Main Content:

Pagini: 1 ... 3 4 [5] 6 7 ... 130

Istorie adevarata...

  • grig
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1871
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #60 : Noiembrie 09, 2011, 13:55:11 »

 Roll Eyes îşi exprimă punctul de vedere cu privire la declaraţiile publice ale domnului Traian Băsescu, preşedintele României, din 3 noiembrie 2011, după cum urmează:

Într-un stat poliţienesc, în care se clădesc tot mai multe pârghii prin care justiţia să fie controlată, îngenunchiată, în care legile se fac de pe azi pe mâine şi se modifică chiar înainte de a intra în vigoare, în care serviciile secrete îşi măresc bugetul, iar pentru justiţie nu se găseşte nici măcar mărunţiş, în care reformele există doar în vorbe şi prestaţii televizate, un preşedinte, într-un ton dictatorial, îşi poate permite să cheme la ordine judecătorii, să-i înfrunte ostil, ameninţător, să-i blameze şi să-i terfelească în piaţa publică din postura părintelui naţiunii căruia i se recunoaşte dreptul de a-şi stigmatiza, la stâlpul infamiei, oamenii legii. Aceasta este România. Statul de drept, preceptele democraţiei, independenţa justiţiei sunt persiflate în mod autoritar.

Ce nu aminteşte preşedintele este că statul, la rândul lui, este supus legilor, normelor constituţionale. Că statul, prin reprezentanţii lui, nu poate încălca legea fără să fie sancţionat, că hotărârile judecătoreşti sunt pronunţate în baza legilor pe care se află şi semnătura preşedintelui, că nerespectarea actului de justiţie şi instigarea la nerespectarea actului de justiţie atrag repercusiuni tot prin lege stabilite şi ele se pot repercuta inclusiv asupra celor care le-au zămislit.

Statul este unicul debitor care îşi permite, prin vădit abuz de putere, să stabilească el, deasupra legii fundamentale, condiţiile în care să-şi satisfacă creditorii, care nu sunt alţii decât cetăţenii ţării.

Judecătorii României nu acceptă nici tonul, nici mesajul dictatorial al preşedintelui ţării, a cărui numire, printre altele, trece prin filtrul Curţii Constituţionale.

Garanţiile exercitării drepturilor procesuale, a drepturilor omului recunoscute constituţional, consfinţite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din optica prezidenţială apar ca piedici pe care judecătorii (de parcă numai ei ar fi singurii care participă la realizarea actului de justiţie) le valorifică, întârziind judecăţile pentru că, într-o interpretare excesivă, îşi doresc să aibă zilnic pe rol sute de dosare a mii, sute de mii, milioane de cetăţeni, beneficiari de drept ai unei legislaţii care îi târăşte prin tribunale, iar atunci când au câştig de cauză, hotărârile lor nu se pot pune în practică pentru că România, astfel, s-ar afla într-o situaţie extrem de dificilă.

Este nefiresc să ni se amintească nouă, judecătorilor, de echilibrul puterilor în stat, în condiţiile în care, prin voinţa politicului, justiţia este scoasă la mezat pe taraba gâlcevilor politice sterile, i se neagă statutul de putere în stat, este obligată să funcţioneze în parametrii bugetari la limita subzistenţei, iar denigrarea ei a devenit politică de stat.

Da, sunt legi pentru judecători.

Dar sunt legi şi pentru preşedintele României, legi pe care acesta trebuie să le respecte şi care i se aplică aşa cum se aplică fiecărui cetăţean al acestei ţări.



Preşedinte interimar al Asociaţiei Magistraţilor din România

Conf.univ.dr.jud. Dan SPÂNU

Preşedinte al Asociaţiei Procurorilor din România

Procuror dr.Constantin SIMA
Memorat

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile.(Montesquieu)
  • grig
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1871
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #61 : Noiembrie 09, 2011, 13:56:57 »

SCUZE

Incepe asa comunicatul:

COMUNICAT DE PRESĂ Asociaţia Magistraţilor din România 4 noiembrie 2011

Cu privire la declaraţiile publice ale domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

din 3 noiembrie 2011


Asociaţia Magistraţilor din România (A.M.R), organizaţie profesională naţională a judecătorilor şi procurorilor, de utilitate publică, apolitică, nonguvernamentală, susţinută de Asociaţia Procurorilor din România (A.P.R), îşi exprimă punctul de vedere cu privire la declaraţiile publice ale domnului Traian Băsescu, preşedintele României, din 3 noiembrie 2011, după cum urmează:
Memorat

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile.(Montesquieu)
  • grig
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1871
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #63 : Noiembrie 15, 2011, 08:17:07 »

Deși revolta de la Brașov nu a condus în mod direct la Revoluția din 1989, ea a fost o lovitură puternică pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu și încrederea pe care acesta o avea în sindicatele comuniste .

Revolta a reflectat ceea ce istoricul Denis Deletant numea „inabilitatea lui Ceaușescu de a detecta semnalele de alarmă date de tensiunile crescânde în sânul muncitorilor, acesta continuând orbește cu aceleași măsuri economice, aparent indiferent față de consecințele lor” .
14 noiembrie 1987

Prin urmare, revolta de la Brașov a subliniat nemulțumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare împotriva regimului Ceaușescu; în plus, ea a prefigurat mișcarea populară care va doborî sistemul comunist din România. 

După 1990, Gheorghe Robu, Procurorul General al României, s-a deplasat la Brașov și s-a întâlnit la primăria orașului cu foștii protestatari. Conform lui Florin Postolachi, unul din cei anchetați în 1987, Gheorghe Robu le-a declarat :
„Băieți, i-am găsit pe toți cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informații, la Armată și la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu și domnului Măgureanu. Să-și facă ordine în ministere și eu îmi voi face ordine la mine în minister.”
Cu toate acestea, până în prezent nimeni nu a fost anchetat, judecat și condamnat pentru abuzurile comise în acele zile de organele de represiune comuniste. Unii dintre torționari au ocupat sau continuă să ocupe funcții influente în aparatul administrativ sau legislativ al statului.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolta_de_la_Bra%C8%99ov
Memorat

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile.(Montesquieu)
  • grig
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1871
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #64 : Noiembrie 15, 2011, 08:28:50 »

15 noiembrie scuze...si s-a postat data aiurea!
Memorat

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile.(Montesquieu)
  • grig
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 1871
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #65 : Noiembrie 17, 2011, 20:08:13 »

Un om curajos ...o concluzie usoara!
http://www.youtube.com/watch?v=pJ2hLjKx784
Memorat

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile.(Montesquieu)
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #67 : Noiembrie 23, 2011, 10:00:40 »


 " [color=purplehttp://mariusmioc.wordpress.com/2011/11/22/candela-impotriva-timpului-4-17-decembrie-de-dupa-amiaza-pina-in-noapte-video/"
 ][/color]
[/b]sursa blogul lui marius mioc
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #68 : Noiembrie 26, 2011, 05:54:21 »


 " Omul de rând şi anticomunismul
de Mihai Maci

6 comentarii
Problema anticomunismului românesc mi se pare a fi aceea că – în două decenii – n-a reuşit să marcheze clar distincţia dintre comunism şi capitalism. Şi nu doar ideologic, ci şi în concretul existenţei.

Recent, d-l Ion Vianu a publicat un text – remarcabil de lucid – despre motivele (şi consecinţele) eşecului anticomunismului în spaţiul public românesc. În textul d-lui Vianu se pot regăsi aproape toate motivele care au făcut ca, în loc de-a deveni una dintre axele României postdecembriste, anticomunismul să ajungă una dintre temele minore ale actualităţii. Aproape toate, deoarece mi se pare că, deşi e prezent în mod implicit în argumentarea d-lui Vianu, nu apare explicit poate cel mai important motiv: faptul că oamenii comuni care au traversat deceniile comuniste nu s-au identificat – după 89 – cu anticomunismul.

Rămâne de explicat acest fapt. Mai înainte de toate, anticomunismul de după 89 a avut un caracter preponderent intelectual, dacă nu chiar academic. A fost – şi a rămas – o problemă de bibliografii şi de citate la care majoritatea nu are acces.

Comunismul oficial a însemnat, desigur, (şi) în România îndoctrinare – numai că aceasta s-a făcut foarte „româneşte“ şi a constat, cel mai adesea, dintr-un pomelnic de „citate“ culese din cuvântările lui Ceauşescu, legate între ele prin inevitabilele „trebuie să“-uri. Câţi vor fi fost, în acei ani, cei care să studieze marxismul sau leninismul pe surse? Ar mai fi de adăugat faptul că genul acesta de „marxism autentic“ era atent supravegheat (şi descurajat) de însăşi puterea care se legitima prin marxism, dat fiind că tocmai „comuniştii de convingere“ au furnizat grosul disidenţei estice. Aşadar, la ce se gândeşte un om al acelui timp, văzând actualul asalt doctrinar asupra comunismului? Mai întâi, că e acuzat de o culpă care nu-i aparţine. Da, a spus ce se spunea atunci – nişte sloganuri ca oricare altele, în care nu credea nimeni – pur şi simplu pentru că toată lumea le spunea. N-a simţit nicio nevoie să citească „clasicii“, nu are nimic în comun cu subtilităţile comunismului, nu-i cunoaşte nici filosofia, nici istoria – ca atare, critica acestor aspecte rămâne abstractă şi nu întâlneşte, decât tangenţial, orizontul existenţei lui. Pentru el comunismul e o sumă de idei generoase (loc de muncă pentru toţi, şcoală, asistenţă medicală şi socială gratuită etc.) pe care nu înţelege cine le-ar putea contesta şi în numele a ce. Pe un asemenea om critica ideologică nu-l atinge dintr-o raţiune foarte simplă: că nu a luat în serios ideologia acelui timp. A înţeles-o aşa cum i s-a oferit – ca o modalitate de-a face carieră şi de-a se impune social.

Cu atât mai greu de înţeles ar fi, pentru astfel de oameni, sublimarea metafizică a comunismului ca fiind răul absolut. Evident, din păcate avem şi exemple: ajunge să ne gândim la Piteşti. Dar tocmai anvergura monstruoasă a cazului îl face, literalmente, abnorm; el devine un horror absolut, produs nu atât de o ideologie, cât de paroxismul unei demenţe ucigaşe. Faptul că argumentul (folosit şi de Hruşciov atunci când a „demascat“ crimele lui Stalin la cel de-al XX-lea Congres al PCUS) nu e corect nu împiedică succesul lui. Iar raţiunea acestui succes e simplă: victimele sistemului au fost, peste tot, sensibil mai puţine decât beneficiarii lui. Altfel spus, cei tentaţi să atribuie conotaţii pozitive sistemului (şi să pună derapajele lui pe seama unor indivizi) sunt întotdeauna mai mulţi decât cei ce se descoperă neputincioşi în faţa sistemului (nu doar a reprezentanţilor lui). Nu mă refer aici la beneficiarii majori (deoarece se aflau în structurile puterii) ai sistemului comunist, ci la oamenii obişnuiţi pentru care comunismul a însemnat schimbarea radicală – şi în bine – a „status“-ului lor. E vorba de proletariatul rural pe care comunismul l-a urbanizat, oferindu-i condiţii de viaţă incomparabil mai bune faţă de cele pe care le lăsa în mediul lui anterior. Când ne gândim la lumea interbelică, suntem tentaţi să o judecăm metonimic, raportându-ne la o mică franjă (ce beneficiază de avantajul vizibilităţii) a intelectualităţii acesteia. Dar interbelicul e, deopotrivă, şi cel al majorităţii populaţiei, din care aproape 80% trăia la ţară, în condiţii pe care, în bună măsură, azi, le-am califica ca subumane. Ancheta publicată în masivul volum Problemele sanitare ale populaţiei rurale din România, editat în 1940 de Revista de Igienă Socială, ne arată o altă faţă, mai puţin mediatizată, a interbelicului. Comunismul nu i-a bruscat pe aceşti oameni mutându-i din rural în urban, ci – de la un moment dat – nemaiîndeplinindu-şi promisiunea de a le asigura o viaţă decentă. Nu represiunea anilor 50 domina mentalul celor ieşiţi în stradă în iarna lui 89, ci mizeria din a doua jumătate a deceniului ce se încheia. Poate de aici ar fi trebuit început: de la a le arăta acelor oameni că tentativa de modernizare încercată de comunism – din cauza costurilor pe care le presupunea arbitrarietatea deciziei politice şi economice – era, în mod fatal, sortită eşecului.

În 89 oamenii erau convinşi de falimentul comunismului şi dispuşi să încerce o altă cale, în măsură să dovedească că nu ajunge în mod necesar la „economia de penurie“. Eşecul acesteia îi îndeamnă să o compare, fără a-i mai acorda beneficiul de încredere de la începutul anilor 90, de la egal la egal cu comunismul. Iar pe acest teren lucrurile, aşa cum o arată sondajul invocat de d-l Vianu, rămân extrem de incerte. E neclar dacă oamenii aceştia sunt, realmente, simpatizanţi ai comunismului. Probabil mulţi dintre ei supravieţuiesc graţie unei mici afaceri care, o înţeleg ei înşişi, nu s-ar putea menţine în comunism. Ceea ce spun ei e, de fapt, că nici capitalismul nu şi-a ţinut promisiunea de-a le da o viaţă mai bună. De asemenea, este cert că nu anticomunismul e cel ce-i va mobiliza în viitor. Pe cei mai mulţi dintre ei, după şocul primelor momente (trăit în bună măsură graţie Memorialului Durerii), exhibarea suferinţei a sfârşit prin a-i face să fie reactivi faţă de ea. Iar prestaţia Convenţiei Democratice a arătat ad oculos faptul că suferinţa nu face pe nimeni nici mai bun, nici mai inteligent.

Oamenii aceştia nu sunt funciar nici comunişti, nici anticomunişti, după cum nu judecă lucrurile printr-o prismă elaborat ideologică. Pentru ei măsura unei lumi e dată de capacitatea acesteia de a le satisface idealurile domestice. Putem spune ce vrem despre ei, dar să nu uităm că – prin vot – lor le e încredinţat dreptul de a decide destinul acestei lumi.
Şi totuşi, măcar o dată – în decembrie 89 – ei au strigat, din suflet: „Jos comunismul!“. Ar fi totuşi corect să repunem acest strigăt în contextul lui: o mulţime înspăimântată, care nu-şi cunoştea duşmanul şi care căuta cu disperare un resort al solidarităţii.

Desemnarea comunismului ca duşman (întruchipat doar de Ceauşescu) ne permitea tuturor să ne considerăm victime. Strigând „Jos comunismul!“ strigam de fapt că toţi – buni şi răi, mici şi mari, apropiaţi sau îndepărtaţi de fosta putere – suntem victimele lui. Efectul acestei situaţii a fost acela că, în momentul în care armele au tăcut, ne-am trezit cu toţii, din victime, eroi (deşi în stradă ieşiseră sub 10% din cetăţenii de atunci ai ţării) şi încă eroi ce „merită“ ceva pentru eroismul lor. În loc de-a avea – ca polonezii sau ungurii – rezistenţi vizibili (ale căror gesturi şi opinii să ne fie un reper), am devenit, aproape peste noapte, cu toţii rezistenţi, iar rezistenţa a fost degradată la descurcăreala cu care am reuşit a face faţă mizeriei ultimilor ani ai ceauşismului. Astfel, în loc de-a identifica nişte disfuncţii concrete şi persoanele responsabile de acestea, precum şi căile literalmente alternative ale refacerii ţării, ne-am pomenit plătind solidaritatea fricii de câteva zile cu vacuitatea adversarului de decenii. Comunismul a fost, pe rând, CPEX-ul, Securitatea, Partidul, Stalinismul, Ideologia. Ce mărturiseşte această progresivă deplasare dacă nu o alunecare în generalitate şi, implicit, o tot mai slabă capacitate de a localiza problemele acelei lumi? Iar faptul că, acum, e suprasolicitată diferenţa ideologică nu e, în fond, reversul estompării diferenţei reale dintre cele două lumi (pe fondul unei crize atât de similare cu cea de la începutul anilor 80)?

Problema anticomunismului românesc mi se pare a fi aceea că – în două decenii – n-a reuşit să marcheze clar distincţia dintre comunism şi capitalism. Şi nu doar ideologic, ci şi în concretul existenţei. Dimpotrivă, ascensiunea „foştilor“, statul asistenţial, politica netransparentă, depopularea ruralului, proletarizarea accentuată a ceea ce-ar fi fost păturile medii ale societăţii, ininteligibilitatea „normelor“ europene şterg şi mai mult distanţa dintre cele două lumi. În fine, ostentaţia afişării unei bogăţii dubioase, vocaliza fără niciun beneficiu a mass-media, prăbuşirea sistemului de sănătate şi a celui de învăţământ, ruinarea industriei şi a agriculturii fac ca accentele favorabile să se deplaseze de pe prezent pe trecut – fie el şi comunist. Cel mai important e faptul că acestea sunt lucruri a căror experienţă o face fiecare, nu doar minoritatea celor ce citeşte Raportul Comisiei Prezidenţiale şi bibliografia acestuia. Astfel, dintr-o problemă decisivă, anticomunismul devine – pas cu pas – o modă (trecătoare ca toate modele) şi, probabil, o afacere lucrativă pentru câţiva. Cum bine spune d-l Vianu: e un eşec dureros.
0
 
Comentarii (6)

Adauga comentariu

    01.02.2011 | Ana Petrache a scris:
    Descrierea pe care o faci situatiei este una realista, dar nu ma pot abtine sa nu spun cu atat mai rau pentru realitate! Faptul ca oamenii de rand nu sunt anticomunisti sau comunisti, pentru ca nu inteleg ideologia nu trebuie sa ne opreasca sa analizam aceasta ideologie si sa vorbim despre ea in termeni de rau metafizic. E o reflectare asupra trecutului, care nu mai poate schimba multe lucruri, dar modul de a citi trecutul da un sens viitorului nostru si prin urmare eu resimt ca pe o obligatie morala si intelectuala anticomunismul, e adevarat o obligatie bazata pe lectura lui R. Aron a H. Arendt si a lui G. Fessard. In Paris toata lumea este antinazista si nu se poate concepe ca un om de bun simt sa aiba intelegere pentru nazism, in 50 de ani chestiunile acestea devin raportari sociale de bun simt, ori eu prefer ca peste 50 de ani sa traiesc intr o Romanie anticomunista, atenta in detaliu la proiectele utopice menite sa reia experienta!

    Raspunde acestui comentariu
    29.01.2011 | ptr autor a scris:
    Omule ,daca asta-i kapitalismul,ia-l si spala-te pe cap cu el, pe noi lasa-ne in pace.Cara-te in state si roade-ti osul acolo. BY BY....

    Raspunde acestui comentariu
    24.01.2011 | T. Bucur a scris:
    @Mihai Maci: e clar! Mai bine nu intrebam.

    Raspunde acestui comentariu
    22.01.2011 | Dana a scris:
    Felicitari pentru articol. Este o abordare mai pragmatica a problemei anticomunismului romanesc. Este adevarat ca multi romani( in special cei tineri sub 40 de ani din generatia mea) asimileaza comunismul ceausismului si considera ca prin caderea dictaturii s-a rezolvat problema si ar trebui sa ne concentram asupra prezentului. Pe undeva este firesc. Ce educatie am primit noi inainte de 89? Spalati pe creier de sistem nu aveam habar macar de casapirea elitei romanesti, de deportari, de canal, de ororile din inchisorile comuniste, nu ne puteam raporta la lumea civilizata, nu stiam nici sa gindim liber macar. Luam totul ca pe un dat si eram indoctrinati de sistem. Dupa 89 politicienii la putere in loc sa constientizeze necesitatea educarii civice si politice a romanilor inchistati in mentalitatea comunista si frica, dimpotriva, au perpetuat practicile comuniste de dezinformare( iclusiv prin Tv nationala ). Au fost discreditate public partidele istorice, Casa Regala a Romaniei numai in scopuri electorale. Confruntati cu "libertatea" si avind acest fond profund viciat marea masa a romanilor au preluat totul la modul superficial cum erau obisnuiti in comunism: imbogatire frauduloasa, destrabalare generalizata, manelizare si promovarea vulgaritatii prin canalele media, dispretul fata de munca cinstita si snobismul gratuit. Cine vrea sa se informeze despre realitatea romaneasca intre 1940-89 are posibilitatea, dar este mai facil sa te indobitocesti privind la Antene, realitatea, OTV. Constat cu bucurie ca TV publica este in ultimul an digerabila, emisiuni si teme interesante si prezentatori normali, naturali. Nici acum nu este tirziu sa se lucreze la modelarea tinerilor la modul sanatos, au nevoie de principii in viata si demnitate.

    Raspunde acestui comentariu
    20.01.2011 | T. Bucur a scris:
    Domnule Mihai Maci! Sunt realmente incantat de luciditatea cu care priviti realitatile romanesti. Nu pot decat sa va felicit pentru acest articol. Imi fac mea culpa pentru faptul ca este prima data cand citesc ceva semnat de Dvs. Recent am mai descoperit un om de rara profunzime - dl. Aligica -, acum va descoper pe dvs. si va voi urmari cu interes. Dar, pentru ca, simt eu, sunteti destul de tanar, imi permit sa va corectez in doua chestiuni: 1. In 1989 nimeni nu a strigat in primele zile "Jos comunismul", cu exceptia catorva care in 22 decembrie dupa amiaza au strigat spre cei din balconul sediului CC al PCR "Fara comunisti", cand se punea problema formarii unui nou guvern; era clar ca "fara comunisti" insemna atunci "fara cei care s-au aflat in imediata apropiere de Ceausescu" (aparusera la balcon astfel de personaje). Personal, vazand, cam spre sfarsitul lunii decembrie, pe cineva care scria pe zidul cladirii Ministerul Justitiei "Jos comunismul", am incercat sa-l determin sa renunte la ceea ce facea, explicandu-i ca astfel de fapte ar putea legitima o interventie armata din partea URSS. Asa gandeam eu atunci si cred ca foarte multi, daca nu cvasiunanimitatea romanilor, gandeau la fel. Eram mulumiti cu faptul ca, deocamdata, scapasem de clanul Ceausescu. Si va spun ca ma consideram un om informat pentru acel timp. 2. In articol faceti o trimitere - sper eu de complezenta - la articolul publicat recent de dl. Ion Vianu tot in "Revista 22", congratulandu-l a fi "remarcabil de lucid". Daca "remarcabil de" are intelesul de "neasteptat de", pot accepta. Dar nu absolut lucid, pentru ca, asa cum am comentat pe forumul respectiv, Domnia Sa are ca prim obiectiv un atac indirect la adresa grupului de intelectuali romani din jurul Domnilor Plesu, Liiceanu, Patapievici, iar un astfel de obiectiv manipulatoriu nu poate fi convergent cu luciditatea. Acum, dupa ce am scris cele de mai sus, ma intreb, cu scuzele de rigoare, daca nu cumva si Dvs. sunteti unul dintre cei care au cerut sau se bucura de sanctionarea d-nei Eugenia Voda, cum este cazul d-lui Vianu. Sper ca nu. Daca "Da", voi fi trist. Sunteti de acord sa postati un raspuns?

    Raspunde acestui comentariu
    20.01.2011 | a scris:
    Domnule Mihai Ma

    Raspunde acestui comentariu

De acelasi autor

Preşedintele şi filosofii

Şcoala românească ar trebui să creeze cetăţeni oneşti, riguroşi în gândire, ...

O întrebare pentru economişti

Dacă există o constantă a actualităţii (peste tot în lume), aceasta e creşterea preţurilor. ...

"Pactul social"

Vingt ans aprés începe să se contureze un consens în ceea ce priveşte situarea “începutului sfîrşitului” regimurilor ...

Cine sunt acesti profesori?

...

...
Opinii si comentarii

Editie online | Horaţiu Pepine, Deutsche Welle

Strategiile naţionale s-au prăfuit în sertarele Guvernului

În deschiderea conferinţei organizate de grupul "The Economist" pe tema potenţialului economic ...

Editie scrisa | Petre M. Iancu, Deutsche Welle

Europa fricilor

  În Europa şi în afara ei predomină un sentiment. Frica a ieşit din cotloanele şi ...

Editie online | Horaţiu Pepine, Deutsche Welle

Cine câştigă la Senat?

  Plenul Senatului a constatat miercuri încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent ...

Editie online | Horaţiu Pepine, Deutsche Welle

Cum se poate pierde funcţia de primar

În România, un primar îşi pierde mandatul dacă pleacă de la un partid la altul, dar, ...

Editie online | Geroge Visan

Ucraina între Est și Vest. Dezgheț în relațiile româno-ucrainene

Contextul politic internațional nu este unul favorabil Kievului în prezent. Prinsă între Occident ...
Recomandarea editorilor

    Editie scrisa | Rodica Palade

    Excepţionalismul corupţiei româneşti: Severin, Apostu, Bârsan

    Din ultima bancă a Parlamentului European, acolo unde a fost împins cu repulsie de toţi colegii lui care ...

    Editie scrisa | Raluca Alexandrescu

    Clasificarea universităţilor şi revolta „particularelor“

    Virulenţa contraofensivei private şi inventivitatea pusă în slujba contracarării efectelor Legii ...

    Editie scrisa | Andreea Pora

    Suspendarea lui Băsescu, ediţia 2011

    Cum „dărâmarea idolilor“, recomandată cu efuziune de Vasile Dâncu, este un demers demn ...

    Editie scrisa | Florin Grabrea

    O istorie etajată

    Filmul Adio, tovarăşi! prezintă, într-un mod agreabil şi accesibil spectatorilor de orice vârstă, ...

    Editie scrisa | Rodica Palade

    El a iubit partidul, însă partidul nu-l mai vrea

    „Sunt absolut consternat“ - i-a mai rămas lui Geoană să exclame, în curtea de la Kiseleff, ...

Subiectele zilei

    Emil Boc a revocat-o din funcţie pe Daniela Andreescu, şefa Secretariatului General al Guvernului

    După o întâlnire pe care a avut-o cu Daniela Andreescu, Emil Boc a ...

    Conferinţa lui Severin: Atâta ipocrizie nu am mai pomenit!

    Europarlamentarul Adrian Severin, investigat de Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) într-un caz în ...

    Sorin Apostu, suspendat din funcţie prin ordinul prefectului de Cluj

    Primarul minicipiului Cluj, Sorin Apostu, a fost suspendat din funcție, vineri, prin ordinul prefectului de Cluj, Florin Stamatian, ...

    Romania curata. Lista neagra a primarilor cu pete de coruptie

    Site-ul Romania curata a realizat un top 10 al primarilor acuzati de coruptie, cu dosare in instanta sau chiar condamnati. Unii ...

    Analiza AFP: Germania, noua victimă a crizei euro

    Germania devine şi ea o victimă a crizei din zona euro, după ce în ...

RESURSE ONLINE

    Grupul pentru Dialog SocialCazare pensiuni si hoteluriePitestiOptimizare site web solutii profesionale de optimizare pentru motoare de cautare.Sah OnlineCarti onlineRent a CarInchirieri Auto

Taguri

    pensiile militarilor recalculare Crin Antonescu Fondul Proprietatea Victor Ponta Ovidiu Vantu acord Emil Boc ACD Elena Udrea Barack Obama sindicate salarii bugetari alianta sanatate justitie CSM liberali realitatea Voiculescu Traian Basescu locuri de munca BNR militari in rezerva joburi presedintie guvern Bucuresti universitar arhitectura fotbal invatamant comunism reforma justitie Curtea Constitutionala inflatie imobiliare pogrom Republica Moldova Banca Centrala clienti bursa investitori afaceri

DESENAND (CA) LUMEA
...
Perjolisme
Contact
Author

    Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti Romania
    Tel: +4021 3112208;
    Fax: +4021 3141776
    Email: redactia@revista22.ro
    Pentru web "22" sau pentru publicitate online:
    Tel.: +40733 072 620
    Email: bernardnoghiu@revista22.ro

   

Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #69 : Noiembrie 26, 2011, 11:01:39 »
Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #70 : Noiembrie 26, 2011, 11:08:16 »


 " "Pactul social"
de Mihai Maci

Nu exista comentarii
Vingt ans aprés începe să se contureze un consens în ceea ce priveşte situarea “începutului sfîrşitului” regimurilor comuniste la jumătatea anilor ’70, timp din care datează publicarea în Occident a “Arhipelagului Gulag” al lui Soljeniţîn, semnarea de către statele comuniste a “celui de-al treilea coş” de la Helsinki - care deschide calea legitimării mişcărilor pentru drepturile omului, alegerea unui papă polonez şi cele două şocuri petroliere din ‘73 şi ’79. Puţină lume plasează printre evenimentele care marchează această turnură unul, e drept, mai puţin vizibil dar decisiv pentru soarta comunismului: ieşirea din producţie a ultimelor generaţii care luau munca în serios.

Născute la începutul secolului, într-o lume (încă) tradiţională, aceste generaţii traversaseră două războaie mondiale plus perioada – mai peste tot asimilabilă unui război civil – a instaurării comunismului în care energia lor latentă fusese “domesticită” (adesea cu forţa) şi canalizată spre realizarea proiectului de modernizare pe care şi-l propun – programatic – noile puteri estice.. Obişnuite să muncească fără a întreba de ce, mulţumindu-se cu puţin, capabile să o ia (iarăşi şi iarăşi) de la zero, aceste generaţii interbelice sînt cele cărora li se datorează decolarea economiilor estice la finele anilor ’50 şi pe parcursul anilor ’60.

Dacă, în această perioadă, comunismul a reuşit – vizibil – să modernizeze o lume arhaică, acest fapt nu se datorează “măreţiei viziunii sale”, ci faptului că a avut puterea de a-şi aservi şi de a controla eficient o enormă masă de mînă de lucru, cel mai adesea necalificată (iar atunci cînd era calificată, bine pregatită), dar dispusă – contra unor costuri minime – să presteze orice muncă (mai ales cele grele, legate de creearea infrastructurii teritoriale şi industriale). Pe masiva exploatare a acestor generaţii (cărora relativa destindere necesară expansiunii economiei le apărea paradisiacă în raport cu valurile de teroare ce loviseră toate straturile societăţii în anii instaurării comunismului şi cu violenţa anterioară a războiului) se bazează rata de acumulare care permite nu doar dezvoltarea industriilor, ci şi urbanizarea ce acompaniază deplasarea forţei de muncă.

Fără a cădea în tentaţia idealizării trecutului şi a unor generaţii care nu au fost doar martore pasive, ci şi actori ai tragediilor acestei perioade, modul în care oamenii acelui timp înţelegeau să muncească era în bună măsură diferit de cel al generaţiilor următoare. Chiar după “ieşirea din producţie” au continuat să se mulţumească – pe fondul crizei economice a comunismului – cu foarte puţin, adesea revenind în lumea rurală pe care o părăsiseră în tinereţe, pentru a-şi susţine – după măsura puterilor – copiii deja integraţi mediului urban. E un fapt: revoluţiile estice nu au fost opera bătrînilor, ci a tinerilor care, crescuţi în alte condiţii, aveau alte orizonturi de aşteptare şi, implicit, o mai acută percepţie a comunismului falimentar.

Această a doua generaţie a Estului comunist a crescut într-o lume mai stabilă decît cea a părinţilor lor şi a “intrat în producţie” în perioada de relativă prosperitate a anilor ’60. Oricîte li s-ar putea reproşa, regimurile acelui timp au cautat un modus vivendi cu majoritatea populaţiei: dividentele muncii generaţiei anterioare sînt distribuite noii generaţii – iar condiţiile de viaţă pentru cei mai mulţi se schimbă semnificativ în raport cu deceniile precedente. Extinderea educaţiei, a asistenţei medicale, dezvoltarea sistemului locativ, a infrastructurii de transporturi, a domeniului turistic şi pătrunderea modei electrocasnicelor, dublate de faptul că hrana încetează a mai fi o problemă pentru cetăţeanul de rînd au ca efect nu apariţia “omului multilateral dezvoltat, constructor conştient al socialismului şi comunismului”, ci a unei prime forme de consumerism la scară naţională.

Efectul e acela că oamenii nu doar trăiesc mai bine, ci substituie fatalităţii muncii (cu care generaţiile anterioare se resemnaseră), ideologia prosperităţii continue ca raţiune a existenţei. Pînă aici nimic rău şi, într-un fel, evoluţia era similară Occidentului din perioada respectivă. Partea rea a lucrurilor ţine de faptul că, abandonînd mobilizarea prin coerciţie, comunismul nu a reuşit să ofere nici o altă motivaţie muncii şi creşterii calităţii acesteia. O dată ce consumul a devenit posibil, perpetuarea acestuia părea a cădea mai mult în responsabilitatea Statului decît în aceea a cetăţenilor. Pe de altă parte “proprietatea comună” nu îi încuraja pe oameni nici să muncească mai mult, nici să lucreze mai bine. Mai mult, de la începutul anilor ’80 (şi de la criza economică a “socialismului real”), conexiunea dintre muncă şi prosperitate a devenit tot mai subţire. Penuria care începe să afecteze întreaga viaţă a cetăţenilor, deplasarea accentului pe “descurcare”, apatia generalizată şi tentativele de responsabilizare colectivă (precum sistemul “acordului global”) au ca efect prăbuşirea rapidă a calităţii muncii.

De atunci datează clasicul dicton: “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Investiţiile făcute anterior (dar, de multe ori, ghidate de o politică haotică), infrastructura realizată în primele decenii comuniste precum şi industria (tot mai lipsită de aportul tehnologiilor de ultimă generaţie – ce ar fi trebuit importate), se degradează cu o viteză incredibilă. Tot ceea ce a realizat comunismul – atît cît a realizat – ajunge într-un timp record în stare de paragină. Lipsiţi de perspectiva consumului, pe care-o întrezăriseră anterior, oamenii se mulţumesc cu angajarea garantată, “descurcîndu-se” care cum poate – cel mai adesea furînd cu conştiinţa împăcată “proprietatea comună” care ajunsese, de facto, tot mai mult a nimănui. Oricine ce ar spune, “devalizarea avuţiei naţionale” a început înainte de fatidicul 1990. Furtul mărunt, dar generalizat, indiferenţa faţă de “mijloacele de producţie”, “economia paralelă” a “procurării”, etc., toate acestea au fost modalităţi nu doar de “supravieţuire” (cum se pretinde astăzi), ci şi de ruinare a unei economii care-şi pierduse controlul propriei gestiuni. Statul a tolerat această stare de lucruri pur şi simplu pentru că nu mai avea ce face: nu (mai) putea pune în mişcare mecanismul economic blocat de decizii iresponsabile şi de lipsa unor tehnologii competitive şi accepta vandalizarea “bunurilor întregului popor” ca preţ al al pasivismului politic al populaţiei.

Straniu (dar nu e singura ciudăţenie a momentului) a fost faptul că aceaste atitudini profund negative (furtul, indiferenţa la muncă şi încalcarea – în masă – a normelor legale) au fost sintetizate, după ’90, într-o virtute: “rezistenţa din interior”, care a devenit echivalentul local al nesupunerii civice. Pe moment nimeni nu a mai stat să se gîndească la faptul că aceasta, departe de-a ne uni şi constitui premisa unei solidarităţi la scară naţională, a avut ca efect atomizarea întregului corp social. Dar dacă metehnele colective au dobîndit o asemenea nobilă legitimare, ce le mai împiedica să se manifeste la lumina zilei? Astfel că a început exodul către Ungaria şi Iugoslavia a maşinilor pline cu orice; lucruri cel mai adesea “luate” generos din stocurilor fabricilor şi al magazinelor. Şi cine-ar fi îndrăznit, atunci, să se opună mulţimilor de “revoluţionari” care profitau – cît se poate de legal – de dreptul de liberă trecere a frontierei? Nimeni după ’90 nu şi-a pus problema că trebuie să muncim mai mult şi mai bine (pentru a recupera decalajul deceniul precedent), ci doar pe aceea că merităm mai mult (pentru că – nu? – am doborît dictatura). Şi că e timpul, dacă nu să ne racordăm la Europa momentului, cel puţin să reînodăm firul cu consumerismul anilor ’60 – ’70, la modul “original” al muncii socialiste şi al consumului capitalist.

Din păcate, pe atunci autoritatea Statului era aproape nulă (multe din instituţiile sale fiind compromise fie din timpul ceauşismului, fie din represiunea din decembrie), în plus – în culise – se luptau diverse facţiuni şi poporul era generos mituit (şi nu doar cu promisiuni) de toate taberele. Au fost, în felul lor, anii cei mai fericiţi din istoria contemporană a României: aceia în care eram o ţară de pensionari. Fiecare om primea un venit de la stat, nu mare, dar suficient pentru acoperirea necesităţilor imediate şi, în rest, fiecare se mai descurca cum putea. Forma cea mai eclatantă a acestei descurcări a constituit-o Caritas-ul: un sfert din populaţia adultă a României şi-a investit banii într-o afacere care, fără nici o economie în spate, îi aducea într-un timp record profituri fabuloase. Excrocherii au existat pretutindeni şi dintotdeauna, ceea ce face Caritas-ul unic e faptul că un sfert dintre românii cu drept de vot nu vedeau nici o legatură între muncă şi cîştig: li se părea perfect normal să cîştige fără să muncească. Au urmat, la rînd, “fondurile de investiţii”, băncile cele mai diverse, apoi, imobiliarele. Toate, “afaceri” româneşti, derulate sub genericul: dacă se poate, de ce nu? Cînd nu se mai putea, aveau loc manifestaţii, plînsete şi isterii colective: să ne dea banii înapoi! Căci din acea vreme datează “pactul social” care astăzi a dobîndit statutul unui “bun dobîndit”: fiecare merită orice reuşeşte să înşface – o fabrică, un teren, o funcţie, o primă, o pensie. Am ajuns o ţară al cărui criteriu social a devenit meritul. Şi cine nu crede că merită mai mult?

Cu toată tristeţea şi fără false efuziuni sentimentale: oamenii furtişagului “de supravieţuire” din vremea lui Ceauşescu, ai golirii a ce-a mai rămas după ’90 şi a diverselor Caritas-uri sînt tocmai pensionarii de azi. Adunaţi în pieţele publice, ori în studiorile televiziunilor, astăzi invocă – cu autoritatea vîrstei – “viaţa de muncă” pe care ar trebui să le-o acopere pensia decentă. E perfect adevărat: gradul de civilizaţie al unei societăţi se măsoară după grija pe care o are faţă de cei mai neajutoraţi dintre cetăţenii ei: bătrînii, copiii, bolnavii, persoanele cu deficienţe. O societate care-i ignoră e impropriu numită scoietate. În acest sens societatea actuală (şi Statul care o reprezintă) are datoria de-a proteja şi de-a asigura – material în primul rînd – aceste persoane. Pe de altă parte, trebuie să fim cu toţii sinceri şi să recunoaştem durerosul adevăr: în viaţa acestor oameni nu munca a fost lucrul decisiv. Dacă ar fi fost aşa nu am fi ajuns în situaţia în care ne aflăm. Hoţia de Stat şi devalizarea – fără precedent în istorie – a patrimoniului naţional n-ar fi fost posibile dacă aceşti oameni, care azi vociferează în numele drepturilor lor, n-ar fi acceptat mita ce li se oferea (sub formă de bani pentru ne-muncă) şi şi-ar fi apărat, atunci, munca. Cine, mai mult decît ei, se plînge de faptul că tinerii zilei de astăzi îşi ignoră trecutul?

Dar ei, cei care – într-o singură generaţie – au reuşit peroformanţa unică de-a distruge socialismul şi de-a discredita capitalismul, ei îşi asumă propriul lor trecut? Dacă – pentru a plăti poliţele trecutului – generaţiei tinere i se va cere nu să muncească mai mult, ci să muncească cu adevărat, atunci şi celei vîrstnice merită a i se cere ceva: să nu se complacă în viziunea imaginară de victimă ale prezentului şi erou al trecutului. Prezentul acesta este expresia trecutului şi răul ce ne bîntuie nu se rezumă la nemulţumirile zilei de azi. Faptul de a ne privi cu onestitate în faţă – fiecare pe sine şi unii pe alţii – e modalitatea cea mai bună de-a le spune celor care, în numele voinţei de putere, au scuze pentru orice că vremea lor a trecut. Măcar atît de-ar fi să înţelegem din abisul deznădejdii în care ne adîncim tot mai mult.

MIHAI  MACI, lector, Universitatea din Oradea"
Memorat
  • stefi
  • Membru nou
  • *
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 12
  • Vezi Profilul
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #72 : Noiembrie 29, 2011, 23:53:18 »

Studenţii de la Politehnica din Bucureşti s-au luat după colegii lor  de la Facultatea de Istorie şi protestează împotriva bugetului mic pe care l-a primit Educaţia în 2012.

În plus, protestul studenţilor s-a extins în nouă centre universitare din ţară, unde tinerii  au ocupat facultăţile pentru a dezbate cele mai importante probleme ale Educaţiei împreună cu profesorii lor. Prima temă: bugetul care este la jumătate faţă de ce prevede legea Educaţiei.

Reprezentanţii Uniunii Studenţilor din România susţin că protestul lor s-a extins pe fondul  mişcării studenteşti care a avut loc joi, 24 noiembrie 2011, in cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

"Noi vrem să atragem atenţia şi asupra modului în care conducerea universităţilor încearcă să împingă mişcarea studenţească spre obedienţă, atunci când studenţii aduc acuze incomode liderilor politici, asa cum s-a intamplat la Facultatea de Istorie din Bucureşti. În plus, noi sprijinim comunitatea universitară în demersurile care privesc acţiunile pentru un buget al educaţiei de cel puţin 6%, aşa cum s-a stipulat în Pactul Naţional Pentru Educaţie din anul 2008", a spus Ionuţ Poenaru, preşedintele UNSR.

Sute de studenţi din Craiova au protestat în faţa Universităţii din Craiova şi au scandat lozinci împotriva ministrului Educaţiei


Studenţii ieşeni sunt solidari cu colegii din ţară

Memorat
Răspuns: Istorie adevarata...
« Răspunde #74 : Decembrie 04, 2011, 00:52:31 »


 " [http://www.ziare.com/cultura/documentar/enigmele-istoriei-orasul-sovietic-secret-din-inima-germaniei-1137231"/color]
Memorat
Pagini: 1 ... 3 4 [5] 6 7 ... 130
Schimbă forumul: