteia, – ca sa-i amintim pe cei mai reprezentativi. Acestia sînt cei care au creat un „curent contraorganizational al mediului vietii colective”, care a dus la formarea „subspatiilor neguvernabile”. Agregarea acestor subspatii, în timp, a determinat actualul „razboi subnational” dintre carteluri si institutiile statului national. Asa s-a ajuns la o veritabila deriva institutionala, formelor de organizare politica imputîndu-li-se lipsa de legitimitate, ceea ce pune în primejdie atît Statul, cît si Natiunea. Trasaturile dominante ale acesteia sînt schimonosite si falsificate de uzurpatorii Statului Român, a caror tinta este demolarea efigiilor si a reperelor identitatii noastre nationale. Ei au constituit „structuri alternative”, formînd retele de „colegii invizibile”, pentru a captura centrul Puterii în România. Cadre recrutate din zone periferice au fost plasate în toate partidele, la toate publicatiile, în toate guvernele, dobîndind astfel accesul sau chiar controlul în institutii-cheie ale României, de la Ministerul Afacerilor Externe la Presedintie, de la Guvern la Parlament si, nu în ultimul rînd, în „societatea civila”, devenita vîrf de lance al manipularilor puse la cale. Lansarea în spatiul public a politicii grupului de interese a reprezentat o mutatie majora, un eveniment care a modificat fundamental peisajul politic al României. Pîrghiile statului au fost preluate si sînt folosite de carteluri si mafii organizate într-un complicat mecanism al infractiunilor, care a reusit crearea unei baze a organizatiilor negre ale societatii românesti. Are loc o lupta pe viata si pe moarte pentru conversia puterii politice a statului în putere financiar-politica a unui grup hegemonic, transpartinic si vadit antinational. Obtinerea controlului României nu este însa o întreprindere particulara, privata, ci este un obiectiv geopolitic al unor importante puteri mondiale. Practic, acest obiectiv este pe cale sa se realizeze în prezent, fiind consecinta conditiilor în care au actionat gruparile respective. În aceste cazuri, influenta externa a fost extrem de puternica, iar ea a fost exercitata prin Serviciile de Informatii din tarile lor de origine – CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri extrem de profitabile pe teritoriul României.
 
 
 

Mark David Reich
 
Cei care pun totul la bataie pentru uriasele profituri de miliarde de euro pe care le estimeaza sînt personaje extrem de controversate din lumea afacerilor si a masoneriei, care cumpara tot ce se scoate pe piata: ciment, produse metalurgice, aluminiu, petrol, gaze, energie etc. Unul dintre aceste personaje este Marc David Reich, nascut în decembrie 1934 în orasul Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie evreiasca din clasa mijlocie. Pentru a evita persecutia nazista, familia lui a emigrat în SUA, în 1942. Tot din cauza fascismului, familia viitorului afacerist si-a schimbat numele din Reich în Rich. S-a ridicat prin afaceri internationale tenebroase si este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. Are tripla cetatenie: israeliana, spaniola si elvetiana. Rich are resedinta în Zürich, Elvetia, iar vila sa este pazita non-stop de garzi israeliene înarmate pîna-n dinti. Cu toate ca a fost condamnat în SUA la ani grei de închisoare pentru diverse escrocherii – în ianuarie 2001, fostul presedinte american Bill Clinton l-a gratiat pe Rich în ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finantarii campaniei electorale a democratului Al Gore.
 

Shabtai Shavit, fostul Director al Mossad-ului
 
 
 
Ziarele „New York Post” si „New York Times” au dezvaluit ca printre cei care au facut presiuni pentru gratierea lui Rich s-au numarat Shabtai Shavit, fostul sef al Mossad, ex-premierul Israelului, Ehud Barak, dar si actualul prim-ministru Ehud Olmert, pe atunci primar al Ierusalimului. Într-o scrisoare catre Bill Clinton, Shavit îi transmite acestuia în termeni conventionali ca Marc Rich „a oferit consultanta agentiilor de spionaj israeliene, înregistrînd rezultate dincolo de asteptari”. La rîndul sau, Ehud Barak a elogiat contributiile lui Rich la securitatea nationala a Israelului. Ulterior, Casa Alba a confirmat oficial ca fugitivul este considerat de Tel Aviv „un aliat de importanta critica”. Toate acestea completeaza un raport MI 6 (serviciul britanic de spionaj) devenit public, în care se semnaleaza apartenenta lui Rich la Mossad. Numele de cod „Mega”, folosit de Rich, a fost aflat de englezi în februarie 1997 prin interceptarea unei convorbiri telefonice dintre un ofiter Mossad, încartiruit la Ambasada Israelului din Washington, si superiorii sai din Tel Aviv. Mai mult, ziarele din Statele Unite, preluate de „Jerusalem Post”, au vehiculat si apropierea lui Marc Rich de CIA. Rich e activ pe pietele petrolului, aluminiului, metalurgiei, agriculturii si, mai nou, pe cea imobiliara. Implicat în retele transfrontaliere de spalare de bani si contrabanda, Marc Rich s-a remarcat si în scandalul furnizarii de pasapoarte israeliene catre mafia rusa. Împreuna cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu armament în Orientul Mijlociu, avîndu-l drept complice pe celebrul terorist palestinian Abu Nidal. De asemenea, într-un document al Departamentului american al Trezoreriei se arata ca Rich a încalcat embargoul impus Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, livrînd regimului Milosevici cupru si petrol. Conform publicatiei specializate”„Oil Daily”, în afacere a fost implicata si România, unde Marc Rich a procesat petrolul destinat Iugoslaviei. Acest adevarat maestru al combinatiilor internationale a capusat cît a putut si Statul Român. Fiecare schimb comercial se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich raspundea prompt comenzilor. La esaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din comertul exterior. Imediat dupa 1989, el a fost reprezentat în România de Florian Stoica, fost director în Ministerul Comertului Exterior si ex-ambasador în Sudan. Cea mai importanta companie a lui Rich este Casa de Comert Marc Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma si-a schimbat numele în Glencore International AG, iar în România a actionat prin firma Glencore România, coordonata de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni altul decît vicepresedintele companiei-mama Glencore International AG din Zug. Desi Marc Rich a fost o prezenta constanta pe piata din România dupa 1989, unde avusese niste afaceri si mai înainte, mai mereu tranzactiile în care a fost implicat au fost învaluite în mister. În decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aproba o hotarîre privind „cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi Glencore International) pentru modernizarea unor instalatii din cadrul societatii comerciale Petromidia SA”.
 
 
 

Rafinaria Petromidia
 
Detaliile contractului au fost secretizate. În vremurile tulburi de atunci, întelegerea dintre controversatul magnat urmarit de FBI si guvernul român s-a realizat fara licitatie. Oferta facuta de Marc Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmata de un contract adoptat printr-o hotarîre de guvern în 8 decembrie 1990, cînd Theodor Stolojan era deja ministru plin la Finante. În 1993, cînd s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinariei, Rich a vrut sa o cumpere, dar s-a opus Guvernul Vacaroiu, ca si sindicalistii, care se temeau ca îsi vor pierde locurile de munca. În mod absolut surprinzator, pentru ca rafinaria se modernizase, acesta a fost momentul de la care a început acumularea de pierderi. Înainte de privatizare, datoriile ajunsesera la ametitoarea suma de 300 milioane de dolari. În final, cursa pentru achizitionarea Petromidiei a fost cîstigata de Rompetrolul lui Dinu Patriciu (si nu pentru ca ar fi avut o oferta mai buna, ci datorita faptului ca a beneficiat de o sustinere mai puternica, asa cum se va vedea mai departe), iar în 2004 Glencore a ratat si Petromul, care a revenit austriecilor de la OMV. Glencore România a derulat afaceri si în domeniul transporturilor si comertului, prin Rombarge Transport si Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de titei catre RAFO Onesti si Petrom si a primit contracte de stat si la Termoelectrica, pentru picura. În ultimii ani, reprezentanti ai Glencore în România au mai fost Alexandru Bittner si Yoav Stern, sotul realizatoarei de Televiziune Oana Cuzino. Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor Ziuzin, omul de afaceri rus care a preluat COS Tîrgoviste si Industria Sîrmei SA Cîmpia Turzii. Ambele privatizari au fost facute de Guvernul Adrian Nastase. Acelasi Rich este legat ombilical de Vitali Machitski si Oleg Deripaska, cei care au preluat întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese de privatizare controversate, unul dintre ele (ALRO Slatina) fiind investigat de procurorii anticoruptie. În 1997, reprezentantii Glencore International AG au exprimat public intentia de a împrumuta asociatia salariatilor pentru achizitionarea a 80% – 90% din actiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea sa i se garanteze aprovizionarea cu alumina. Ulterior, la privatizarea ALRO în favoarea grupului Marco International detinut de oligarhul Vitali Machitski, Glencore a protestat în mod formal fata de modul în care s-a facut privatizarea. În realitate, cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase firma în 1983, împreuna cu Marc Rich. Autoritatile române fusesera avertizate de firma americana AIG, si ea interesata de ALRO, ca în spatele Marco se afla Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse si fost partener al lui Deripaska, venit tot pe filiera Marc Rich si aflat în spatele privatizarii rafinariei Rafo Onesti, care a beneficiat de importante facilitati fiscale acordate de Statul Român. Acestora li se adauga Mikhail Fridman, influentul magnat care detine Alfa Group, finantatorul celor mai importanti oameni de afaceri rusi cu interese la noi.
 
 
 

Igor Ziuzin
 
 
 
Asa cum mentionam înca de la începutul acestei analize, o alta forta cu interese mondialiste care a patruns în societatea româneasca cu intentia de a o modela potrivit propriilor scopuri este masoneria de diferite rituri si apartenente. Un exemplu al modului de actiune al acesteia îl reprezinta ascensiunea a doua dintre figurile proeminente ale României de astazi, Dinu Patriciu si Calin Popescu-Tariceanu. În ceea ce îl priveste pe Dinu Patriciu, anul 1990 îl gaseste ca arhitect, cu o experienta de 15 ani în materie, amplificata de proiectarea de palate în Emiratele Arabe Unite pentru magnatii petrolului din zona. Prima afacere pe care a pornit-o în primavara lui 1990, o firma de arhitectura si decoratiuni interioare, nu a avut nici un temei legal, dar avea în spate sprijinul masoneriei, prin socrul sau, ca si Calin Popescu-Tariceanu, al carui tata vitreg era Dan Amedeo Lazarescu. Ambii au fost sprijiniti sa acceada în sferele de vîrf ale afacerilor si politicii, cu alte cuvinte ale Puterii din România. Este evident astazi pentru toata lumea ca, în pofida esecurilor electorale repetate, cei doi liberali au cazut mereu în picioare din punct de vedere al afacerilor. Activ în afacerile cu petrol înca din 1996, Dinu Patriciu a preluat controlul asupra grupului Rompetrol în 1998, cu sprijinul lui Sorin Ovidiu Vântu, care i-a transferat la momentul oportun, conform întelegerii, actiunile pe care acesta le achizitionase chiar de la PAS – asociatia salariatilor, care i-au cedat actiunile cu speranta ca astfel aveau sa fie protejati de atacul lui Patriciu. Rompetrol era „nava amiral” a comertului exterior românesc, fiind singurul contractor specializat în petrol si gaze care activa cu succes pe piata mondiala. Ani de zile, a adus în tara milioane de dolari rezultati din lucrarile de foraj si constructii-montaj în domeniul petrolier, executate în diverse tari ale lumii. Afacerea Rompetrol a fost conceputa din start ca baza a unei strategii de destructurare a economiei nationale, caci ea a reprezentat începutul unei serii de lovituri succesive, care au dus la lichidarea întregului patrimoniu petrolier al României, una dintre averile strategice ale tarii fiind înstrainata prin jaf. Tandemul de astazi OMV – Rompetrol este expresia unui periculos monopol în industria petrolului, creat prin contributia decisiva a „elitelor” mondiale. Intrat de mai multe ori sub incidenta legii, dar niciodata condamnat, Dinu Patriciu continua sa fie obiectul scandalului Petromidia, izbucnit în 2004, fiind acuzat, din nou, de evaziune fiscala si spalare de bani într-un dosar deschis si în prezent. Astazi nu mai este un secret ca Dinu Patriciu si-a adjudecat Petromidia cu sprijinul PSD, dar legaturile dintre PSD si Patriciu au fost cimentate de înalte fete ale masoneriei românesti si nu numai. Astfel, sotia Marelui Maestru al Marii Loje Nationale din România, Eugen Ovidiu Chirovici, este directoarea financiara a holdingului patronat de Dinu Patriciu, iar multi dintre cei care conduc masoneria româna sînt angajatii lui (de exemplu Marele Trezorier, Ion Tanasie). Dupa cum se stie, Chirovici a fost un apropiat al PSD vreme îndelungata, fiind chiar ministru în cabinetul Nastase, iar în 2004 a trecut de partea lui Dan Voiculescu. În medii bine informate se sustine ca Patriciu este un apropiat al masoneriei rusesti si ca din aceasta postura ar fi mediat, alaturi de Eugen Ovidiu Chirovici, întîlnirea Marelui Secretar al Marii Loje Nationale a Rusiei, Alexandr Kondyakov, cu Calin Popescu-Tariceanu, în iunie 2006, în cadrul careia au fost discutate probleme economice care vizeaza în principal piata energetica. Alexandr Kondyakov a venit de mai multe ori în România, începînd cu 2003, anul constituirii Marii Loje Nationale, apoi în iunie 2006 si din nou în aprilie 2007.
 



Alexander Kondyakov si Eugen Ovidiu Chirovici
 
 
 
În sprijinul afirmatiilor referitoare la apropierea lui Dinu Patriciu de masoneria rusa vine si faptul ca la scurt timp de la întîlnirea româno-rusa, departamentul de Stat al SUA si-a dat acceptul pentru audierea unor martori în dosarul Rompetrol, redeschis în tromba, chiar pe teritoriul american, în interiorul Ambasadei României din Washington. Declaratiile acestora au fost folosite în probarea fraudarii Statului Român prin încasarea ilegala, de catre holdingul lui Patriciu, a creantei din Libia. Informatiile atesta faptul ca un al doilea scop al vizitelor repetate ale lui Alexandr Kondyakov în România, poate chiar mai important decît cel de natura economica, a fost cel de natura militara. Generalul GRU urmarea sa ia pulsul vechii retele a spionajului militar rus, pentru ca România nu este numai o miza economica, ci si una militara de mare importanta strategica, deoarece bazele americane instalate în tara noastra vor închide o linie care va „îndigui” avanpostul rusesc. România poate fi comparata cu un portavion fix, de pe care vor putea fi lansate atacuri pe o raza care se întinde din Caucaz pîna la Muntii Iranului. De aceea GRU, cu o insertie mult mai puternica decît KGB în spatiul românesc, vizeaza reactivarea cît mai multor cadre recrutate în perioada anilor ‘60 în timpul stagiilor de pregatire la Academiile sovietice, caci acestea au condus mari unitati si au avut în legatura un numar important de ofiteri din sistem. Ulterior, GRU si-a îmbogatit, în anii ‘80, structura informativa si a agentilor de influenta prin preluarea „dizidentilor”, „cresterea” acestora si plasarea lor în spatiul politic, dupa 1989. În aceste conditii, pentru a-si proteja interesele militare, este posibil ca Moscova sa întinda o „mîna” energetica Executivului de la Bucuresti, cu conditia sa obtina imunitate pentru oamenii sai. Constiinta înaltului sprijin de care beneficiaza i-a permis lui Dinu Patriciu sa înfrunte si chiar sa sfideze acuzele de tradare politica provocate de dezvaluirile aparute în presa cu privire la sponsorizarile masive facute în campania din 2004 catre PSD, aproape 2 miliarde de lei, conform propriilor declaratii.
 
Sursa
http://www.desteptati-va.ro/index.php/2011/06/14/din-planurile-de-distrugere-a-romaniei/
Memorat
Pagini: 1 [2] 3 4 ... 129
Schimbă forumul: