Main Content:

Pagini: 1 2 3 [4] 5 6 ... 13

DESPRE ISTORIA ROMANIEI

  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #45 : Mai 18, 2008, 22:25:04 »

In ultima ora a zilei acesteia, in sensul celor postate mai sus, o ultima poezia de Lucian Blaga.

Sapă, frate, sapă, sapă

Sapă, frate, sapă, sapă,
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.

Prinde tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.

Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
şi de basmele din fire.

Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele şi-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.

Osteneşte-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O privelişte de noapte
negrăită te aşteaptă.

Zodii sunt şi jos subt ţară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #46 : Mai 19, 2008, 09:13:04 »

Inca un citat (prima pagina din www.cultura-romana.com):

„Nu pot înţelege la români, mania lor de a se lăuda ca urmaşi ai coloniştilor romani, ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani şi nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din provinciile estice ale imperiului; chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Priviţi chipul morţilor, al ţăranilor, din regiunea Haţegului şi Făgăraşului, la maramureşeni şi bucovineni şi veţi cunoaşte figurile dacilor sculptaţi pe Columna de la Roma. Voi, românii sunteţi daci, pe aceştia ar trebui românii să-i cunoască mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă.”                                                                                                 
Emm. de Martonne - profesor de geografie. Sorbona - Paris- 1928. Interviu cu Virgil Oghina.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #47 : Mai 19, 2008, 09:16:45 »

De pe acelasi site:
Arhitectură geto-dacă a anului 106. Basorelief. Marmoră. Columna lui Traian. Roma Prispă cu bolţi şi cu coloane. Elementele de bază ale arhitecturii clasice româneşti.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #48 : Mai 19, 2008, 09:46:10 »

Ce vrei sa facem noi Nor daca avem conducatori care nu cunosc istoria Romaniei si pe oriunde se deplaseaza prin strainatate nu stiu decit sa denigreze poporul din care fac parte.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #49 : Mai 19, 2008, 09:56:13 »

Sa-i luam la intrebari, sa-i fortam sa dea bani pentru Cultura Romana (cu majuscule) nu pentru scursurile strainatatii, sa promoveze oamenii de valoare certa, nu unul ca Patapievici care invarte cum vrea banii tarii destinati promovarii culturii noastre si nu da seama nimanui (asa si-a permis sa dea bani homosexualilor din tara ca sa "ne reprezinte" la un festival nefast din Suedia). Sa radem de ei pentru cat sunt de prosti. Sa ne educam copii cum se cuvine, in asa fel incat ori de cate ori vor iesi politicienii in public, ei sua papusile lor din institutiile de cultura, copii nostrii sa izbucneasca in ras, ca in fata unor caricaturi ce sunt, pana cand nu vor mai indrazni sa scoata capul in lume.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #50 : Mai 19, 2008, 09:59:53 »

Sunt foarte banoase functiile pentru a putea avea politicieni corecti,dar sper ca poate cu introducerea votului uninominal sa putem promova si vreo citiva colegi de ai nostri pentru a avea cine sa ne sustina si pe noi mai bine.Nu crezi ca asta ar trebui sa facem.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #51 : Mai 19, 2008, 10:10:28 »

Va recomand acest site, www.cultura-romana.com si va garantez ca nu veti pierde timpul degeaba intrand pe el.
Contine munca unui iubitor pasionat de cultura romana, dl Ioan Mugioiu, stabilit in Elvetia dar traitor si ganditor roman adevarat.
« Ultima modificare: Mai 19, 2008, 10:11:49 de către razvan »
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #52 : Mai 19, 2008, 10:18:43 »

Poate ne spun cei de la Ministerul Invatamintului de ce au scos de la examenul de bacalaureat tot ce este romanesc si au introdus niste timpenii mai mari ca ei,si nu numai de la examenul de clasa a XII a ci si de la gimnaziu.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #53 : Mai 19, 2008, 10:21:20 »

Ramin la ideea mea ca se incearca deculturalizarea copiilor nostri si transformarea lor in niste inculti din moment ce ei (Ministerul)le introduce la examene numai timpenii.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #54 : Mai 19, 2008, 10:38:31 »

Iata nimicnicia incasatorilor de salarii si onoruri din cultura noastra pusa fata in fata cu trairea si gandirea romaneasca a unui suflet de roman adevarat:
"Cu strategia autodidactului, pornind de la nişte neclarităţi pe care Piergiuseppe Scardigli în
Limba şi istoria goţilor (1964) nu şi le putea explica, am început în anul 1980 să navighez prin
bibliotecile Europei vestice spre o cunoaştere cu ochii proprii, a trecutului culturii române.
Am început cu biblioteca universitară din Hamburg (Germania) şi poposesc astăzi lîngă biblioteca
din Basilea–Elveţia. Fascinaţia descoperirii fiecărei noi noi insule era deosebită.
Simţeam binefacerea pe care mi-o oferea neutralitatea şi lipsa de preconcepţii, căci istoria în
general nu a ocupat mai înainte vreun loc în viaţa mea. Scardigli m-a condus spre Biblia
episcopului get Vulphila (Ulfila) de la Giurgiu, de la anul 340. Fascinaţia era incredibilă, căci
găsisem destul de repede peste 40 de cuvinte de bază care erau considerate de filologii români
ca fiind de origine slavă. Mi-am dat seama imediat că tot transferul cultural avea direcţie
inversă. Am semnalat Academiei Române aceste descoperiri fără însă să aud vreun
ecou din partea acesteia.
"

Am atasat si iulustratia respectiva din lucrarea domnului Ioan Mugioiu "O mica incursiune in CULTURA ROMÂNĂ".
" Biblia de Argint " (Codex Argentus).
Ioan 7:52, 8:12-17.
Biblioteca Universităţii din Upsala . Suedia
Biblie tradusă de episcopul get Ulfila (Vulphila)
la anul cca. 340 în regiunea Giurgiu, la Nord de
Dunăre.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #55 : Mai 19, 2008, 10:43:55 »

Nu ne mai ramine decit sa pichetam cu aceste dovezi incontestabile in mina Ministerul Culturii si Ministerul Invatamintului pentru viitorul copiilor nostri.Asta este umila mea parere.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #56 : Mai 19, 2008, 10:58:23 »

Ce ne spune autorul in finaulul lucrarii sale
"Pe zi ce înaintam, cu paşi de melc, mi se conturau drumurile bătătorite şi înfundate, de peste o sută de ani, ale istoricilor şi oamenilor de cultură români. Autodidactica mi-a oferit această şansă a luminării. Deaceea şi ediţia I-a a acestei lucrări s-a limitat la caracterul autodidactic.

Ediţia a II-a confirmă valoarea drumului autodidactic al ediţiei I şi-şi extinde domeniul prin luarea în considerare a unor lucrări covergente.

Această lucrare am scris-o, de fapt, pentru mine. Doream să ştiu de unde se trage seva frumosului şi paşnicului pe care zilnic, într-un nou mediu, ca un mister mă preocupa. Aşa am aflat misterul:
Noi sîntem bizantini. Un sentiment înălţător. Cu 25 de ani în urmă, cînd am părăsit comunismul estic şi am luat drumul capitalismului vestic nu cunoşteam acest sentiment. Adevărurile vestice şi Tăcerile estice m-au condus, pas cu pas, către această simţire. Fiecare pas a fost fascinant şi incredibil. Noţiunea de cultură îşi schimba din zi în zi, pe măsură ce înaintam mai mult pe acest drum, conţinutul. Valorile îşi schimbau locul. Miturile îşi pierdeau ecourile. Adevărurile istorice, culoarea. Bila aurită strălucea în soare, dar era putredă înăuntru.

La capătul acestui drum, mi-a apărut aureola culturii. Era Bizantinismul. Expresia de apogeu a Culturii Trace. Pînă atunci n-am ştiut de ce show-ul nu mă impresiona. Acum ştiu.
Acum am înţeles ceeace înseamna vechiul proverb: <<român, get-be-get>>. Era conştiinţa şi mîndria unei mari culturi: Cultura geto-dacă, parte integrantă a Culturii Bizantine şi a Culturii Trace.
"
« Ultima modificare: Mai 19, 2008, 11:05:57 de către razvan »
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #57 : Mai 19, 2008, 15:19:49 »

Hai sa vedem ce prapastie desparte aceasta parte a diasporei noastre de cea "turcita", de cozile de topor ale neamului trainde prin cele strainatati.

ZIUA Nr. 4065 de sambata, 20 octombrie 2007

Dumitru Staniloae cu cartile pe masa
Cristian BADILITA
Dumitru Staniloae ne-a transmis o opera care contine, conform bibliografiei alcatuite de Gh. Anghelescu si Ioan Ica jr.: 44 carti originale, peste 100 traduceri, 210 studii, aparute in reviste romanesti sau straine, 559 articole, referate si note, 47 conferinte, predici si prefete de carte si 60 interviuri.
Sarcina celui care doreste sa se ocupe de opera lui Staniloae nu este usoara, dat fiind ca in Romania nu s-a gasit inca tonul echilibrat, intre atitudinea patetica si ridicola a "fanilor" neconditionati si atitudinea superioara a reprezentantilor "societatii civile". Pentru cei dintai, Staniloae este un soi de Profet mioritic, trimis din cer pentru a pune capat navalirii daunatoare a Occidentului; pentru ceilalti, el nu-i decat un batranel marginit si retrograd al carui mesaj antimodernist se afla in dezacord cu comandamentele prezentului. Aceste doua tipuri de abordare sunt specifice Romaniei, pentru ca, in strainatate, primii pasi catre recuperarea gandirii teologice a lui Staniloae s-au facut deja.
Intr-o cultura juna si firava precum cea romaneasca (ma refer strict la cultura de marca occidentala), orice caz mai implinit ia proportii gigantice. Eminescu, "cel mai mare poet", Eliade, "cel mai mare om de cultura", Iorga, "cel mai mare istoric", Staniloae, "cel mai mare teolog". Franta, Italia, Germania, Anglia au zeci de asemenea "cei mai mari" si oricine simte ca ridicola incercarea de a impune o ierarhie. Da, Staniloae poate fi considerat un teolog ortodox important, probabil cel mai important din generatia lui romaneasca, desi un Crainic sau un Theodor M. Popescu, il depasesc la capitolele creativitate (primul) si rigoare stiintifica (al doilea). Opera lui majora va ramane traducerea comentata a Filocaliei, dar si aici trebuie facute numeroase comentarii, Filocalia lui Staniloae fiind un corpus intocmit pe criterii subiective si cu deficiente.
Mult mai grave sunt gafele privitoare la Dionisie Areopagitul si Origen. Staniloae se indarjeste sa "demonstreze" identitatea dintre autorul Ierarhiei bisericesti si discipolul apostolului Pavel impotriva oricarui bun simt stiintific, singurul sau argument fiind acela ca teza acceptata unanim de specilisti este... occidentala (sic!). Cazul abordarii lui Origen mi se pare si mai flagrant. Patrologul roman il "desfiinteaza" pe intemeietorul misticii crestine marturisind diafan a nu-i fi citit nici o lucrare, intrucat Biserica il considera eretic. Parintii latini nu-l intereseaza deloc! Singura exceptie o constituie Laurentiu de Novae, un sfant "proto-roman" din secolul VI sau VII, caruia i-a consacrat o introducere din ratiuni... patriotice. Cine realmente l-a citit pe Staniloae, nu poate sa nu constate o involutie a acestuia din tinerete pana la moarte, care se poate explica, partial, prin semiizolarea culturala in care a fost condamnat sa traiasca dupa 1950 (pe larg, despre aceste chestiuni, in Les Peres de l'Eglise dans le monde d'aujourd'hui, 2006, Beauchesne-Paris/Curtea veche-Bucuresti).
Last but not least, Staniloae nu trebuie uitat pentru volumul publicat, sub Ceausescu, impotriva Bisericii greco-catolice, desfiintata dictatorial de regimul comunist. Nimic nu poate scuza un asemenea gest, josnic in contextul respectiv. Cine incearca sa-l apere se discrediteaza si ca om, si ca "istoric". O societate matura isi asuma nu doar geniile, ci si scaderile geniilor. Dincolo de cele spuse pe scurt aici, parintele Staniloae ramane un teolog marcant pentru a doua jumatate a secolului trecut, al carui nume, fara doar si poate, merita sa figureze pe frontispiciul unui Institut teologic ortodox. La concurenta, vai, cu profitorii comunisti Iustinian Marina si Teoctist Arapasu. "Traditia" merge mai departe!


Aceasta a gasit de cuviinta sa scrie eruditul fara rost despre cel mai mare teolog al Secolului XX. Iti vine sa parafrazezi versuri de Eminescu:
Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât natiunii cum se lege ştreangul,
Ş'apoi vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de UE stearpă.
« Ultima modificare: Mai 19, 2008, 15:21:09 de către razvan »
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #58 : Mai 19, 2008, 16:13:49 »

Dar sa ne intoarcem la autori care gandesc si simt romaneste, indiferent de distanta la care traiesc de tara lor (a lor, pentru ca orice tara apartine fundamental acelor fii ai ei care o iubesc si o respecta cu adevarat). Iata cateva note ale Prof Dr Alexandru Nemoianu, din Statele Unite ale Americii, publicate in Revista AGERO (revista pe internet a Asociatiei Germano-Romane. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Despre%20traditie%20-2.htm .

Despre Tradiţie

Câteva cuvinte preliminare

Istoria românească este presărată de dezastre şi neîmpliniri. După standardele lumii şi priviţi din afară, nu suntem un popor de «câştigători». Dar, în acelaşi timp, oricine se va uita la Români şi la trecutul lor, cu minimala bună credinţă, nu va putea să nu rămână uluit de unitatea lor, «de limbă şi lege», de buna lor dispozi’ie, de echilibrul lor sufletesc.
Toate trăsăturile, caracteristice şi semnificative, româneşti arată că există o continuitate colectivă vie a unei înţelegeri stravechi a diferenţei dintre bine şi rău ori, altfel spus, a unui „model existenţial“, a unei „Tradiţii“ , a unei moşteniri primită şi trecută din generaţie în generaţie.
„Tradiţia“ este un întreg şi între ea şi „tradiţii“ există o diferenţă de categorie. Căci „Tradiţia“ nu înseamnă osificare şi încă mai puţin memorizare. „Tradiţia“ este o entitate vie, care trebuie înţeleasă şi pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea se poate schimba în formă dar rămâne mereu aceeaşi în duh. În momentele critice, limită, ea se poate strânge până la esenţa, care este indestructibilă. Iar în clipele de răgaz se extinde şi arată în forme multiple, neaşteptate, uluitoare. „Tradiţia“, “nu cade niciodată“.

*

Atunci când acceptăm şi dacă vom accepta ca Tradiţia este o entitate vie şi colectivă, este doar firesc să ne întrebăm cine sunt cei care o poartă sau, o fac cu putinţă.
Cred că Tradiţia este o entitate colectivă care fiinţează prin persoane şi comunităţi. În cazul persoanelor întrebarea „cum anume?“ este destul de simplu de răspuns. În cazul persoanelor Tradiţia este componentă a peceţii personalităţii. Ea, Tradiţia, este incorporată mereu, de la naştere şi până la moarte, prin însuşirea modelelor din jur, prin trăirea în lume şi alegerea liberă a binelui şi răului, prin înţelegere, prin inspiraţie. Acceptarea Tradiţiei la nivel personal este o opţiune liberă. Prin urmare valorile ei pot fi respinse sau, foarte trist, neştiute. Cred că acestea sunt cazuri limită (ceea ce nu exclude posibilitatea ca în anume circumstanţe istorice numărul celor aflaţi într-o atare condiţie să nu poată fi foarte mare), cazuri de criză istorică şi împrejurări în care apar „monştrii“, tipuri aberante. În cazul colectivităţilor, grupurilor, situaţia este, paradoxal, cred, mai simplă. Tradiţia nu dispare, nu poate fi eliminată. Ea se menţine prin colectivităţi retrase, prin trupuri colective esenţiale (Biserica) care au o infinită putere de „contaminare“ a celor din jur, prin exemplu viu. În plus Tradiţia este capabilă să se adapteze circumstanţelor temporare cu mare dibăcie. Îşi schimbă vestimentaţia, coloritul, forma dar îşi păstreaza esenţa. Se poate restrânge la esenţe, la arhetip, şi apoi, iar când circumstanţele se schimbă, poate exploda fără hotar. Dar dincolo de toate trebuie bine înţeles că şi în împrejurarea în care Tradiţia este fără putinţă de cădere, fiecare persoană ar trebui să contribuie la îmbogăţirea ei. Între formele colective pastrătoare de Tradiţie şi persoane ar trebui să fie o permanentă şi esenţială conlucrare, „sinergie“.

3. După părerea mea, Tradiţia este un dat şi alcătuieşte pecetea individualităţii şi a persoanelor care alcătuiesc un Neam şi a Neamului în întregul său. Este foarte cu putinţă şi cred direct potrivit să spunem că nu întâmplător anume Neamuri au anume Tradiţie şi nu alta. Tot potrivit îmi pare a spune că a te ţine în Tradiţia Neamului căruia îi apariţii este nu o obligativitate ci o stare naturală. Ruperea de Tradiţia neamului are efecte catastrofice.
Pentru a fi mai clar:
Cred că există cel puţin trei stări ce nu pot fi distruse; persoana, familia şi neamul. Atingerea distructivă a uneia dintre ele poate avea şi, mai întotdeauna, are efecte distrugătoare. Chiar şi atunci când ea s-ar face involuntar, din prostie.
Într-o înţelegere mai largă, Tradiţia este cea care ne face să fim, de fapt să devenim, ceea ce din început am şi fost (am fost lăsaţi să fim). Într-o asemenea înţelegere, Tradiţia transcende starea imediată şi încorporează pe cei care suntem, cei care au fost şi cei care vor să fie în Neam. În sine, ca persoane, ne putem abate din Tradiţie, putem cădea; dar în comuniune suntem în ea şi contribuim la devenirea ei, din nou, spre a deveni ceea ce din început am şi fost.
29 Noiembrie 2004
*
4. Pecetea identităţii de neam este expresia intenţiei din veşnicie. Desluşirea şi cultivarea acestei identităţi, unice, nerepetabile, miraculoase (căci întreaga stare existenţială este una de miracol şi graţie) înseamnă pătrunderea unei mari taine; înţelegerea rostului pentru care am fost aduşi în fiinţa. Din nou trebuie bine înţeles ca „descoperirea“ unei taine nu este “meritul” nostru. Această descoperire este tot cu semnificaţie veşnică şi Dumnezeiesc didactică.
Cât priveşte vechimea acestei peceţi mă tem că nu o vom şti niciodată. Este asemenea încercării de a afla capătul Celui şi Celor fără de început şi sfârşit; a celor dintotdeauna. În acest context, îmi pare că Nicolae Densusianu este singurul care a înţeles ceva din esenţa Neamului Românesc. Ceea ce spune el este de fapt o poveste şi un mit de iniţiere. Tot ce este important în lume se află inclus în Neamul Românesc dar exprimat unic. Este şi asta semn al lucrării veşniciei şi Divinului. Esenţa lucrării divine este originalitatea (nici o frunză, nici un fir de iarbă nu este “simetric”, identic cu altul) iar a negativităţii pure - imitarea, maimuţăreala.
13 Decembrie 2004
*
5. În discutarea vechimii Românilor şi a modelului lor existenţial, a rostului lor de a fi, există o dificultate creată, poate cu voie şi poate, până la un punct, fără voie.
În istoriografia şi antropologia românească există, de vreo trei sute de ani, o fascinaţie cu "modelele" la modă. Această înclinaţie are mereu urmări tragice. Dacă un Neam renunţă la identitatea sa, la modelul lui existenţial, trecerea fizică în subjugare şi irelevanţă nu mai este decât un detaliu în aşteptare şi aşteptare scurtă. Cred că această obsesie, cu modelele la modă, poate fi cel mai bine ilustrată de împrejurarea că un dezastru istoric, cucerirea romană, a fost prezentat ca "certificat de naştere" al Neamului Românesc. Iar această obsesie cu "modelele" la modă, a generat şi prăpastia dintre ceea ce este real şi autentic în lumea românească şi formele suprapuse, între ele şi "statul".
Aceste lucruri pot fi relativ lesne dovedite. Metoda cercetării "regresive" va afla de fiecare dată că în spatele celui mai vechi document istoric despre Români se ascunde o realitate încă mult mai veche; că "întâiul" document de fapt nu face decât să constate o realitate în fiinţă, a cărei vechime nu poate decât fi bănuită. Aşa sunt toate documentele de hotărnicie din Maramureş, Moldova, Banat etc. Aşa sunt toate districtele "româneşti" din spaţiul Ardealo-Banatic. (Atunci când aceste "districte", de fapt "Ţări" româneşti, apar pomenite în documentele de cancelarie, ele apar ca extrem de amănunţit organizate, ca organisme vechi şi bine stabilite.)
Iar prăpastia dintre real şi formă la Români până azi poate fi dovedită. Spre exemplu, prin drumurile săteşti.
În hotarul fiecărui sat românesc, există sumedenie de drumuri, folosite de localnici şi care deservesc ideal nevoile comunităţii, dar drumurile "oficiale", "noi" şi care deservesc nevoile "formei" moderne sunt zgârieturi, care complică şi în fond îndepărtează, separă, comunităţile între ele.
Vechimea "modelului existenţial" românesc, "momentul" apariţiei lui (care înseamnă intrarea semnificativă în fiinţă a Neamului Românesc) nu o vom putea stabili niciodată, căci este dintotdeauna, din veşnicie şi veşnicia este o categorie care are puţin în comun cu lungimea timpului şi mult mai mult cu clipa. Vechimea identităţii neamurilor, ţinând de Voinţa Divină, nu o vom putea "demonstra", o vom putea doar contempla. Dar o primă condiţie către apropierea de acel moment va fi să încetăm a mai ironiza documentele şi cărţile care nu se închină "modelelor" la modă şi, implicit, a avea curajul să spunem ceea ce este incomod unei "tradiţii" istoriografice, în fond de dată foarte recentă.
18 Ianuarie 2005
*
6. O discuţie despre istoriografie, istorie şi izvoare este foarte utilă. Dar mai înainte de a începe discuţia, este foarte util să ne amintim că toate, absolut toate disciplinele îşi stabilesc ipoteze de lucru, metodă şi mijloace de lucru care se subordonează unui postulat, unei credinţe.
În această înţelegere este, sau ar trebui să fie, înţeles că istoriografia care slujeşte credinţa în "modelele" schimbătoare şi de import îşi va numi "izvoare" sursele care îi folosesc scopul. Vor fi considerate “valide” surse selectate, autorităţi selectate şi va fi desconsiderat sau direct insultat tot ce nu slujeşte demonstraţiei din capul locului făcute. În mai multe feluri suntem confruntaţi cu un joc ale cărui reguli sunt stabilite de câştigător care, la caz, îşi rezervă dreptul de a schimba regula în mijlocul jocului!
Cei care cred în "modelul existenţial" românesc, în înţelegerea românească a rostului vieţii, fac o enormă greşeală metodologică dacă vor căuta să îşi demonstreze credinţa prin regulile aşezate de cei ce cred altminterea. Cei care cred în autenticitatea şi identitatea românească trebuie să se adreseze altor izvoare şi altor metode.
În primul rând trebuie plecat de la realitate. Realitatea nu este un accident, este o consecinţă şi consecinţa unui proces foarte îndelungat. Astfel rămâne un fapt că neamurile nu se schimbă sau, mai exact, nu îşi schimbă "firea". (Ca modest exemplu, aş oferi "cazul" Românilor-Americani. Aflaţi în cea mai competitivă şi necruţătoare societate pe care a cunoscut-o istoria ei s-au adaptat, s-au strâns la esenţe, s-au preschimbat, până la nivelul de a-şi uita limba maternă, dar nu şi-au schimbat "firea", au rămas credincioşi modelului existenţial românesc). În această înţelegere şi plecând de la această realitate trebuie să vedem temeiurile, "izvoarele" acestei dăinuiri şi continuităţi spirituale care tratează mileniile ca pe o clipă iute - trecătoare.
Cred că răspuns putem afla uitându-ne cu grijă la alcătuirea comunităţilor de bază, temeinice, la sate. Hotarul fiecărui sat românesc spune despre străvechimea "modelului". Chiar dacă satul s-a mutat în hotar, şi-a schimbat "vatra", alcătuirea lui a rămas mereu aceiaşi cum aceleaşi au rămas şi structurile spirituale care slujesc comunitatea sătească. Iar atunci când căutam să reconstituim înapoi, regresiv, mereu vom afla că forma, întâi pomenită în "izvoarele" scrise, nu face decât să repete o realitate mult anterioară şi în esenţă identică. Satul românesc este esenţial identic satului, să zicem, neolitic şi sihăstriile Ortodoxe sunt mult prea asemănătoare cu cele, iarăşi să zicem, dacice pentru ca o negare a continuităţii să fie cu putinţă. Către acest tip de "izvoare" trebuie să ne întoarcem.
20 Ianuarie 2005
*
7. În înţelegerea istoriei (adică rostului de a fi) româneşti legătura dintre om şi loc este evidentă şi ea nu este întâmplătoare, este necesară.
Atunci când socotim că „neamurile“ sunt aduse în existenţă cu rost şi pentru a împlini un rost, am fi cu totul inconsecvenţi logic dacă ne-am îndoi că mijloacele cuvenite împlinirii „rostului“ nu ar fi puse la îndemână sub voia unei înţelepciuni mereu desăvârşite. Iar unul dintre aceste „mijloace“ este chiar „locul“, geografia destinată unui anume neam şi tot ce ţine de ea. În înţeles mai larg este şi aici arătarea Întrupării ca legătură desăvârşită, dar neamestecată, între trup şi duh. Iar „realitatea“ românească înseamnă constanţă într-un model viu şi inventiv care renaşte mereu şi mereu, “acelaşi fiind şi neschimbat fiind“. Ceea ce a făcut cu putinţă această incredibilă continuitate a fost cu precădere „ţara românească“.
În tot lungul Carpaţilor, de o parte şi alta a lor, de la extremul Nord şi până la Sudul Dunării, în fiecare vale intramontană, superb definită geografic, găsim grupuri de câte cincisprezece, douăzeci de sate, alcătuind o „ţară“. Fiecare cu personalitate unică şi toate alcătuind un întreg de o unitate şi armonie miraculoasă. Fiecare dintre documentele scrise care, „pentru întâia“ dată, pomenesc câte o asemenea „ţară“ nu face decât să consemneze străvechimea lor. Faptul că întemeierea, organizarea lor, era desăvârşită şi ţinând de un plan fără egal apare fără putinţă de tăgadă. Iar această vechime nu poate fi aflată, ea merge, din adânc în adânc, până la vremea imediat post-edenică. O împrejurare a rămas cumva nebăgată în seamă deşi este luminătoare.
„Ţările“ româneşti (care în spaţiul ardealo-bănăţean sunt numite, de către documentele de cancelarie, “districte“) aveau rosturi militare şi aceste rosturi militare, foarte multe dintre ele, şi le-au păstrat şi sub diferiţii cuceritori de o clipă. Dar aceste rosturi militare au fost mereu şi au rămas strict defensive. „Ţările“ româneşti apărau şi nu promovau un model. Acesta este semn sigur de vechime, certitudine existenţială, statornicie şi siguranţă duhovnicească, garanţie întru veşnicie.

4 Februarie 2005
Prof. Dr. Alexandru Nemoianu – USA
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #59 : Mai 21, 2008, 13:51:41 »

De ziua Sf Imparati Constantin si Elena, urez multa sanatate tuturor celor care isi sarbatoresc astazi ziua onomastica.
Memorat
Pagini: 1 2 3 [4] 5 6 ... 13
Schimbă forumul: