Main Content:

Pagini: 1 ... 11 12 [13]

DESPRE ISTORIA ROMANIEI

  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #180 : Februarie 01, 2011, 03:46:09 »

România și Rusia sunt singurele țări în care trecerea de la comunism la democrație s-a facut cu vărsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decadă a vieții, explică aceasta prin izolarea geografică a celor două țări. Pentru el, Rusia și România nu aparțin Europei.
„Barocul, Renașterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa,
nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”

68-69.qxd 11/19/2009 18:13 Page 83

Faptul că zeci de mii de luptători împotriva comunismului continuau să fie nereabilitați în Rusia și România după 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs să traseze frontiera politică a Europei la granița de Vest a României.

Mă număr printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a cărui expertiză se extinde de la radicalismul neo-Whiggish până la istoria psihologică contemporană, dar nu-i împărtășesc această teză.
România în care m-am născut a fost un epicentru al culturii europene, și capitala ei era supranumită Le Petit Paris. Gheorghe Șincai, care a înființat peste 300 de școli în limba româna, ocupă loc de cinste în panteonul iluminiștilor europeni, alături de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Bălcescu, sufletul Revoluției din 1948, s-a format la școala Revoluției Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncuși și Traian Vuia, titani ai muzicii, artei șirespectiv științei europene, s-au născut și format în România. În 1945, această Românie a fost însă cotropită de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, tradiționalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce țara cu ajutorul poliției sale politice.

În anii 1970 l-am însoțit pe Ion Gheorghe Maurer la o audiență la Papa Paul VI, care l-a întrebat, în glumă, dacă a venit la Vatican cu vreo dorință specială.
„Da,” i-a răspuns premierul. „Schimbați-ne poziția geografică a țării.” România a fost singura țară din fosta Europă estică care nu a avut frontiere cu Occidentul. Și România este acum singura țara din fosta Europă de est care, ca și Rusia, a rămas un stat polițist.

În ultimii 20 de ani românii au dărâmat zidurile cu care securiștii au izolat țara de restul lumii precum și barierele pe care le-au ridicat între cetățenii ei, și o nouă generație se străduiește să dea țării o nouă identitate națională. Din păcate însă securiștii au devenit un fel de fac totum în viața politică, economică și socială a țării, tot așa cum KGB-știi sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care cunoștea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul poliției politice, a salvat Securitatea și serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, și pretinzând că sunt organizații democratice.
În 1996 am primit de la Virgil Măgureanu, directorul SRI, Cartea Albă a Securității, o monumentală operă de dezinformare în patru volume conținând 1.947 pagini care acrediteaza ideea că după „îndepărtarea NKVD-iștilor” și „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul național,” și că deci securiștii ar fi patrioți care trebuie menținuți în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale poliții politice ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compătimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, președintele Asociației Foștilor Detinuți Politici, a condamnat însă zguduitor această deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temniță și pătimiri, și aproape deloc despre coșmarele care mi-au sfârtecat somnul după eliberare.” Potrivit senatorului, aceste coșmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temniță, lagăre de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viață de hăituit”, ci de faptul că «acești călăi» care m-au hăituit,

68-69.qxd 11/19/2009 18:13 Page 84

nu erau sovietici, ci erau frații mei români îmbrăcați în uniforme de securiști, de milițieni și nu în ultimul rând de magistrați.”

Din păcate însă, Măgureanu și securiștii lui au învins. În 1996, „afacerea Bucur” a dovedit că SRI-ul era, ca și Securitatea, un instrument personal al președintelui României cu care acesta supraveghea în secret opoziția politică.
În acel an căpitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi
de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fuseseră înregistrate ilegal de serviciul de interceptări al SRI. Aceste benzi conțineau discuții telefonice ale unor conducători ai partidelor de opoziție cum ar fi Corneliu Coposu și Alexandru Paleologu, precum și ai principalelor ziare de opoziție. Căpitanul Bucur a relatat că s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea ilegală a telefoanelor în SRI, și a vrut să se pună la adăpost pentru ziua când „va veni o revoluție adevărată.”

Potrivit relatărilor căpitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în cabina mea se făceau 1600 interceptări pe an; în unitatea SRI în care am lucrat sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Căpitanul Bucur nu cunoștea numărul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat că dacă s-ar pune cap la cap toate interceptările făcute de toate cabinele SRI din București și din județele țării s-ar ajunge la o „cifră înspăimântătoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbește doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de către parchet.

Aceasta a constituit o încălcare grosolană a Constituției României, care garantează inviolabilitatea telefoanelor. Din relatările ofițerului a rezultat că SRI încalcă tot atât de grosolan și dispozițiile legale ce reglementau interceptarea telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dădeau verbal de către diferiți șefi ierarhici din SRI și nu în scris de către organele juridice însărcinate să aprobe aceste măsuri excepționale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu ținea o evidență reală a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor folosind identități fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalități, numerele de telefon interceptate erau scrise în creion și șterse din registrul unității după terminarea urmăririi.

Nici măcar Securitatea lui Ceaușescu nu a comis asemenea ilegalități. Din 1972 până în 1978 am coordonat o unitate specială de ascultare (U.M. 0920/AT) și știu cu certitudine că aprobările pentru fiecare cerere de interceptare se dădeau numai în scris, și că exista o evidență reală, nemăsluită, a tuturor persoanelor care făceau obiectul interceptărilor și ascultărilor.

Cum s-a încheiat această „afacere”? Căpitanul Bucur a fost trimis în justiție pentru „divulgarea secretului de stat,” și nimeni nu a mai îndrăznit să scoată o vorbă despre interceptarea ilegală a telefoanelor de către SRI.

În SUA, președintele Richard Nixon a fost forțat să demisioneze pentru că a aprobat doar trei interceptări ilegale, și a scăpat de închisoare doar pentru că a fost grațiat de președintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiați ai președintelui Nixon care au fost implicați în aceste interceptări, printre care și

68-69.qxd 11/19/2009 18:13 Page 85

ministrul de Justiție al SUA, George Mitchell, au petrecut însă ani grei în
închisoare.

De ce practicile Securității continuă să fie și azi la modă în România, care
este membru NATO și al Comunității Europene?

Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informați experți în problemele românești, care predă un curs de evoluție a statelor post-comuniste la Universitatea Bradford din Anglia, a conchis că „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de foști comuniști,” care „au adâncit prăpastia dintre un guvern parazitar și o societate demoralizată.” Acesta este și subiectul cărții sale Romania since Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide că „o Românie sub controlul acestor comuniști corupți amenință să devină o forță destructivă ce poate genera instabilitate regională.”

În traducere liberă: după 20 de ani de la căderea comunismului știm cum o democrație poate fi schimbată în tiranie, dar continuăm să învațăm cum să inversăm acel dezastru.


1 Laszlo Kallai, „Comoara Serviciilor Secrete.”
ZIUA (București, România), 8 mai 2007, p.1

2 Laszlo Kallai, „Servicii Secrete de Lux,”
ZIUA, Mai 11, 2007, p. 1.

3 Radu Portocală, Autopsie du coup d’État roumain: Au pays du mensonge triomphant
(Paris: Calmann-Lévy, 1990).

4 Ibidem, p. 35.

5 Planul Dnestr a fost descris pe larg în Moștenirea Kremlinului, pp. 289-312.

6 Red Horizons (Washington: Regnery Gateway, 1987), pp. 116, 193-197, 201-203.

7 Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate și care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale, a asistat la convorbire, pe care a descris-o apoi pe larg în cartea sa Revoluția furată precum și în numărul din 27 iulie 1991 al săptămânalului „Lumea Liberă“ din New York, p. 9.

8 Pacepa, Moștenirea Kremlinului, pp. 309-310.

9 Radu Portocală, op. cit, p. 35.

10 Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS în România, tov. S.I. Kavtaradze: Vă trimitem împuternicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru înmânarea decorației și ordinului „Steaua roșie“ - nr. 1651765 cu diploma
însoțitoare - nr. 283631 privind decorarea lucrătorului de la radiodifuziunea specială,

Walter Roman, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945.
La înmânarea decorației este necesar să se întocmească un protocol și să se transmită prin NKID la Secția pentru decorații a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Locțiitorul Secției țărilor balcanice, A. Lavniscev.

11 Document recepționat pe linia K. Colecția Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS.

12 Senator Șerban Săndulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revoluția română; Agenți ai GRU și KGB au avut un rol determinat (București, Omega Press, 1996).

13 Săndulescu, op. cit. p. 35.

14 Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA ședinței de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.

15 Ibidem, p. 255.

16 Tana Ardeleanu, Răzvan Savaliuc, col. Ion Baiu, Procesul Ceaușescu: Stenograma integrală și necenzurată a procesului de la Târgoviște (București, Omega Press, 1996)

17 Ibidem, pp. 28-33.

18 Procesul Ceaușescu, p. 150.

19 Bogdan Nicolai și Lica Manolache, „Blestemul lui Ceaușescu”, România liberă, 11 decembrie 2005, p. 1.

20 Procesul Ceaușescu, pp. 62-64.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #181 : Septembrie 07, 2011, 22:27:52 »

http://www.adevarul.ro/actualitate/adevaratul_ceausescu/Ceausescu_a_impiedicat_alipirea_Deltei_la_URSS_0_549545603.html
Ceauşescu a împiedicat alipirea Deltei la URSS

Din februarie 1946, Nicolae Ceauşescu a fost trimis la Constanţa ca adjunct al lui Gheorghe Stoica (ilegalistul Moscu Kuhn), ajuns secretarul Comitetului Regional Dobrogea. Ceauşescu şi Stoica aveau misiunea să „întărească“ partidul din zonele Constanţa şi Tulcea. Să consolideze organizaţiile şi să-i pacifice pe lipoveni, care cereau alipirea la URSS.

După preluarea guvernării, comuniştii aveau nevoie să-şi consolideze puterea. Erau conştienţi că fără „asistenţa" Moscovei şi a Armatei Roşii n-ar fi ajuns să conducă România. Începând din martie 1945 însă, era nevoie ¬să-şi întărească organizaţiile locale, pentru a putea face faţă alegerilor. În consecinţă, erau necesari oameni siguri în teritoriu. Aşa a ajuns Nicolae Ceauşescu în Dobrogea. Era trimisul Partidului în regiune, fiind considerat de tovarăşii din Comitetul Central un „element tânăr" capabil să facă faţă misiunii încredinţate.

Soseşte la Constanţa în februarie 1945. Organizaţia locală i-a repartizat o locuinţă în centrul oraşului, pe strada Sarmizegetusa, lângă biserica germană. N-a avut timp de acomodare. Judeţul Tulcea era în fierbere din cauza agitaţiilor lipovenilor, care solicitau alipirea Deltei la URSS.

În perioada războiului, Partidul avusese o relaţie bună cu lipovenii. Aceştia erau canalul de comunicare cu Uniunea Sovietică. Astfel, prin Deltă au ajuns la Moscova rapoartele comuniştilor români. Tot cu ajutorul lipovenilor se întorseseră din URSS, pe la Ismail, Ştefan Foriş şi Teohari Georgescu. Însă, imediat după 23 august 1944, lipovenii au contestat integritatea statului român, dorind secesiunea Deltei. Era o tactică a Moscovei de şantaj asupra românilor. La fel se întâmplase şi în Maramureş, unde avocatul Ivan Odoviciuc solicita, în numele minorităţii rutene, alipirea provinciei la Ucraina Sovietică. După 6 martie 1945, spiritele s-au calmat datorită instalării unui guvern pro-comunist, condus de dr. Petru Groza.

Însă problemele rămâneau, deoarece minoritarii puteau crea oricând noi agitaţii. Tocmai de aceea se impunea control din partea Partidului Comunist. La scurt timp după ce a ajuns în Dobrogea, Ceauşescu s-a deplasat în judeţul Tulcea, pentru a studia problemele la faţa locului. A întocmit un raport către Comitetul Central, în care a prezentat situaţia Partidului la nivel local. Printre altele, spunea: „În Tulcea avem în total 5 plăşi. Au fost şi acolo unele reorganizări. Oraşul a fost împărţit în 4 cartiere, au comitete de cartier. Organizaţia a crescut în oraş bine, a ajuns la 1.500 oameni împărţiţi pe aceste cartiere. Plăşile nu sunt controlate. Eu am fost acolo acum 10 zile şi am mers în plăşi şi cam peste tot este situaţia că nu este comitet de plasă cum trebuie. De exemplu în Sulina - a fost şi iarna - şi la Sfântu Gheorghe de 4 luni nu s-a ţinut şedinţa de celulă. În general din decembrie nu a mai fost nimeni în regiunea aceea. Acolo este de fapt o regiune unde nu se poate merge iarna, pentru că este îngheţată Dunărea, dar nici în martie nu a fost nimeni. Cel mai bine stăm oarecum la Babadag, dar nici acolo nu e bine organizat".

În urma vizitei în Deltă, Ceauşescu recomanda întărirea organizaţiilor de plasă şi şedinţe de partid. Pentru el, argumentul dificultăţii transportului datorită condiţiilor geografice nu exista! Numai prin organizare şi control puteau fi ţinuţi în frâu lipovenii, credea Ceauşescu. Acestea fuseseră şi metodele recomandate de Lenin.

Între Dunăre şi Mare

Lipovenii nu erau singura problemă a comuniştilor în Dobrogea. Organizaţia avea nevoie de un „suflu nou". În iarnă fusese slăbită de un conflict de muncă din Portul Constanţa. Secretarul judeţean al PCR nu reuşise să satisfacă nemulţumirile muncitorilor, astfel că docherii declaraseră grevă. Şefii organizaţiilor locale aveau ordine clare să evite conflictele de muncă, pentru a nu compromite imaginea Partidului. Liderii PCR susţineau pe toate canalele că reprezentau interesele reale ale muncitorilor. Deci era exclusă orice grevă care-ar fi periclitat plata daunelor de război către sovietici.

Alături de Ceauşescu a fost trimis şi Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), revenit din Uniunea Sovietică, după ce participase şi la războiul civil din Spania. De fapt, Stoica fusese numit secretarul Regionalei Dobrogea, Ceauşescu fiind adjunctul său. Aveau responsabilitate asupra judeţelor Constanţa şi Tulcea. Au fost ajutaţi şi de Constantin Câmpeanu, secretarul Regionalei Dunărea de Jos, cu sediul la Galaţi.

Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu la Constanţa există puţine mărturii directe. Marian Ciocan, secretar al Primăriei Constanţa după 23 august 1944, a relatat după moartea lui Ceauşescu următoarele: ¬„Ne-am cunoscut în primăvara lui ,46 în port. E adevărat că Ceauşescu a fost la Constanţa. Dar nu aşa cum s-a scris mai târziu, ca prim-secretar judeţean de partid. Un astfel de post nu exista în 1946, deoarece PCR a fost organizat, până în ianuarie 1947, în comitete regionale. Funcţia de secretar în Comitetul Regional Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, o exercita Gheorghe Stoica, fost luptător în Spania, care a venit din Bucureşti împreună cu Ceauşescu. Ceauşescu era protejatul lui Dej, care, nu se ştie din ce motive, ţinea foarte mult la el. Impresia pe care mi-am făcut-o despre Ceauşescu avea să se dovedească exactă. Un tânăr foarte îngrijit, dar nu prea deştept. Ceauşescu se lua foarte în serios, îşi dădea aere de om important. Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic" (Thoma Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Vremea, 2002).

Prima aniversare comunistă în Dobrogea

Ajunşi la Constanţa, Gheorghe Stoica şi Nicolae Ceauşescu au găsit regionala neorganizată. Au încropit în grabă câteva manifestaţii cu ocazia zilei de 6 martie, după care au iniţiat acţiuni mai serioase de întărire a filialelor locale. În spiritul disciplinei de partid, Ceauşescu a evocat de-a fir a păr măsurile pe care le-a adoptat, într-un raport către Comitetul Central, depozitat la Arhivele Naţionale: „După 6 martie au mers săptămânal, în fiecare duminică, echipe de propagandişti la ţară, care cuprindeau în Constanţa 40-50 comune, iar în Tulcea 20-30. Cel mai reuşit a fost cu ocazia comemorării lui 1907. Am avut atunci în judeţul Constanţa ¬55-60 de întruniri - în afară de întrunirile organizate cu forţele proprii locale - 55-60 de întruniri organizate de echipele noastre. După aprecierea noastră, am cuprins aproape 15.000 de oameni. De asemenea, în Tulcea echipele noastre au fost în vreo 42 de comune, unde au organizat întruniri, cu participarea a 6-7.000 de oameni. Pe urmă a continuat şi continuă trimiterea echipelor. Nu în aceeaşi proporţie, dar cuprind 40-50 de sate din Constanţa şi 20-30 din Tulcea în fiecare săptămână. Dar acestea sunt echipe mici formate din câte 3 tovarăşi; sunt numai echipe de agitatori".

Trimiterea oamenilor Partidului în localităţile celor două judeţe se făcea cu scopul recrutării unor noi agitatori. Se apropia campania electorală, iar comuniştii aveau nevoie de oameni siguri la nivel local. După cum spune şi Ceauşescu în raportul său: „Noi ¬ne-am propus ca din aceste echipe să scoatem şi electori; să-i pregătim ca să meargă în permanenţă aceiaşi oameni, ca în perioada alegerilor să recrutăm din ele electori. Ei se familiarizează şi cu problemele ţărăneşti, se obişnuiesc să şi vorbească. Pentru aceasta noi am stabilit ca să meargă în permanenţă în aceiaşi plasă".

Ceauşescu şi sexul în afara căsătoriei

După alegerea în Comitetul Central al PCR, Nicolae Ceauşescu a devenit un lider important al Partidului. Avea locuinţă în Bucureşti, cu toate că în primăvara anului 1946 fusese trimis la Constanţa. O lăsase în Capitală pe logodnica sa, Lenuţa Petrescu, care primise responsabilităţi la judeţeana ¬Ilfov a PCR. Petrecea şi el două-trei zile pe săptămână în Capitală. Însă, la un moment dat, în casa cuplului Ceauşescu au fost instalate două activiste venite de la Tecuci. Era criză de locuinţe în Capitală pentru oamenii Partidului, iar uneori era nevoie de sacrificii de confort în sprijinul cauzei comuniste. Se pare că lui Ceauşescu nu i-a convenit situaţia, căutând să scape de cele două femei prin orice mijloace. A găsit de cuviinţă să le acuze de imoralitate, deşi el însuşi trăia împreună cu Lenuţa Petrescu fără a fi căsătoriţi oficial!

Tovarăşele din provincie

Un document din dosarul de cadre al lui Nicolae Ceauşescu, datat 2 iulie 1946, descrie acest aspect spumos din biografia sa: „Subsemnatele: Eufrosina Iordache, fostă secretară a tov. Câmpeanu, secretarul Regionalei Dunărea de Jos, şi responsabilă cu munca tehnică la secţia organizatorică a Regionalei timp de un an, şi subsemnata Florea Alexandrina, fostă la Regionala Dunărea de Jos cu munca la eliberarea carnetelor de membru, am fost chemate la CC secţia organizatorică la data de 1 iulie 1946. Ţinând seamă că suntem membre de partid şi trebuie să dăm dovadă de disciplină, am venit fără a obiecta ceva în sensul că am avea familie acolo şi că aici ne-ar veni greu singure. Tov. Ceauşescu are 3 camere de locuit, afară de bucătărie, bae şi holl mic, aşa încât cred că era posibil să stăm şi noi într-o cameră (cea mică), până când vom avea casă, mai cu seamă că tovul Ceauşescu nu locuieşte acasă, el venind la Bucureşti periodic, pentru timp de 2-3 zile". Tovul Ceauşescu venind într-un timp de la Constanţa pentru 3 zile, a găsit la mine (Eufrosina Iordache) 2 delegaţii ale tov. Barcari T., membru în Comitetul Regional şi Vasiliu M, membru în comitetul judeţean Covurlui, cari fuseseră la Bucureşti cu interes de muncă acum două luni şi a căror delegaţii se găseau la mine, pentru că eu le strângeam la Regională, şi cu plecarea mea la Bucureşti am neglijat să le mai pun la dosarul respectiv, ele rămânând la mine până în ziua de azi".

În urma descoperirii „corpurilor delicte", Ceauşescu a iniţiat o anchetă, după cum reiese din documentul amintit: „Tov. Ceauşescu ne-a chemat seara la el în sufragerie şi a început să ne pună diverse întrebări, pentru a ne determina să spunem că a fost cineva la noi, în timpul cât el a lipsit împreună cu soţia sa de data aceasta! Noi neştiind nimic despre aceasta, natural că am negat de la început. El însă ţinând seama de delegaţiile acelea, ne-a spus că portarul l-a informat că la noi au fost doi oameni cu care noi am fi dormit în patul lui şi ca dovadă are şi delegaţiile lor! Cu toate protestele noastre, el a rămas cu impresia că într-adevăr aceştia au fost la noi cât ei n-au fost acasă, fără ca să se cerceteze mai bine delegaţiile şi să se uite cel puţin la data când erau eliberate şi expirate chiar aceste delegaţii. Reiese deci că tov. Ceauşescu ne-a acuzat de fapte imorale, atât pe noi, cât şi pe membrul comitetului regional tov. Barcari şi membru comitetului judeţean tov. Vasiliu, fapt care se poate cerceta oricând că nu este adevărat. În această direcţie, cerem a se da referinţe de la Regionala Dunărea de Jos unde suntem foarte bine cunoscute de mai bine de un an, pentru a vedea că nici nu poate fi vorba de nişte imorale, aşa cum a remarcat tov. Ceauşescu".

"Tov. Ceauşescu ne-a acuzat de fapte imorale, atât pe noi, cât şi pe membrul comitetului regional tov. Barcari şi membru comitetului judeţean tov. Vasiliu."
Eufrosina Iordache
Colocatara lui Ceauşescu

Ceauşescu şi legionarii „macedoneni"

Cât timp a fost în conducerea Regionalei Dobrogea a PCR, Ceauşescu a avut de înfruntat problema comunităţii aromâne. „Macedonenii", cum erau cunoscuţi în epocă, fuseseră în perioada interbelică adepţi ai extremei drepte. După cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în septembrie 1940, aromânii au fost strămutaţi în judeţul Tulcea mai ales. ¬S-au aşezat în casele etnicilor bulgari, care au fost la rândul lor strămutaţi, la schimb, în Cadrilater. Numai că ¬„macedonenii" din Tulcea, care aveau acum statut de colonişti, nu erau siguri dacă vor rămâne acolo, putând fi mutaţi în altă zonă a ţării în orice moment. În consecinţă, nu-şi îngrijeau nici gospodăriile primite şi nici nu lucrau pământul cum trebuia.

Totuşi, Ceauşescu avea speranţe că-i va putea face buni comunişti, dacă şi Partidul, de la nivel central, ¬l-ar fi ajutat: „Situaţia coloniştilor ridică o problemă specială - scria acesta în raportul către CC amintit-, care rezolvată ar putea să ajute mult. Pentru că nu s-a rezolvat nimic până acum, şi cuprinde vreo 14.000 de familii, este o problemă destul de importantă acolo. Dar e în curs de rezolvare. Tov. Pătrăşcanu a căzut de acord să facă o lege, dar încă nu s-a făcut. Aceasta este important şi din punct de vedere economic, pentru că nu s-a definitivat şi ei nu îngrijesc nici pământul, nici casele. Sunt lăsate pur şi simplu să se strice, pentru că oamenii nu sunt siguri că rămân acolo. Şi din acest punct de vedere ar trebui urgentată definitivarea. Mai ales că nu muncesc cum trebuie nici pământul, nu îl îngraşă. Aceasta este o problemă care este importantă din punct de vedere politic şi economic acolo".
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #182 : Aprilie 11, 2013, 00:32:58 »

http://adevarul.ro/cultura/istorie/de-nu-romania-altfel-adevarurile-lucian-boia-1_511512654b62ed5875ec1522/index.html#
Matei Udrea

De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia

Câteva afirmaţii făcute de Lucian Boia în cartea „De ce este România altfel“ nu corespund realităţii. Volumul încearcă să argumenteze că a) românii sunt o rasă inferioară, b) România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe, c) locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat.
În cele ce urmează, am redat cu bold câteva dintre argumentele şi concluziile inexacte / exagerate / inventate de care Boia, un istoric altfel rezonabil, s-a folosit în construcţia sa, apoi datele ştiinţifice care-l contrazic.

1. România e neguvernabilă încă de la începutul începuturilor, romanii, prin Traian, au făcut o greşeală când au cucerit Dacia, eroarea fiind repede reparată, în secolul următor, de Aurelian, care s-a retras pe linia Dunării.

Cucerirea Daciei a însemnat salvarea Imperiului Roman intrat în criză economică. De la cronicarii romani au rămas mărturii care spun că, după căderea Sarmizegetusei, o bogăţie nemaivăzută s-a revărsat asupra Romei. Conform arheologului britanic Julius Bennett, numai comoara lui Decebal luată de romani s-a ridicat la 226.800 kilograme de aur şi 453.600 kilograme de argint.
Se estimează că Dacia a contribuit apoi, anual, cu 700 de milioane de denari (monedă de argint care cântărea 3,1 grame) la economia romană. Echivalată cu valoarea banilor din 2011, suma pompată în venele imperiului de Dacia se cifra la peste 2,5 miliarde de dolari anual, istoricii remarcând că eroarea despre care vorbeşte Lucian Boia a dus la revitalizarea economiei în Europa romană şi la apariţia a numeroase noi oraşe pe parcursul întregului imperiu.

2. În Dacia cucerită nici măcar n-au ajuns romani adevăraţi. Majoritatea zdrobitoare a coloniştilor cu care a fost populată provincia au fost aduşi din regiuni periferice ale imperiului. De aceea legătura actualei populaţii din România cu latinitatea e mai degrabă una imaginară.

Istoricul Vlad Georgescu a inventariat cele 3.000 de nume descoperite în inscripţiile care corespundeau perioadei respective din Dacia romană şi a stabilit că 74% dintre acestea erau latine, 14% greceşti şi doar 12 la sută „barbare“ (ilirice, celtice, semitice etc). E greu de stabilit procentul de romani get-beget din Dacia ocupată, dar ideea (subliminală) a lui Boia, că alte provincii ar fi fost colonizate numai cu nativi italici, e absurdă. Nici o populaţie de zece ori mai mare decât cea din Roma la vremea respectivă n-ar fi ajuns pentru a coloniza toate teritoriile cucerite, mai ales că Imperiul Roman se estima că ajunsese, la 11 ani după cucerirea Daciei, la peste 88 de milioane de locuitori. În fapt, la ora la care Dacia a fost cucerită, romanii realizaseră deja prima globalizare din istorie, însuşi împăratul Traian fiind de origine spaniolă.

3. Limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice.

În 1949, lingvistul italo-american Mario Pei, pornind de la părerea larg răspândită că limba română este cea mai apropiată de latină ca structură dintre toate urmaşele acesteia, a făcut un studiu bazat pe fonologie, inflexiune, sintaxă, vocabular şi intonaţie şi a ajuns la următoarea ierarhizare (cu cât este procentul mai mare, cu atât limba respectivă e mai îndepărtată de latină): 1. sardiniana – 8%, 2. italiana – 12%, 3. spaniola – 20%, 4. româna – 23,5%, 5. occitana – 25%, 6. portugheza – 31% şi 7. franceza – 44%. Aşadar, româna nu e nici „cea mai latină“, nici „cel mai puţin latină“, această poziţie revenind, de departe, francezei (lucru uşor sesizabil, de altfel, pentru oricine).
Lexicul limbilor română şi italiană (cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice majore) este similar în proporţie de 77%.

4. Ţările române sunt ultimele apărute în Europa, în secolul al XIV-lea, întârziere care explică faptul că suntem la coada continentului din toate punctele de vedere.

Conform convenţiei generale, Voievodatul Moldavia s-a fondat la 1334 şi avea capitala la Baia. Cât priveşte Ţara Românească, Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la 1247, că pe acel teritoriu erau patru voievodate: ale lui Ioan, Farcaş, Seneslau şi Litovoi., Sunt, într-adevăr, printre ultimele formaţiuni statale apărute în Europa, dar, din punct de vedere strict statistic, nu ultimele. La începutul secolului al XIV-lea, cavalerii ordinului teuton luptau déjà, de multe decenii, împotriva triburilor baltice păgâne. Samogiţia a fost ultimul teritoriu creştinat din Europa, în secolul al XV-lea. Aşadar, acest argument nu este, istoric, valabil.
În plus, chiar dacă ar fi, nu explică nimic. În această logică, SUA, Canada şi Australia ar trebui să fie acum printre cele mai înapoiate state din lume, deoarece au fost colonizate şi au devenit independente de curând. În aceeaşi categorie ar trebui să intre Chile şi Uruguay, din America Latină. Şi invers, revenind pe Bătrânul Continent, ar trebui ca Grecia şi Italia să fie cele mai dezvoltate ţări din lume (la bătaie cu Iran, Egipt, India, Irak şi China), deoarece acolo s-au dezvoltat primele civilizaţii din istorie.

4. Universitatea din Bucureşti s-a înfiinţat cu 500 de ani în urma celei de la Praga, de exemplu, de aceea nu putem concura cu restul Europei ca nivel de educaţie şi instruire.

Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, lider mondial în clasamentul universităţilor conform criteriului Quacquarelli Symonds (http://www.topuniversities.com/university-rankings/world-university-rankings), a fost deschisă publicului în 1865, un an după Universitatea Bucureşti şi, de asemenea, 500 după cea din Praga. Cinci dintre primele instituţii de învăţământ din lume sunt americane şi au fost fondate, toate, cu sute de ani după cea cehă. Pe de altă parte, KAIST (Korea Advanced Institute of Science & Technology), înfiinţată în 1971 (acum doar 42 de ani!), ocupă locul 63 în lume, iar Universitatea din Bologna, cea mai veche din lume (anul 1088), e abia pe locul 194. Universitatea Carol, cu care ne compară Boia şi care a fost înfiinţată în 1348, ocupă locul 286 în lume. După cum se poate observa din rândurile de mai sus, dar şi din site-ul al cărui link l-am dat, nu există nicio legătură între vechimea instituţiilor de învăţământ şi performanţele actuale ale acestora, aşa cum susţine Boia.
Argumentul folosit în carte e irelevant chiar dacă lărgim cadrul discuţiei la nivelul întregii societăţi. Coreenii, japonezii, israelienii au printre cele mai performante sisteme de învăţământ din lume, deşi au luat startul cu aproape un mileniu în urma Italiei, Franţei şi Spaniei.

5. Tot ceea ce este cât de cât bun în România, tot progresul (atât cât este), îl datorăm străinilor. Carol I a fost cel mai mare conducător al ţării, edificiile arhitectonice de calitate au fost ridicate de francezi. Concluzia lui Boia: românii n-au fost şi nu sunt capabili de nimic, iar fără minorităţile evreiască şi germană, lucrurile ar fi stat şi mai rău.

Importul de cultură s-a produs în toate civilizaţiile continentale. Hughenoţii persecutaţi în Franţa au modernizat Berlinul la începutul secolului al XVIII-lea, Renaşterea franceză a venit din Italia, italienii – la rândul lor – şi-au început revirimentul când au intrat în contact cu arabii şi bizantinii. Şi tot aşa. Fiecare a început de undeva. Aşa curge istoria. Fenomenul se numeşte aculturaţie. Şi, dacă românii au învăţat în secolul al XIX-lea de la profesorii, arhitecţii, guvernantele şi meseriaşii francezi, englezi şi nemţi, au fost apoi capabili să dea înapoi lumii genii precum Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionesco, Palade.
Cât îl priveşte pe neamţul Carol I – cel despre care autorul „a auzit“ (argument bizar în condeiul unui istoric care se respectă) că ar fi fost declarat cel mai mare român, dar organizatorii sondajului ar fi măsluit rezultatele –, prezenţa lui pe tronul României a fost cu adevărat providenţială, dar nu demonstrează, de asemenea, nimic. Cu foarte mici pauze, spaniolii au, de 500 de ani, regi străini (dinastia de Habsburg şi, apoi, de Bourbon, din aceasta din urmă făcând parte, de altfel, şi actualul suveran, Juan Carlos), statele ruseşti au fost înfiinţate de vikingi, iar ţarul Petru cel Mare se revendica având strămoşi germani. De 400 de ani, suedezii sunt conduşi de familii domnitoare cu origini germane şi franceze, momentul de maximă glorie fiind atins la 1700, sub conducerea regilor proveniţi din Bavaria. Aşadar, concluzia conform căreia românii le sunt inferiori celorlalte naţiuni pentru că au reuşit independenţa şi intrarea în modernitate sub un rege neamţ este bizară.

6. Românii, spre deosebire de celelalte ţări din regiune, s-au lăsat convertiţi la comunism fără să se opună. Au cooperat şi s-au adaptat obedienţi la regimul sovietic, în loc să-l înfrunte, ceea ce arată duplicitatea şi laşitatea acestui popor.

Este, poate, cel mai dureros neadevăr, cu atât mai mult cu cât Lucian Boia a trăit perioada comunistă de la un cap la altul. Istoricul răsuceşte la 180 de grade istoria, ştergând cu buretele numărul enorm de martiri ucişi de comunişti, epurările şi aruncarea în temniţe a sute de mii de oameni, uită alte sute de mii care au fost nevoiţi să fugă din ţară, decapitarea unei întregi naţiuni prin exterminarea, alungarea sau „reeducarea“ celor care au condus-o. Nu e vorba doar de intelectualitate, de politicieni şi de preoţime, ci şi de oamenii simpli. Au existat revolte înăbuşite cu tunul (Nicolae Ceauşescu a participat activ la masacre!) ale ţăranilor care se opuneau colectivizării. Comunismul s-a făcut în România şi cu concursul nemijlocit al minorităţilor (numeroşi evrei şi maghiari la vârf) şi al drojdiei societăţii (infractorii, golanii oraşelor şi pleava satelor cooptate în Partid, Miliţie şi Securitate).
Specialiştii în domeniu au tras concluzia că România (ca şi URSS) a fost victima unui experiment social făcut pe un întreg popor. Niciuna dintre ţările ocupate de ruşi în 1944-1945, cu excepţia germanilor, n-a suportat o campanie atât de violentă de distrugere a tuturor reperelor şi simbolurilor precum românii.
Un alt eveniment major uitat: nicăieri în Europa de Est nu mai e o altă ţară unde să fi existat rezistenţă armată împotriva regimului comunist încă aproape 20 de ani după încheierea războiului, aşa cum s-a întâmplat în România!
Teza din cartea lui Lucian Boia despre adeziunea poporului român la comunism nu e nimic altceva decât versiunea propagandei oficiale comuniste de până în 1989.

7. În anii 1970-80, poporul român se adaptase perfect la noua realitate comunistă, nu mai existau proteste chiar dacă Securitatea se „înmuiase“.

După epurările de o violenţă extremă, cu sute de mii de victime, de până la mijlocul anilor ’60 (opoziţia fiind, practic, exterminată în România), riposta a devenit, evident, mai slabă şi dezorganizată. Partizanii din munţi fuseseră ucişi, liderii politici muriseră în puşcării, regele – alungat, intelectualitatea emigrase sau fusese „reeducată“ la Canal. Cu toate acestea, răbufnirile au continuat. Minerii din Valea Jiului în 1977 şi muncitorii din Braşov în 1987 au înfruntat un regim care – s-a dovedit şi în 1989 – era decis să înăbuşe în sânge orice opoziţie.
Cât priveşte pasivitatea Securităţii, Lucian Boia ar trebui să le spună acest lucru urmaşilor inginerului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în arest, sau prietenilor istoricului Vlad Georgescu, iradiat la München şi mort de cancer galopant – ca să ne rezumăm la doar două exemple din perioada târzie a comunismului. Despre metodele prin care poliţia politică îi lichida pe opozanţii regimului din interior şi din exterior se poate citi pe larg în cartea „Orizonturi roşii“, a lui Mihai Pacepa, fost comandant al Securităţii fugit în SUA în 1978.

8. Protestatarii de la ultimul miting al lui Ceauşescu nu ştiau nici ei prea bine ce vroiau.

Atât a înţeles Lucian Boia din ceea ce s-a întâmplat atunci, în decembrie 1989, în Bucureşti. Că oamenii care şi-au învins frica şi au murit la Intercontinental şi pe Magheru nu ştiau ce-i cu ei acolo.

9. Înfinalul broşurii, ca un corolar, se afirmă, argumentându-se cu „ştiri“ luate de la posturile TV, că „până şi Bulgaria“ este mai avansată decât România. Statul vecin e dat de Lucian Boia drept exemplu de progres.

Actualul preşedinte al Bulgariei a fost bodyguard, asigura paza interlopilor înainte de a fi propulsat în funcţia actuală. Atât.   

Legende urbane, complexe, stereotipuri, prejudecăţi

Cu mare succes la public, mediatizat intens, eseul „De ce este România altfel“ se abate sever de la principiile pe care chiar Lucian Boia le-a enunţat în alte cărţi ale sale. Istoricul a valorificat, în cele 120 de pagini, principalele legende urbane, complexele, stereotipurile şi prejudecăţile pe care românii le au despre ei înşişi, alimentându-le cu pseudoargumente. Opera sa de până acum demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că Lucian Boia ştia adevărul când a scris acest eseu. 

P.S.1 Nu ar fi fost importante rândurile din „De ce este România altfel“ dacă semnătura ar fi fost a unui oarecare. Lucian Boia scrie însă cărţi de specialitate şi este profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Instituţie de învăţământ superior care se clasează pe locul 601 în lume.

P.S.2 Acest material a fost publicat pe blogul http://mateiudrea.wordpress.com/

P.S.3 Aceste rânduri sunt scrise la aproape o zi după postarea materialului şi cred că sunt necesare pentru că discuţiile dintre cititori, pe forum, au luat uneori o altă direcţie faţă de cea dorită de mine. După cum o spune şi titlul, dar şi textul, ceea ce am încercat să arăt este că tezele lui Lucian Boia sunt eronate şi că, pur şi simplu, România NU este altfel decât celelate state ale lumii. România nu este nici mai frumoasă, nici mai urâtă, românii nu sunt nici mai mari, nici mai mici, nici mai proşti, nici mai deştepţi, pur şi simplu sunt normali. Iar observaţiile lui Lucian Boia sunt valabile pentru foarte mulţi alţii, din toate colţurile lumii, dintr-un singur motiv: aşa curge istoria, nu exită nici un blestem şi nici o binecuvântare, totul e scris de mâna oamenilor. Aşadar, niciun naţionalism şi niciun complex: viitorul arată aşa cum alegem să ni-l facem noi şi România nu e "mai altfel" în nicio direcţie. În plus, teza inferiorităţii unor rase sau popoare faţă de altele a dispărut (sau ar fi trebuit să dispară) acum foarte mult timp.




Harta Europei la 1300. Formatiunile statale romanesti erau deja constituite. Singurele pete albe
(triburi unde nu exista inca autoritate centrala) erau in zona baltica.
Memorat
Pagini: 1 ... 11 12 [13]
Schimbă forumul: