Main Content:

Pagini: 1 ... 5 6 [7] 8 9 ... 13

DESPRE ISTORIA ROMANIEI

  • carmen21
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 522
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #90 : Iunie 27, 2008, 11:28:59 »

1 MAI 1879. Anton Costiescu şi Basile-Constatin Livianu promulgă Constituţia Masonica Română încercând prin unirea a şapte loji cosmopolite, să constituie Marele Orient al României (controlat de evrei) ca “Putere Suverană naţională şi independentă”, încercarea nu a durat decât un an, şi nu a reuşit din cauza lojilor “româneşti”, care rămâneau pe dinafară. Fuseseră reunite lojile: Înţelepţii din Heliopolis (o fracţiune) şi Egalitatea, de sub obedienţa Marelui Orient al Italiei, Zur Bruderlichkeit din obedienta Marii Loji Simbolice din Ungaria, şi o lojă din Bârlad (nu se specifică obedienţa).
1880. Apare Buletinul Marei Loji Zion nr.9, România, aparţinând lojilor masonice pur evreieşti de pe teritoriul ţării (Districtul IX - România), cu o ierarhie depinzând de centrul mondial de la Chicago (U.S.A.).
1881. Este recunoscut doar de către Marele Orient al Italiei un Mare Orient din Moldova şi Valahia, contestat de Marea Lojă Naţională din România ca antinaţional prin nerecunoaşterea denumirii din acea vreme a statului român (România), având sub obedienţa sa câteva loji din Moldova, considerate de C.M. Moroiu, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din România, “numai o fabrică de masoni evrei, care nu erau acceptaţi în lojile din Roman, Piatra şi Bacău”.
7 OCTOMBRIE 1881. Este trimisă o scrisoare de către masonul evreu Radu Emil Scrob lui A. Grimaux la Paris cu valoare documentară pentru istoria masoneriei româneşti, ce va fi publicată în Le monde maçonnique în 1882. În 1882, continuă disputa dintre Constantin M.Moroiu, ca reprezentant al Marii Loji Naţionale din România şi unii francmasoni, cu sau fără funcţii, din lojile moldovene care nu recunosc obedienta Marii Loji Naţionale din România şi continuă să se subordoneze Marelui Orient de Roma (Italia), în context, cum rezultă din aceeaşi scrisoare a lui R.E. Scrob către Grimaux publicată de Le monde maçonnique (Paris), cauza o constituie faptul că Marca Loja Naţională şi “atelierele” sale refuză indirect de a admite israeliţi.
MAI 1882. Marele Maestru Constantin M. Moroiu, aflat ca ofiţer în garnizoana Mangalia, se îngrijeşte de constituirea aici a lojei Steaua Sudului. C.M. Moroiu mulţumeşte jurnalului La Confederazione latina (Roma) pentru apărarea drepturilor româneşti, într-o scrisoare a direcţiunii ziarului se spune, printre altele, “Confederazione latina este unicul ziar care întâi la Macerata, în 1871, şi în anii următori, până azi la Roma, cu colaboraţiunea celor mai distinşi filozofi, propagă interesele României în raporturile ei cu Orientul şi Occidentul, ale Transilvaniei în raporturile cu ungurii, şi românilor din Macedonia în raporturile cu grecii”.
8 OCTOMBRIE 1882. “Capitolul” şi loja Steaua Dunării (Bucureşti) îl “radiază” pentru “conduită necorectă” pe dentistul bucureştean Radu Emil Scrob, gr. 18. Cu puţin timp înainte fusese suspendat “pentru conduită nedemnă în lumea profană” şi poetul evreu Carol Scrob, membru al lojii Progresul din Craiova. Excluderea celor doi poate fi considerată o victorie personală a conducătorului lojilor naţionale, C-tin Moroiu.
20-21 DECEMBRIE 1882. Are loc Congresul masonic “evreiesc” de la Roman al lojilor din România aflate sub obedienţa Marelui Orient de Roma (Italia) în disidenţă faţă de Marea Loja Naţională din România. Au participat, de asemenea, şi alte loji “româneşti” (de fapt cosmopolite) aflate sub obedienţă franceză şi portugheză.
1882-1883. Lojile cosmopolite, preponderent evreieşti, din afara obedienţei Marii Loji Naţionale din România, încearcă din nou, fără rezultat, de data aceasta cu sprijinul Marelui Orient al Franţei, prin coordonarea lojei Discipolii lui Pitagora (aflată sub obedienţă franceză) să formeze o aşa-zisă Confederaţie Masonică Română ca putere masonică naţională(!)
18 FEBRUARIE 1883. Dr. St. Corvin, venerabilul lojii Farul (Constanţa) adresează lui I. Dănescu de la “capitolul” Steaua Moldovei (Roman) un răspuns public la scrisoarea acestuia. Dr. Corvin constată că I. Dănescu s-a făcut “avocatul” lui Meiltz & Co. (doi evrei masoni pe nume Noel-Meiltz - Victor şi Didier -, primul profesor din loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, al doilea venerabil al lojii Ştefan cel Mare din Roman) care nu au alt scop decât de a-l sili pe Marele Maestru C-tin. M. Moroiu să demisioneze. Doctorul Corvin subliniază că “este nedemn pentru orice român liber, într-un stat liber, d-a se încatena singur şi a se face tributar străinilor” (evreilor).
1903. Loja Progresul a B’nai B’rith din Roman desfăşura o puternică campanie de strângere de fonduri pentru cauza israelită.
1906. Cu prilejul Marii Expoziţii Jubiliare “40 de ani de domnie a Regelui Carol”, Constantin M. Moroiu prezintă Secţiunii de Istorie lucrările Marii Loji Naţionale din România cuprinse în trei volume “ce conţineau acte referitoare la diferite chestiuni naţionale: revoluţia de la 1848, Unirea Moldovei cu Muntenia, chestiunea Basarabiei la 1878, chestiunea Dunării, chestiunea românilor din Ardeal, chestiunea românilor din Macedonia, corespondenţa secretă dintre primul ministru Ion C. Brătianu cu Ilustrul Frate Mare Maestru Constantin Moroiu relativă la însărcinările şi misiunile secrete ce le avusese cel din urmă după însărcinarea celui dintâi faţă de Marile Oriente Străine”.
29 APRILIE 1910. Ziarul Universul anunţă şedinţa comună a lojilor România (Bucureşti), de sub obedienţa Marelui Orient al Italiei şi Zur Bruderlichkeit (Bucureşti), de sub obedienta Lojii Zur Sonne din Bayreuth (Germania), ceea ce arată, de fapt, o revigorare a activităţii masonilor evrei.
22 APRILIE 1911. Constituirea lojii de limba germană Sapientia, pusă sub obedienţa Marii Loji din Prusia Royal York zur Freunschaft. Demnitari aleşi (evrei): Josef Hennenvogel, negustor, venerabil; Adolf Schwarz (directorul Fabricii de Hârtie) şi Herman Sherzer (negustor) supraveghetori; A. Dobrovici (funcţionar) secretar; Jos. Posmantir (procurist la puternica bancă evreiască Marmorosch Blank & Co.) orator; O.F. Brandt (director al fabricii Kaiser deutscher Vizekons din Ploieşti) maestru de ceremonii; Jos. Haffner (funcţionar bancar) tezaurar; Carl Weinstein (procurist la fabrica Alfred lowcnbach & Co.) arhitect, Jacob Haffner (funcţionar) ospitalier. În 22 Aprilie 1912, la un an de la constituirea Sapientia (Bucureşti) aceasta avea 33 de membri (28 gr. l, 3 gr. 2 şi 2 gr. 3).
1912. Cu prilejul noilor alegeri din loja România (Bucureşti) venerabil devine (în locul lui Ştefan M. Şoimescu) J.J. Rigani. Au mai fost aleşi: Toma Plăiaşu şi Wilhelm Zimmermann (supraveghetori), Cristea Berider (secretar); Leon Ruzicka (orator) Alfred M. Elias (tezaurar-casier), Philipp Lustgarten (ospitalier); Max Gotea (orator adj.), Gustav Davys (secretar adj.), Mauriciu Fain (maestru de ceremonii); Eftimie Ionescu (preparator), A. Goldenberg (custode) şi Marcel Porn (port stindard). În comisia financiară Paul Speier, Isidor Josef şi Ernst Porn; în Comisia de drept: Ştefan M. Şoimescu, Gustav Schmidt şi Carl Reschofsky; iar în Comisia de binefaceri: Philip Lustgarden, Jakob Feyns şi Francisc Russel. Avem deci de a face cu o lojă evreiască numită… România.
1 IULIE 1919. Marcel Huart, venerabilul lojii Ernest Renan din Paris, îl anunţă pe Al. Vaida-Voievod, membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, că audierea sa şi a colegilor săi, membri ai delegaţiei transilvane (Voicu Niţescu, Mihai Şerban, dr. Gh. Crişan, Traian Vuia şi Caius Brediceanu), care au făcut cerere de primire în francmasonerie, va avea loc în ziua de 7 iulie, în faţa Comitetului de admitere al Lojii, din 16 rue Cadet, în clădirea Marelui Orient al Franţei, controlat de evrei.
Al. Vaida-Voievod nota că intrarea în masonerie a făcut-o “în interesul paralizării propagandei”, împotriva activităţii delegaţiei guvernamentale române la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu pentru recunoaşterea României Mari în graniţele ei fireşti. A doua menţiune a lui Al. Vaida-Voievod se referă la faptul că intrarea în masonerie (ce făcea parte dintr-o acţiune diplomatică de apropiere de cercurile masonice franceze, avea scopul capacitării acestora faţă de interesele politice româneşti) s-a făcut cu acordul primului ministru (”Brătianu a aprobat”). Realitatea acestei înregimentări masonice era îndulcirea atitudinii evreilor împotriva României Mari, încercare nereuşită.
1920-1922. Noi isprăvi evreieşti! Un evreu, Charles Blumenthal, fondează la Bucureşti loja masonică Jacob Schriff nr.7 şi dispare cu fondurile acesteia. Mai întâi Bercovici (J. Bercovitz), apoi Bernard Hornston, translator la Legaţia americană din Bucureşti, vor încerca refacerea ei, schimbându-i numele în loja McBlain Thompson nr.l şi punând-o sub obedienţa lui American Federation of Freemasonery din Salt Lake City, fără prea mult succes. Loja trece apoi într-o obedienţă independentă sub denumirea de Marea Lojă Francmasonică Americano-Română (controlată din umbră de B’nai B’rith) reuşind în scurt timp să reunească peste 150 de membri. Printre conducătorii lojii îi aflăm pe Adolf Stern, W. Filderman, şi I. Peltz, evrei.
În 1922, însă, însuşi fondatorul lojii este radiat pentru necinste şi la rândul său, chiar patronul american, Mc. Blain Thompson, are probleme la el în U.S.A. Loja va fi reorganizată în 1922, după vizita la Bucureşti a lui Ossian Lang, delegatul Marii Loji din New York, stabilind sediul templului în str. Nicolae Golescu nr. 1. “Marea Lojă” capătă o structură nouă, formată din trei loji: Română nr. l, Steaua Dunării nr. 2 şi Redeşteptarea nr. 3. Cu prilejul acestei vizite, Ossian Lang a studiat şi situaţia lojilor masonice din Transilvania de după unirea cu România, în vederea raportării la New York.
15 MARTIE 1922. Jean Pangal, V. Roată şi I. Arapu fac o vizită lojii Unirea (Bucureşti), aflată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei şi obţin ca şedinţele “atelierelor” Supremului Consiliu de 33 al României Mari să fie ţinute în Templul acesteia (Convenţia este semnata de Jean Pangal, Peretz şi Arapu). În August 1922, în cadrul unei întâlniri de la Capşa, se stabileşte lansarea carierei masonice a lui Jean Pangal, care urma să demareze iniţieri masonice “în numele Marelui Orient al Franţei, în loja Unirea din Bucureşti”, urmând ca apoi să fie aleasă în fruntea Supremului Consiliu de 33 al României Mari “o personalitate demnă de toată stima şi regulat iniţiată”. Era un nou atac asupra lojilor naţionale neevreieşti, îndeosebi asupra lui C-tin Moroiu.
1922. În bătălia pentru subordonarea lojilor din Transilvania (recent alipită de România Mare), intens abordate de lojile cosmopolite şi evreieşti, Zwiedinek, aghiotant regal, din ordinul reginei Maria intră în componenţa unei loji din Braşov “care avea conducerea lojilor din Ardeal” cu misiunea “să încerc dacă lojile minoritare din Ardeal se pot uni cu [Marea] Lojă Naţionala din ţară”, împlinindu-şi misiunea, Zwiedinek va demisiona mai apoi din masonerie, după semnarea Tratatului de unificarea a Marii Loji Simbolice din Braşov cu Marea Lojă Naţională de la Bucureşti, în 1931, (demisia probabil a intervenit şi la cererea expresă a ministrului Armatei, generalul Cihovski, care ordonase o anchetă privind apartenenţa ofiţerilor superiori la masonerie).
3 IANUARIE 1923. Întoarcere de 180° în Supremul Consiliu de 33 din România, care, denunţând angajamentele prealabile ale lui Jean Pangal, hotărăşte prin decret federalizarea lojilor de pe teritoriul României, în Marea Lojă Naţională, “putere absolut autonomă şi suverană pentru gradele simbolice 1-3″. Sediul Marii Loji Naţionale din România va fi stabilit în str. Câmpineanu nr. 45. De aceea, la 11 ianuarie 1923, Supremul Consiliu de 33 din România notifică Marelui Orient al Franţei că “numai el poate administra gradele înalte pe întreg teritoriul românesc” poziţie care va duce la răcirea relaţiilor dintre cele două “puteri masonice suverane”. Mai mult, în martie, Supremul Consiliu de 33 din România se uneşte cu Marea Lojă Naţională.
1923. Reacţie a lojilor cosmopolite şi evreieşti. Pentru o scurtă perioadă de timp, lojile româneşti din obedienţa Marelui Orient al Franţei, grupate în jurul lojei Unirea din Bucureşti, s-au constituit în Federaţia Lojilor Marelui Orient al Franţei în România, în scopul făţarnic al “asigurării mersului dezvoltării normale a Francmasoneriei în România”. Totodată, se constituie o Comisie Consultativă a lojilor din obedienţa americană din România, la conducerea căreia se afla evreul Marcel Davidovici. Ossian Lang, însoţit de fostul mare maestru al Marii Loji Americane din New York, evreul Scudder-Townsed, face o nouă vizită în România pentru a acorda “recunoaşterea deplină organizării lojilor de sub obedienţa americană” unui număr de 7 loji din România, recent constituite în Marea Lojă Districtuală a Marii Loji din New York, moment în care şi-a încetat activitatea Comisia Consultativă.
2 FEBRUARIE 1924. Consiliul Federal al Marii Loji Naţionale din România protestează împotriva calomniilor cuprinse în “Buletinul Asociaţiei Masonice Internaţionale” de la Geneva (Raportul Lang-Scudder), iar la 12 Aprilie 1924, Consiliul Federal, sub preşedinţia Marelui Maestru Zamfir C. Arbore ia act de răspunsurile primite de la diferite ordine masonice, ca urmare a protestului din februarie 1924 la “Raportul Lang-Scudder” (publicat în “Buletinul Asociaţiei Masonice Internaţionale” de la Geneva, nr. 9/1923) şi hotărăşte publicarea atât a documentelor româneşti, cât şi a ecourilor primite din străinătate.
MAI-IUNIE 1924. Unii membri ai Lojii Române nr. 1, din obedienţa americană (deci evreiască) au trimis prin intermediul delegaţiilor Marii Loji din New York, Ossian Lang şi Scudder-Towsend, un “Memoriu” în care pledează împotriva unirii lojilor din Vechiul Regat (numite “române”) cu cele din Transilvania (numite “maghiare”), considerându-le, pe acestea din urmă, superioare ca număr de loji şi membri, “superioare însă şi ca putere de înţelegere a circumstanţelor politice de după război, ca putere de înţelegere a raporturilor internaţionale, ca forţă de voinţă”.
30 OCTOMBRIE 1924. În cuvântul său la Conventul anual al Marii Loji Naţionale din România, Jean Pangal (convertit pe moment la “cauza naţională”, în fapt el se va dovedi un măr otrăvit printre masonii români) arată că aceasta “are un singur scop, acela de a consolida statul unitar naţional român şi că ea (Marea Loja) se pune prin urmare în serviciul ţării în mod necondiţionat”. Se referă apoi la “activitatea lojilor de sub obedienţa americană şi maghiară de pe teritoriul României care caută să provoace discordia şi ura acolo unde noi luptăm pentru unificarea sufletească, tentativele lor vor rămâne deşarte şi într-un viitor foarte apropiat aceste organizaţii vor pieri sub dispreţul unanim al poporului nostru”. Pangal îşi uitase poziţia din urmă cu doi ani, când se auto-punea sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, controlat de evrei şi ostil României. Poziţia sa duplicitară se va manifesta, însă, de-a lungul întregii cariere masone, el însuşi fiind evreu. Cu aceeaşi ocazie, el mai afirma, machiavelic, că “un român care stă sub o obedienţă masonică străină, atunci când în ţară există o Masonerie Naţională, se face în mod conştient sau inconştient unealta străinătăţii şi a intereselor străine de neam”. Era exact ceea ce credeau masonii români şi aşteptau să audă de la un lider al lor. Totodată, astfel, Pangal şi-a câştigat încrederea politicienilor naţionalişti români, de care avea nevoie pentru a-l sprijini pe prinţul Carol al II-lea (şi evreimea din jurul său) să preia Coroana României şi conducerea statului român.
MAI-IUNIE 1929. Masonul evreu Mihail Negru, secretar de redacţie la ziarul Universul recrutează pentru iniţiere numeroşi ofiţeri, cu deosebire din aviaţie şi marină, care apoi “sunt luaţi în primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vină în ţară, că sunt datori să lucreze camarazii spre a-i câştiga acestei idei întrucât starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege major şi energic care nu poate fi decât prinţul Carol”.(…) “Zilele trecute comandorul Bucholzer, din Şcoala navală din Constanţa, a luat parte la o întrunire a membrilor lojii (Steaua Polara) cu care ocazie a ţinut un discurs înflăcărat pentru prinţul Carol”.(…) “Sunt mulţi evrei în această lojă şi convingerea (informatorului care relatează Serviciului de informaţii) este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol, întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare şi că în caz că ar izbucni mişcarea violentă de răsturnare a bolşevicilor, evreii care vor cădea cei dintâi victime ai pogromurilor ce vor avea loc [în Rusia] vor fi toleraţi a se refugia în masă în România”.
5 SEPTEMBRIE 1929. Ofensivă deplină a evreilor masoni. Prin sentinţa nr. 78/1929 a Tribunalului Ilfov, Secţia I Civilă (dos. 3425/1929), rămasă definitivă, s-a recunoscut personalitate juridică Asociaţiei Marelui Orient al României, cu sediul în Bucureşti, str. Lipscani nr. 21, şi s-a dispus înscrierea ei în Registrul persoanelor juridice. Conducerea declarată era formată din: dr. Gh. Gheorghian (preşedinte), general Gh. Solacolu (vicepreşedinte), Iosif Posmantir (casier evreu), dr. Leo Salzmann (secretar evreu), Dumitru Vasilescu, Alfred Paucher, Hugo Humulescu, Alfred Nehuta (membri). În 1930, alegerea Consiliului Ordinului Marelui Orient al României îi propulsează pe St. Brănişteanu (Braunstein), vicepreşedinte activ; Leo Salzmann, mare secretar permanent; S. Feldmman, prim mare veghetor; Marcel Solacolu, prim mare veghetor adjunct, ş.a.
2 DECEMBRIE 1933. Marea Loja Naţională din România votează, în cadrul Conventului anual, o Moţiune prin care masoneria să susţină regimul carlisto-evreiesc, să facă “un zid de nepătruns în jurul Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea, Marele nostru Protector, aşa încât el să poată, în linişte, lucra la propăşirea statului şi a ţării” !
OCTOMBRIE 1936 - FEBRIARIE 1937. Conflictul intern din loja Lumina din Constanţa s-a extins şi în celelalte “ateliere” din acest oraş; el avea drept obiect cererea masonilor români de a fi excluşi din loji masonii “supuşi” (străini) şi, în special, evreii. O altă revendicare (imediat aprobată) a fost aceea de a se pune în templu portretul Suveranului (regele Carol al II-lea), în scopul de a atenua o ripostă dură din partea regelui. Putem conchide că după ce l-au scos pe Dumnezeu din Constituţia Masoneriei Române, masonii români l-au pus la loc de cinste în Templu pe amantul regal al evrecei Grunberg.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #91 : Iunie 27, 2008, 12:20:22 »

http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-06-27&id=239432
A FOST ODATA...
Sergiu Celibidache, un mistic al muzicii
Intr-un 28 iunie, mai precis in 1912, s-a nascut la Roman un baietel pe care il astepta o cariera lunga si consistenta in fata orchestrelor de muzica clasica, si mai ales in fata celor din afara tării sale natale. Prezent in orice istorie a muzicii din secolul anterior, dirijorul a ramas ca unul dintre acei artisti care se nasc rar si nu dispar niciodată. Iar ironia sortii a făcut ca imaginea lui in posteritate, la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, se fie adanc imprimata datorita unor mijloace pe care muzicianul insusi detesta, considerand ca altereaza calitatea actului creator in muzica, ce se petrece in sala de concert: inregistrările.
După moartea muzicianului, intamplata la La Neuville-sur-Essonne, langa Paris, in 1996, inregistrările sale au ajuns la public datorita dorintei familiei, care a incalcat dorinta dirijorului. Tempo-ul mai incet, o caracteristica a interpretarilor pe care le-a creat, este un semn distinctiv in inregistrările care ii dau o a doua viata operei muzicianului. Sau, mai bine zis, o duc in eternitate, cum recunosc cei mai mari muzicieni si critici muzicali din lume.
Tanarul Celi la Berlin
Lectiile de muzica au inceput devreme, la 4 ani, cand studia deja pianul si compoziţia la Iaşi. Mai tarziu, si-a continuat educatia in capitala tarii sale, aprofundand matematica si filozofia. Iar cautarea lor a durat, de fapt, intreaga viata. Prin ele a ajuns la adevarata muzica, la inceputul, pe parcursul si catre sfarsitul drumului sau, mereu preocupat sa faca din muzicienii pe care ii indruma interpreti ai devenirii care este muzica. "Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care se naste, creste, ajunge la un punct de maxima expansiune si moare, ca o planta, ca un sentiment, ca orisicare activitate omeneasca. Deci mata vrei sa fixezi ceea ce te-a impresionat candva, in loc sa păstrezi in matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispozitie elementele cu care intri iar in stadiul de euforie, care inca nu-i muzica... transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, cativa dintre noi, muzica." Asa cugeta Sergiu Celibidache intr-un interviu acordat unui ziarist roman mult mai tarziu, in 1979, cand a revenit sa dirijeze la Bucuresti, dupa ce numele său fusese tabu in tara de bastină două decenii.
Revenind la anii formarii sale, observam ca dupa Bucuresti a urmat Berlinul, oras in care a plecat in 1936 si care i-a dat primele reusite in cariera, oras a carei Academie de Muzica a
frecventat-o, studiind cu Fritiz Stein si Heintz Tiessen, avandu-l ca profesor de psihologie pe Eduard Spengler in persoană si ca profesor de metafizica pe Nicolai Hartmann. Oras care l-a adoptat, oprindu-l ca dirijor al Filarmonicii in 1945, cand era doar un tanar absolvent. Tanarul Celi, cum ii spuneau muzicienii, a dirijat Filarmonica din Berlin pana in 1952, cand, Furtwangler, si-a reluat pupitrul, reabilitat fiind dupa acuzarea ca ar fi colaborat cu regimul nazist. Dirijorul din Romania, perceput ca un conational de muzicienii germani, a interpretat sute de concerte cu Filarmonica din Berlin, cerand-i eforturi numeroase, punand-o in fata unei complicate filozofii a muzicii, găsind mereu ceva de indreptat. Mare dezamagire pentru tanrul nostru, cand, in 1954, orchestra a hotarat ca Herbert von Karajan, si nu Sergiu Celibidache, va lua locul lui Furtwangler...
In cautarea artei, adică a libertatii
Astfel a inceput drumul lung celui care a cercetat si a servit fara intrerupere "experienta transcendentala" care este muzica. A condus apoi cele mai prestigioase orchestre ale lumii, căutand să interpreteze riguros emotia transmisa prin partitura. A mers fara ezitare pe drumul catre libertate, caci astfel intelegea arta general si propria artă: "Cultura nu este altceva decat drumul spre libertate. Arta este libertate, cu toate ca ea te prinde in senzatii."
După 1955, a dirijat Orchestra Natională din Paris, Orchestra Radio din Stuttgart etc. A tinut cursuri de perfectionare in arta dirijoral la Munchen, Siena sau Fontainebleau, a predat la Universitatea germana Maintz si, după 1984, la Institutul Curtius din Philadelphia. A conferentiat in marile centre culturale din lume. In aceste decenii a devenit "legendarul maestru"si "mare preot al artei", cum il numeste James Oestriech, de exemplu, considerandu-l una dintre personalitatile muzicale cele mai importante ale secolului. A refuzat in repetate randuri sa faca inregistrari, avand credinta ca ele altereaza calitatea si sensul muzicii, care se naste in sala de concert. Si-a castigat reputatia de "mistic inaccesibil" care nu face nici un compromis cu interpretarea.
Si in 1979 a făcut un pas urias pentru propriul drum: a devenit dirijor permanent al Filarmonicii din Munchen si director muzical general al orasului. Iar Filarmonica a trait ani de glorie, devenind una dintre cele mai bune orchestre simfonice ale lumii.
"Ultimul dirijor care intruchipeaza geniul nebun"?
Subscriu la comentariul criticului citat mai sus, care scria ca Sergiu Celibidache s-a transformat intr-o imagine mitica, intr-un figură intangibila, cu o filozofie a ei, un talent care cere imposibilul de la orchestra, care nu vrea sa faca inregistrari, care nu da interviuri. Un dirijor care ramane nemuritor prin interpretările date operelor unor compozitori precum Anton Bruckner, Claude Debussy etc. Un dirijor capabil sa conducă orchestra spre muzica autentica, un dirijor care reuseste sa evoce, in Simfonia Renan a lui Schumann, de exemplu, grandoarea Catedralei Cologne, sursa de inspiratie a operei. Un muzician care intelege si dramaticul şi comicul, producand nuante si fluctuatii infinite. "Una peste alta, ca si in cazul celor mai multi dintre dirijorii care intruchipau "geniul nebun" (Stokawski, de exemplu), opera lui Celibidache se intinde aleatoriu de la uluitor la grotesc", concluzioneaza David Hurwitz intr-un articol intitulat " Celibidache: ultimul dirijor care intruchipeaza geniul nebun?"
Cu trei ani inainte de moartea muzicianului, John Rockwell, critic muzical, facea in "New York Times" o descriere a interpretarilor realizate sub bagheta dirijorului de origine romana: "fanatic repetate", "scrupulos concepute", de fapt "interpretari lente, ca cristalul".
muzicianului, pastrata in memoria unor dirijori, interpreti si melomani, in unele inregistrari video si filme documentare, este de descoperit in primul rand in inregistrarile pe care familia s-a hotarat se le facă publice, in pofida dorintei artistului, care credea ca inregistrarea audio distorsioneaza spontaneitatea actului de a face muzica, gest pe care James Oestriech l-a inteles cel mai bine: "Indiferent de ce demoni l-or fi impins pe fiul lui Celibidache sa-i incalce hotararea si sa faca publice inregistrarile, ascultatorul nu fi poate fi decat recunoscător."
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #92 : Iunie 28, 2008, 10:07:22 »

http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-06-28&id=239436
Ziua invaziei vazuta de Antonescu
Mi se pare semnificativ ca astazi, 28 iunie, la 68 de ani dupa raptul Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica, apare in librarii primul volum din "Jurnalul maresalului Ion Antonescu".
Istoriografia despre cel mai controversat lider roman face un serios salt inainte odata cu aparitia acestei lucrari. Documentul "Pentru Memorii" cuprinde doua file umplute cu "gandurile" generalului axate pe evenimentul ocuparii ilegale a Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre trupele sovietice. Scrie Ion Antonescu: "Pierderea Bucovinei si a Basarabiei nu ne poate indreptati sa cedam lupta". Si mai departe: "Orice popor are o vitalitate inepuizabila, datorita careia poate sa reinceapa lupta dupa erori comise si infrangeri suferite... Destinul nostru m-a aruncat in mijlocul unei fatale <<panze a Penelopei>>. Luam drumul de la cap si cu Bucovina si cu Basarabia. Depinde de noi sa ajungem repede la capul lui. Va depinde tot de noi sa transformam intr-o opera istorica temeinica ceea ce a fost atat de fragil".
Accedarea la putere a generalului Ion Antonescu a fost rezultatul natural al tradarii din iunie 1940 si al catastrofei traite de populatia tarii prin pierderea celor doua provincii romanesti, Basarabia si Bucovina. Din lectura "Jurnalului" apare cu claritate faptul ca si declansarea, la 22 iunie 1941, a razboiului romanesc impotriva Uniunii Sovietice este o rezultanta a actului agresiv savarsit de sovietici la 28 iunie 1940. Purtat de valurile protestului popular si al dorintei de revansa romaneasca asupra ocupantului sovietic a devenit Ion Antonescu, in urma cu 68 de ani, Conducatorul tarii.
Putine sunt lucrarile lasate posteritatii de personajele principale ale epocii, jurnalele la persoana intai sunt si mai rare. Nici cartea despre care vorbim nu e un jurnal intim, dar valoarea sa istorica este uriasa, in primul rand pentru ca e o sursa originala, valorificand un document inedit fundamental: "Jurnalul activitatii lui Ion Antonescu, Conducatorul Statului". El a fost intocmit de colaboratorii maresalului, cu stiinta lui Ion Antonescu, in cadrul Cabinetului Militar, ingaduind in premiera cititorului, asa cum subliniaza Gh. Buzatu, "sa patrunda in intimitatea Guvernului si anturajul Generalului/Maresalului, in sfera deciziilor capitale de ordin politico-diplomatic, militar si social-economic, toate expuse intr-o ordine si logica precisa, care nu ingaduie denaturari grosolane si interpretari labile".
In ce-l priveste pe Ion Antonescu, istoricii au astazi privilegiul de a avea la dispozitie cateva surse esentiale cu caracter memorialistic. Conducatorul era preocupat sa lase posteritatii documentele necesare care sa nu permita intinarea sau falsificarea imaginii sale. Aproape tot ce a spus si a decis Antonescu a aparut in presa vremii sau a fost fixat in scris. In mod special, maresalul a notat cu propria sa mana pagini destinate fie unui Jurnal intim, fie unei istorii a anilor de guvernare. Gh. Buzatu inregistreaza 15 asemenea documente. Voi enumera doar cateva:
De pilda, inainte ca regele Carol al II-lea sa dea ordinul arestarii sale, (9 iulie 1940), generalul Ion Antonescu a redactat doua file de "Consideratii" referitoare la intrevederea avuta cu regele (4 iulie 1940). Alaturate "Memoriului" lasat regelui referitor la cedarea fara lupta a Basarabiei si nordului Bucovinei, aceste pagini sunt deosebit de relevante intru cunoasterea evenimentelor care au dus la accedarea la putere a lui Ion Antonescu.
"Istoricul arestarii mele"
Intr-un alt document, "Istoricul arestarii mele", Antonescu relateaza cum a fost surghiunit, la Predeal, in dimineata de 9 iulie 1940, "din Inalt ordin al Majestatii Sale", fiind trimis la Manastirea Bistrita. De aici ii scrie sotiei sale, Maria, o incunostiinteaza ce i s-a intamplat, si-i cere o serie de obiecte personale, hartie de scris, un stilou, cateva "carti de istorie, de filosofie, de economie politica, Racine". De la Bistrita, generalul ii cere sotiei sa fie "calma" si "demna", si-o asigura ca "orice suferinta nu va egala linia mea dreapta si nevinovatia mea".
"Reflectii din inchisoare: De ce am ajuns la Bistrita?" prezinta versiunea generalului asupra deciziei regelui Carol al II-lea care patrona un regim "tabacit de minciuna". Antonescu nu-i iarta regelui indiferenta fata de notele ultimative din 26-27 iunie 1940 ale ministrului de Externe sovietic Viaceslav Molotov, note brutale si ultimative, reprezentand "o groaznica scadenta". Generalul care critica clasa politica si pe rege pentru toate "calamitatile", avea statura morala sa faca acest lucru, deoarece inca din 1924, el avertizase ca granita de Est nu era "definitiva", ca de acolo Bucurestii trebuie sa se astepte la complicatii". Gh. Buzatu subliniaza ca, relativ la acceptarea notelor ultimative ale Uniunii Sovietice, generalul Ion Antonescu aprecia ca numai ancheta faptelor si istoria urmau a stabili ce anume a contat in iunie 1940: inconstienta, nepriceperea sau tradarea. Cele mai importante din aceasta serie de documente destinate de maresal pentru a-l ajuta la scrierea memoriilor sunt, fara indoiala, "Jurnalul activitatii domnului Ion Antonescu, Conducatorul Statului (27 septembrie 1940 - 21 iulie 1944)" si "Registrul istoric al Conducatorului Statului".
"Preludii. Explozia. Revansa"
Deocamdata, a aparut primul volum din "Jurnal", cuprinzand "Preludii. Explozia. Revansa (4. IX. 1940 - 31. XII. 1941)" - editori: Gh. Buzatu, Stela Cheptea si Marusia Cirstea. Profesorul Gh. Buzatu cerceteaza de cateva decenii viata si faptele maresalului, opiniile sale sunt, in genere, cunoscute. El socoate ca "istoria veacului al XX-lea este frecvent si grosolan violentata", dar "in ciuda denigrarilor si contrafacerilor istoricilor improvizati sau ale activistilor aflati in slujba Inaltelor Porti de aiurea, figura Maresalului Ion Antonescu s-a impus constant". Nu e locul, aici si acum, sa vedem unde are si unde nu are dreptate istoricul, voi spune doar ca intre cele 1,5 milioane de titluri de carti si studii reprezentative axate pe tema celui mai mare conflict armat din istorie, "Jurnalul lui Ion Antonescu" marcheaza o premiera istorica si editoriala. Cartea devine un instrument de lucru esential pentru istorici, este si o lectura palpitanta pentru cei preocupati de tainele vietii si epocii lui Ion Antonescu.
Despre luminile si umbrele Jurnalului voi reveni.
28 iunie 1940: Armata Rosie intra in Basarabia
Astazi se implinesc 68 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, cand in urma ultimatumurilor din 26 si 27 iunie 1940 armatele sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucuvinei si Tinutului Hertei, o suprafata de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici romani.
Soarta acestor teritorii a fost pecetluita anterior prin semnarea de catre URSS si Germania nazista la 23 august 1939 a Protocolului Aditional Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, Berlinul acceptand pretentiile absurde ale Moscovei pe fondul declansarii conflictului mondial.
La 26 iunie 1940 este remis guvernului de la Bucuresti primul ultimatum sovietic, prin care Moscova solicita imperativ "rezolvarea imediata a chestiunii inapoierii Basarabiei catre Uniunea Sovietica". Cererile guvernului URSS catre guvernul regal al Romaniei cuprindeau doua puncte: sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia si sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit unei harti anexate. In fata sovaielilor autoritatilor romane, Moscova inainteaza cel de al doilea ultimatumul din 27 iunie, guvernul roman fiind somat sa cedeze teritoriile disputate in 4 zile (1 iulie-n.r.), fiind stipulat ca trupele sovietice vor ocupa inca din 28 iunie Chisinaul, Cernautii si Cetatea Alba. Evacuarea din perioada 28 iunie-3 iulie s-a facut in graba, cu mari dezordini, intr-un cadru psihologic de panica generala in randul autoritatilor si a populatiei civile, impreuna cu armata evacuandu-se institutiile administrative, judiciare, bisericesti, o parte a institutiilor de invatamant. Documentele romanesti, sovietice si occidentale atesta numeroase atrocitati comise impotriva armatei si populatiei civile romanesti de catre soldati sovietici si grupuri de partizani comunisti. Imediat dupa aceasta data a inceput calvarul pentru populatia din aceste teritorii, fiind confiscate si nationalizate principalele mijloace de productie, bancile, transportul feroviar, mijloacele de telecomunicatii, spitalele, institutiile de invatamant, depozitele, hotelurile, imobilele, casele celor refugiati. Proprietatile funciare au fost confiscate, taranii fiind obligati sa adere la sistemul colhoznic. Organele de represiune sovietica au declansat ofensiva impotriva simbolurilor romanismului in regiunile ocupate, fiind lichidate peste 21 de manastiri, 623 de biserici si fiind executati sau deportati in gulagurile siberiene sute de preoti. La 13 iunie 1941, 4517 familii cu peste 27 de mii de membri au fost deportate in Siberia, cu doar cateva zile inaintea declansarii operatiunilor de eliberare a Basarabiei de catre armata romana la 22 iunie 1941. (M.I.)
Tesu SOLOMOVICI

Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #93 : Iunie 29, 2008, 13:23:55 »

http://www.gardianul.ro/2008/06/29/arhivele_gardianul-c57/complotul_regelui_carol_al_ii_lea_mpotriva_mitropolitului_basarabiei-s116365.html
Complotul Regelui Carol al II-lea împotriva mitropolitului Basarabiei
29.06.2008


În consistentul volum „Procesul si apararea mea”, publicat în 1937, napastuitul mitropolit al Basarabiei Gurie Grosu (1877-1943) califica drept „complot apocaliptic” prigonirea, declansata ca din senin împotriva sa de Sinod si de ministrul cultelor. Mitropolitul atragea atentia ca numai în aparenta era vorba de un conflict personal, în realitate fiind unul de ordin social-politic. Timp de 5 ani, înaltul ierarh a fost supus hartuirii oficiale, sub diferite pretexte, înlaturat din functie si trimis în fata justitiei. Doar evolutia evenimentelor istorice a reusit sa aduca o rezolvare radicala cazului sau. Dreptatea venea însa prea târziu. Totul a pornit de la controlul averii mitropolitului în urma caruia, prin decizia Ministerului Instructiunii, Cultelor si Artelor din 1936 se stabilea ca ierarhul Gurie, „abuzând de situatiunea sa, calcând dispozitiunile legii si Statutului pentru organizarea BOR, cât si ale legii contabilitatii publice, stapânind singur si fara drept bunurile apartinând Eparhiei”, a pricinuit, „printr-o gestiu
ne neregulata si frauduloasa”, o paguba de peste 12 mil. lei, suma care îi era imputata. Împotriva deciziei de imputare, mitropolitul a facut apel la Înalta Curte de Conturi. Totodata, în noiembrie 1936, ministrul cultelor V. Iamandi „trimite în cercetarea Curtii de Casatie pe Î.P.S. Mitropolitul Gurie al Basarabiei pentru delicte de drept comun ce s-au stabilit în sarcina sa”.

Basarabia cere ca regele sa duca o viata morala
Una dintre marile întrebari ale cazului mitropolitului Gurie ramâne aceea de a sti care a fost motivul ce l-a determinat pe Carol al II-lea sa-si reverse mânia pe înaltul ierarh basarabean. S-a speculat mult pe tema întâlnirii de la Chisinau, din 2 iunie 1935, dintre notabilitatile Basarabiei si rege, însotit de primul sau ministru Gh. Tatarescu.Cu aceasta ocazie, spre sfârsitul discutiilor, monarhul s-ar fi adresat celor de fata, oarecum retoric:
- Ce cere Basarabia spre a fi multumita?
Vorbind parca în numele tuturor, mitropolitul ar fi raspuns cu glas tare:
- Basarabia este o provincie crestina si cere ca, la Palatul Regal, regele tarii sa duca o viata morala, în conformitate cu principiile crestine, si nu sa traiasca în concubinaj ...
Iritat la culme, auzind cele spuse, Carol a întors spatele celor de fata si a plecat furios.Totodata, adevaratul substrat este foarte probabil sa fi fost apropierea mitropolitului de miscarea legionara. Printre altele, acesta a finantat discret atât revista nationalista „Basarabia crestina” (condusa de Sergiu Florescu), cât si publicatia cuzista „Apararea nationala” (coordonata de C. Tomescu).
Dar evenimentul care, se pare, a umplut paharul si a declansat represiunea regala s-a petrecut în vara anului 1936. În luna august a aceluiasi an, o tabara de voluntari a tineretului legionar, sub îndrumarea prof. I. Dobre, de la Colegiul „Sfântul Sava”, si-a propus sa strânga, spre dreapta cinstire, osemintele militarilor români cazuti în primul razboi, care „albeau” râpele muntilor. Osuarul a fost realizat la Predeal, ridicându-se si un mausoleu. La inaugurare, au participat capeteniile legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, iar sfintirea locului a fost facuta de 100 de preoti din zona, în frunte cu mitropolitul Gurie. Palatul Regal a fost informat si imediat Carol al II-lea a emis un decret prin care se interziceau taberele de munca voluntara, iar osuarul era luat în stapânire de jandarmi.

Sinodul nu-l sprijina pe Mitropolit
Actiunile împotriva Mitropolitului Gurie au fost coordonate de ministrul cultelor si artelor Victor Iamandi, la porunca directa a Palatului Regal. La 9 octombrie 1936, ministrul îi cere Mitropolitului demisia, ca singura solutie „care poate închide aceasta penibila chestiune care de ani de zile turbura viata bisericeasca a Basarabiei”. În fata refuzului lui Gurie, se sesizeaza Înalta Curte de Casatie si Justitie pentru savârsirea de catre acesta a unor delicte de drept comun si se solicita Sfântului Sinod sa ia masuri corespunzatoare. Acesta convoaca sedinta pentru sâmbata 7 noiembrie, fara anuntarea împricinatului, care afla totusi din presa si vine la Bucuresti. În convorbirea avuta cu Patriarhul Miron Cristea, Mitropolitul Basarabiei ramâne ferm pe pozitia sa: fiind neîntemeiate învinuirile ce i se aduceau, era în interesul sau si al Bisericii sa nu-si dea demisia, ci sa lupte spre a-si dovedi nevinovatia; la rândul sau, presedintele Sinodului pretindea, dimpotriva, ca trebuie cu orice pret sa demisioneze, caz în care ar fi fost absolvit de raspundere, i s-ar recunoaste dreptul la pensie ca mitropolit si astfel întregul scandal s-ar stinge. Majoritatea membrilor Sfântului Sinod, inclusiv Nicolae, Mitropolitul Ardealului si presedintele Comisiei sinodale speciale, apreciau, de asemenea, ca atât interesul ierarhului de la Chisinau, cât si al Bisericii impuneau demisia acestuia. În sedinta din 11 noiembrie 1936, cu unanimitatea voturilor celor 15 membri prezenti (din 28), Sfântul Sinod hotara suspendarea temporara a Mitropolitului Gurie pe tot timpul anchetei si instructiei judiciare. Încercarile înaltului ierarh de a tempera activitatea autoritatilor laice si ecleziastice prin întâmpinari depuse la Sfântul Sinod si cereri formulate la administratie nu au condus la nici un rezultat.

Interventia lui Nicolae Iorga, fara efect
Cenzura obliga presa sa nu comunice nimic în apararea lui, ci numai atacurile venite din orice parte. În plus, Gurie era anuntat sa nu se mai prezinte nici la sedintele Senatului, al carui membru de drept era, în calitate de mitropolit. Acest fapt l-a facut sa-i scrie la 17 noiembrie 1936 profesorului Nicolae Iorga (pe care îl cunostea înca din timpul refugiului de la Iasi, din anii 1917-1918) si sa protesteze fata de tratamentul ”nu numai necrestinesc, dar neuman si cu totul nepotrivit fata de un ierarh al tarii”. Marele istoric si senator da citire scrisorii în sedinta Senatului din dupa-amiaza aceleiasi zile, însotita de consideratiile sale critice si de protestul fata de avertizarea mitropolitului de a nu mai participa la sedintele camerei superioare a Parlamentului, drept care nu apartinea decât forurilor competente ale acesteia! Dar si interventiile savantului aveau sa ramâna fara ecou deosebit în rândurile atotputernicilor zilei. În aceasta situatie disperata, când era somat sa plece la manastire si sa fie lipsit de mijloacele minime de a-si pregati apararea si când se gasea fara nici un sprijin, la 19 noiembrie 1936, Gurie se adreseaza, printr-o telegrama, regelui Carol al II-lea. Dupa ce, pe scurt, îi arata suveranului abuzurile si ilegalitatile comise împotriva sa, îi cere „sa fiu lasat liber la Chisinau, spre a ma îngriji de probele apararii când se face ancheta judiciara, drept al oricarui muritor, si sper ca si al meu care am contribuit la renasterea constiintei nationale în Basarabia si la unirea acestei Provincii cu Patria Mama”. Evident, nu a primit nici un raspuns! S-a încercat si o interventie pe lânga regina Maria, dar starea precara a sanatatii si marginalizarea la care era supusa au facut sa nu se soldeze cu un rezultat.

Înaltii prelati tac mâlc ori îi cer capul lui Gurie
Din pacate, si în cazul Gurie, aproape fara exceptie, înaltii ierarhi ai BOR au tacut sau chiar au contribuit la darâmarea confratelui lor. Într-o scrisoare din 20 mai 1937, adresata Patriarhului Miron si Sfântului Sinod, Mitropolitul scria, adresându-se acestora: „În ce vesnicie Va considerati, pe ce plan de existenta eterna va socotiti si în ce lume nepieritoare Va credeti în raport cu mine, om, arhiereu si ierarh ca si Înalt Prea Sfintiile Voastre, ca sa procedati asa cum faceti, lasând sa se umple, prin purtarea fata de mine, paharul nedreptatilor si ilegalitatilor?”. Printre cei direct vizati se numarau: Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, „care mi-a cerut capul cu orice pret”, Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, „împotrivindu-se din rasputeri la orice ameliorare a situatiei mele”, Nicodim, Mitropolitul Moldovei, „care cu atâta liniste, siguranta si multumire îmi ocupa locul din care sunt îndepartat în chipul cel mai ilegal si necanonic...”. Cuprins de disperare si nemainadajduind dreptate decât din partea istoriei, prin rânduri pline de dramatism ajunge sa recurga la un argument extrem: reamintirea atitudinii pe care unii dintre acestia o avusesera în problema unirii regiunilor în care se aflau ei înainte de 1918 cu Regatul României. Într-adevar, Gurie cel napastuit în 1936 avusese, printre putini, o atitudine nationala, ireprosabila, militând pentru alipirea Basarabiei la trunchiul tarii. De pe aceasta pozitie era îndreptatit sa întrebe, la 30 mai 1937, pe Patriarhul Miron Cristea, devenit acum mâna dreapta, neindulgenta a lui Carol al II-lea: „Vi se parea bunaoara ca faceti opera arhipastoreasca si ca Va îndeplineati rol de apostol sfânt al crestinatatii când în timpul declararii razboiului nostru de dezrobire nationala semnati pastorale de blestem si osânda împotriva ostirilor românesti care veneau sa-si jertfeasca viata, pentru eliberarea fratilor de sub unguri?” Si continua: „Tot astfel Înalt Prea Sfintitul Nicolae al Ardealului i se parea poate ca face opera de român luminat si de teolog inspirat când a semnat alaturi de altii, în momente critice, protestul antiromânesc, publicat în februarie 1917, împotriva unirii românilor ardeleni cu România, sustinându-se ca românii ardeleni s-ar simti fericiti cu ungurii si sub conducerea lor”. Dar ce mai conta trecutul în fata unui prezent în care puterea si pozitia ierarhica constituiau „bunul cel mai de pret”?

Trecerea lui Gurie la cele vesnice rezolva problema
La 14 ianuarie 1939, Înalta Curte de Casatie si Justitie respingea ca nefondat recursul Î.P.S.S. Mitropolit al Basarabiei contra ordonantei de trimitere în judecata pentru neregulile din fondul administratiei bunurilor eparhiale. La 6 martie 1939 se stinge din viata la Cannes (în Franta), unde plecase pentru tratament, Patriarhul Miron, „seful Bisericii Ortodoxe Române si, în acelasi timp, primul sfetnic al Majestatii Sale Regelui Carol al II-lea”. În locul sau, la 30 iunie acelasi an, Colegiul electoral desemneaza „aproape cu unanimitate” ca Patriarh pe Mitropolitul Moldovei Nicodim (în vârsta de 75 ani), un alt „inamic declarat” al lui Gurie. Abdicarea lui Carol al II-lea si instaurarea „statului national-legionar” la 15 septembrie 1940 au creat sperante pentru ierarhul prigonit. Printr-un decret-lege din 5 octombrie 1940 s-a dispus revizuirea proceselor politice din perioada 1932-1940. Retras la Manastirea Antim din Bucuresti, Gurie Grosu îsi mai asteapta înca dreptatea. În iunie 1941, Basarabia era din nou rapita. Mitropolia Basarabiei desfiintata îsi începea calvarul, nici astazi sfârsit. Vizând raspunderea patrimoniala a unui om ramas fara nimic în planul celor lumesti, procesul judiciar ramânea practic fara obiect. În noiembrie 1943, retras la manastirea Cernica, alaturi de mai multi preoti basarabeni, refugiati din calea bolsevismului, Mitropolitul Gurie, poate întrucâtva resemnat, avea sa se desavârseasca din viata. Astfel, controversa din rândurile Bisericii Ortodoxe Române, generata de cazul sau, se stingea de la sine.


Mircea Duţu
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #94 : Iunie 30, 2008, 13:22:54 »

ZIUA ÎNVĂŢĂTORULUI ŞI CONGRESUL NAŢIONAL AL ÎNVĂŢĂTORILOR.
,,Bogaţi în lipsuri, în îndatoriri şi în iubiri de moşie,, (după spusele unui învăţător arădean la 1923), învăţătorii îşi au ziua lor în 30 iunie. Puţine sărbători au rămas neclintite in calendare atât sub monarhie cât şi sub regimul comunist dar şi sub guvernările post decembriste.
De ce? Fiindcă este chiar data de ,,naştere,, a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România. În 30 iunie 1927 Tribunalul Ilfov a autentificat statutul AGIRo cu nr 12686 prin sentinţa nr 39. Se oficializa atunci manifestarea solidarităţii de breaslă la nivelul României Mari -corolar al tradiţiei asociative învăţătoreşti începută la 1869 în diferitele provincii în care exista şcoală românească.
De ce neapărat 30 iunie? Autentificarea statutului AGIRo în chiar 30 iunie şi marcarea an de an la 30 iunie a zilei celor care învaţă copiii (fiind asimilaţi aici şi profesorii şi educatoarele) a fost aleasă fiindcă la 30 iunie ortodocşii au în calendar ,,Soborul Sfinţilor 12 Apostoli,, , iar greco-catolicii ,,Adunarea celor 12 Sfinţi Apostoli,,. Învăţătorii din România şi-au asumat şi îşi asumă zi de zi misiunea de apostoli şi înţeleg să sărbătorească de chiar ziua apostolilor. Mai mult, sediul din perioada interbelică a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România a fost (şi sperăm ca vreun guvern democratic să îl restituie asociaţiei noastre) pe strada Sfinţii Apostoli la nr 14.
30 iunie s-a împământenit. În calendare oficiale, autorităţi publice sau sindicale mai mult sau mai puţin efemere fixează uneori date care să convină agendei lor sau confundă Ziua Învăţătorului din România cu zile internaţionale ale educaţiei. În numele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România transmitem urări de bine dăscălimii române. Ştim că unii din ei vor marca această zi ca şi altădată. Vor primi felicitări de la mai marii zilei şi se vor bucura că nu au fost uitaţi că sunt apostolii neamului. Dacă vor fi uitaţi şi nu vor fi felicitaţi vor primi cu seninătate această uitare de chiar ziua lor şi a apostolilor şi vor reflecta că se confirmă iar şi iar sensurile reale ale apostolatului. Unii se vor întâlni poate grupuri-grupuri şi vor discuta despre profesia lor, îşi vor desemna delegaţii la Congresul Învăţătorilor din 6 septembrie. Vor discuta despre cum abia mai fac faţă să îşi ţină proprii copii pe la şcoli înalte sau să îi aşeze pe la casele lor şi, cumpătaţi, vor cădea de acord să reducă la 5 lei de persoană consumaţia pe care ar fi vrut-o de de ziua lor de 10 lei.
Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România invită colegii din ţară în 6 septembrie la Bucureşti la Congresul Naţional al Învăţătorilor din România şi al Învăţătorilor Români de peste Hotare. Preşedintele Camerei Deputaţilor ne-a aprobat să ţinem congresul la Palatul Parlamentului.
La precedentul congres, pe lângă 650 de învăţători din toate judeţele României au fost prezente şi 40 de cadre didactice de etnie română din Ungaria, Transcarpatia, Bucovina de Nord, Basarabia de Sud, Transnistria, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Timoc, Banatul Sarbesc.
Suntem siguri că ne vor onora cu parteneriatul şi sprijinul lor cele mai înalte oficialităţi române, ministerul nostru, sindicatele, univesităţi, administraţie locală. Contăm şi pe faptul că învăţătorii din capitală ne vor fi gazde bune.
Pentru a vă anunţa prezenţa sau disponibilitatea de a sprijini acest eveniment sunaţi la tel 0723259290 şi consultaţi informaţiile de pe FORUMUL paginii www.aiarad.ro
Viorel Dolha
preşedintele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România
Altermedia, 30 iunie 2008
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #95 : Iunie 30, 2008, 13:28:43 »

Si un text de mare actualitate, chiar daca a fost scris anul trecut.

Noua Ordine Mondială şi Educaţia
de Lech Biegalski, 14 octombrie 2007
ACEST ARTICOL descrie modificările negative din educaţie, care nu pot fi explicate prin vreo justificare profesională, competentă. Chiar dacă sunt date motive pentru a le raţionaliza, un scurt rezumat al acestor schimbări, prezentat într-un context politic mai larg, este alarmant. Faptul că toate au pornit după căderea Uniunii Sovietice şi toate indică spre o singură direcţie, semnalează un sabotaj deliberat.
Competiţia ideologică s-a încheiat
Al Doilea Război Mondial nu s-a sfârşit în 1945. A continuat până la colapsul Uniunii Sovietice în 1991. Termenul “Răboi Rece” face referire nu doar la cursa înarmării, ci şi la competiţia ideologică dintre comunism şi capitalism, în care propaganda politică a jucat un rol major. Ca răspuns la Pactul de la Varşovia, vestul a creat NATO. Ca răspuns la Drepturile Muncitorului, vestul a promovat Drepturile Omului. Ca răspuns la programele sociale comuniste, vestul a înfiinţat propriile reţele de susţinere socială.
Cei care au crescut pe acest continent (America de Nord, n.t.) s-ar putea să nu înţeleagă concluziile mele. În timp ce trăiam în Polonia, începând cu anii 1950 şi până la mijlocul anilor 1980, am ascultat regulat emisiunile în poloneză ale Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Aceste canale propagandistice, finanţate sub umbrela Congresului S.U., au zugrăvit consistent o imagine a Americii ca un paradis în care libertatea, democraţia, drepturile omului, asigurarea slujbelor, un înalt standard de viaţă şi programe sociale excepţionale au permis poporului să trăiască cu demnitate. “Familii Americane Fericite” a fost cea mai atractivă temă.

De cealaltă parte a Cortinei de Fier, comunismul era condus de “reprezentanţii clasei muncitoare” şi se presupunea că familiile muncitoare o duc mai bine aici. Investind în popor, creând un standard al vieţii mai înalt şi condiţii sociale decente în vest, elitele vestice au înteţit un conflict ideologic în blocul sovietic şi au inspirat revolte în Europa de Est, care au contribuit la căderea comunismului.
În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, vestul a câştigat războiul şi competiţia ideologică s-a încheiat. “Restucturarea” a fost prompt implementată şi covorul magic, vechi de 46 de ani, a început să se înfăşoare înapoi. La fel s-a petrecut cu asigurarea slujbelor, standardul înalt al vieţii, programele sociale decente, slujbele cu normă întreagă, concedii plătite, asigurarea slujbelor (repetiţie în textul original, n.t.), beneficii, democraţia şi accentul pe drepturile omului şi demnitatea umană în general. Se pare că toate binefacerile de care am beneficiat în anii 1970 şi 1980 nu ne-au fost date dintr-un adevărat sprijin pentru o viaţă decentă a familiilor muncitoare. Se pare că nu au fost “câştigate” într-o luptă dintre muncitori şi capitalişti. Mai degrabă, au fost folosite temporar de elite ca arme în războiul ideologic între vest şi est. Războiul este acum încheiat, şi aşa este şi “capitalismul cu faţă umană”.
Cultura
“Corpul şi sufletul constituie omul şi tot ceea ce este uman şi poartă orice fel de relaţie cu omul; toate acestea posedă formă şi conţinut, o latură internă şi una externă. Deplinătatea vieţii necesită ambele, deoarece căderea uneia duce la dislocarea întregului. Părţii interne, spirituale, a vieţii îi aparţin conceptele de Bine (moralitate) şi Adevăr; corpului, sănătatea şi prosperitatea; suplimentar există categoria Frumuseţii, comună corpului şi sufletului. Nu există manifestare a vieţii care să nu aibă o relaţie cu una din aceste categorii, deseori cu două sau mai multe. Aici îşi au locul fiecare faptă şi fiecare opinie.” — Prof. Feliks Koneczny, Pluralitatea Civilizaţiilor, 1935.
La începutul secolului al XX-lea, o nouă ştiinţă a luat naştere în Europa. Dezvoltarea i-a fost permisă pentru trei decade, înainte de a fi clasată şi restrânsă în instituţii secrete. A fost numită “Istoriosofie” sau Psihologia Istoriei. Unul din reprezentanţii de frunte ai istoriosofiei a fost prof. Feliks Koneczny de la Universitate din Vilno.
Koneczny a crezut că civilizaţiile au fost formate de popoare care împărtăşeau priorităţi comune şi valori culturale comune. El susţinea că modificările istorice au fost întotdeauna permise de valorile şi priorităţile modificate dinamic. Activitatea sa s-a concentrat pe aceste valori şi pe cinci domenii ale activităţii umane în care toate aceste valori îşi au originile şi existenţa. În continuare, un scurt rezumat al teoriei sale centrale.
Toate activităţile umane pot fi înglobate în cinci domenii existenţiale. Koneczny le numea Domeniul Adevărului, Binelui, Frumuseţii, Sănătăţii si Prosperităţii. În acest rezumat vom folosi termeni mai moderni:
1. Domeniul Intelectual - include activităţile pur intelectuale. În acest domeniu oamenii încearcă să recunoască Adevărul şi să facă distincţia între Adevărat şi Fals. Activităţile care cad în acest domeniu includ educaţia, cercetarea, ştiinţele şi toate celelalte surse de informaţii fundamentate pe (elemente) faptice, logică şi abordare raţională, obiectivă.
2. Domeniul Moral şi Legal - include valorile morale şi reglementările legale. În acest domeniu, oamenii disting între Bine şi Rău, şi de asemenea între Corect şi Greşit. Câmpurile aceastei categorii includ religia, obivceiuri tradiţionale şi valori morale, cât şi întregul ansamblu al ştiinţelor şi activităţilor juridice.
3. Domeniul Emoţional şi Spiritual - include experienţele emoţionale şi spirituale. În acest domeniu, oamenii disting între cele care le plac şi displac, bazate pe sentimentele lor, şi experimentează fericire, tristeţe, supărare, frică, iubire, ură, gelozie, mândrie, ruşine şi împlinire spirituală. Arta, muzica, credinţele supranaturale, bunul gust, moda, religia, fanatismul, vremurile triste, vremurile fericite şi multe alte activităţi încărcate emoţional pot fi găsite în acest domeniu.
4. Domeniul Biologic - include toate activităţile care promovează şi protejează un trai sănătos. Exemple includ producerea hranei, dieta sănătoasă, stil activ de viaţă, igiena şi mediul curat, cât şi toate serviciile medicale şi farmaceutice.
5. Domeniul Economic - reprezintă toate activităţile care furnizează siguranţa materială şi bunăstarea.
Folosind exemple concrete, luate din surse istorice, Koneczny a arătat că multe dintre valorile culturale fundamentale, conţinute în fiecare din aceste cinci domenii, sunt comune diferitelor civilizaţii. De exemplu, majoritatea civilizaţiilor recunosc omorul, furtul, minciuna şi înşelaciunea ca fiind Rele şi Greşite. Totuşi, multe alte valori sunt interpretate diferit. Ceea ce este considerat adevărat într-o cultură, poate fi considerat fals în alta. De exemplu, descrierile Creaţiei în diverse tradiţii religioase diferă între ele şi diferă faţă de teoria evoluţiei. Un alt exemplu este cel al vechii tradiţii indiene a masturbării (masculine) publice, ca o expresie a extazului religios, care cu greu ar putea fi recunoscută ca “Frumoasă” de vreun standard cultural sau religios vestic.
Conform lui Koneczny, diferenţele în cadrul unor domenii specifice au un impact minor asupra culturii, ca un întreg. Ceea ce este mult mai important, este ierarhia domeniilor însăşi. Pentru a o înţelege mai bine, notaţi cele cinci domenii existenţiale în ordinea propriilor priorităţi, de la cea mai importantă în viaţă la cea mai puţin importantă. Observaţi că primul, domeniul de vârf, este excepţional de important, fiind cel pentru care aţi sacrifica toate celelalte valori, oricând aţi face alegerea. Chiar dacă diferiţi oameni vor apărea cu priorităţi diferite, şi în consecinţă vor face alegeri diferite în vieţile lor, cultura la scara unei naţiuni poate fi definită ca un sistem prevalent al domeniilor existenţiale, de obicei sprijinit de religiile sau ideologiile locale şi acompaniat de Legea Triplă care guvernează organizarea clanurilor: Legea Familiei, Legea Proprietăţii şi Legea Moştenirii. Folosind această clasificare, Koneczny concluzionează că au existat doar între 20 şi 30 de civilizaţii diferite în toată istoria umană. Şapte dintre acestea există încă şi astăzi.
Cât de importantă este cultura? Naţiunile care au fost şterse de pe hartă ştiu că păstrarea valorilor culturale, când toate celelalte mijloace de rezistenţă eşuează, este singura cale de a rămâne puternici şi uniţi. Oamenii în Quebec şi-au păstrat identitatea naţională pentru sute de ani. Polonia şi-a recâştigat independenţa după 10 generaţii de ocupaţie străină. Cultura este coloana vertebrală a unei naţiuni. Acesta este motivul pentru care arderea bibliotecilor şi pauperizarea culturii acompaniază întotdeauna eforturile de ocupare şi asimilare. Rezistenţa şi patriotismul sunt proporţionale cu gradul de identitate naţională şi culturală.
Am un puternic sentiment că astăzi experimentăm acelaşi fenomen. Este mai bine camuflat, dar pot vedea multe exemple de distrugere deliberată a culturii tradiţionale vestice, care este sacrificată pe altarul Noii Ordini Mondiale. De la căderea Uniunii Sovietice în 1991, suntem martorii uni atac fără precedent asupra naţionalismului, familiei, religiei, educaţiei, drepturilor omului, mişcării muncitoreşti şi fiecărei instituţii care promovează patriotismul, gândirea critică şi solidaritatea socială. Aceasta explică şi de ce “sistemul” susţine “multiculturalismul” şi alte “tendinţe” moderne, opuse obiceiurilor şi valorilor tradiţionale. Marea ofensivă pentru deraierea tinerei generaţii în cultura virtuală şi lumea virtuală de jocuri video şi pe calculator, completează imaginea.
Rolul statului
Sistemele politice devin “oficiale” şi “obligatorii” pritr-o organizaţie numită stat. Statele, cu ramurile lor legislativă, executivă şi judiciară, oferă elitelor mijloace de control care ţin în şah restul societăţii. Manipularea opiniei publice prin mediile “integrate” şi puternice grupuri de presiune, prin care elitele îşi asigură sprijinul “reprezentanţilor poporului”, completează imaginea. Acest rol al unui stat este universal şi se aplică egal atât regatelor, majorităţii aşa-numitelor democraţii vestice, dictaturilor comuniste sau altora totalitare cât şi statelor conduse de fundamentalişti religioşi. Denumirea nu este importantă, ceea ce contează este mecanismul, modul său de funcţionare.
Într-o lume ideală, statul ar promova şi proteja valorile culturale dezvoltate istoric şi acceptate tradiţional într-o societate dată. Un astfel de stat ar acţiona ca o parafă “a posteriori”, păzind şi reflectând valorile populare, tradiţiile şi aspiraţiile majorităţii. În majoritatea cazurilor însă, situaţia este contrară. Statul devine o unealtă “a priori” folosită pentru implementarea politicilor care servesc cel mai bun interes al unei forţe externe (o putere străină sau un ocupant), sau cel mai bun interes al unei minorităţi interne (elita). Aceste politici sunt forţate asupra majorităţii fără nici o consideraţie pentru fondul istoric şi cultural al acesteia şi deseori, fără nici o consideraţie pentru obligaţiile democratice oficiale ale statului însuşi.
Noua Ordine Mondială
Conform multor gânditori progesişti, Noua Ordine Mondială este o încercare, a elitelor internaţionale, de a monopoliza realitatea noastră politică şi economică la scară globală. De asemenea, se susţine că include modificări demografice, în special politicile de depopulare cu scopul reducerii supracreşterii populaţiei lumii. Implementarea cu succes a Noii Ordini Mondiale ar marca sfârşitul democraţiei, sfârşitul autodeterminării naţionale, sfârşitul drepturilor omului şi sfârşitul multor servicii publice (incluzând sănătatea şi învăţământul).
O anunţare deschisă a acestor schimbări, ar genera aproape sigur proteste masive şi violente la scară mondială. Acesta este motivul pentru care sunt introduse gradual, secret şi cu un ridicat grad de dezinformare. Utilizarea puternicelor grupuri de presiune şi a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei reţele de activişti postaţi strategic şi utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru muşamalizarea adevărului şi răspândirea propagandei, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operaţiune a necesitat mult timp şi planificare. Lipsa opoziţiei substanţiale în interiorul sistemului, dovedeşte de asemenea prezenţa unei pânze de colaboratori benevoli care au infiltrat sistemul şi prestează “munca murdară” pentru elite. Deseori este greu de crezut că elitele au reuşit să-şi extindă puterea peste atât de multe posturi de control peste spectrul combinat al economicului, politicului şi socialului vieţii noastre. Poate aici îşi au originile scepticismul şi sintagma “teoria conspiraţiei”. Din nefericire, faptul că toate schimbările indică într-o singură direcţie, exclude posibilitatea unei coincidenţe. Oportunismul şi conformismul sunt larg răspândite într-o societate care continuă să se elibereze de orice restricţie, inclusiv valorile morale.
Ca parte a planurilor Noii Ordini Mondiale, toate sursele de valori culturale independente au fost plasate sub atac. Acestea includ instituţiile familiei şi bisericii, organizaţiile pentru drepturile omului, muncitorilor şi legii internaţionale, cât şi multe mijloace tradiţionale de promovare a valorilor morale (de exemplu, în literatură, artă şi mijloacele de informare). Suntem martorii unor încercări fără precedent de “deregularizare” a modelului familial tradiţional, a slăbirii autorităţii părinteşti şi de reducere a timpului de calitate pe care familiile îl petrec împreună. Observăm subfinanţarea, supraîncărcarea şi zăpăcirea învăţământului de stat şi a sistemului de sănătate de stat, în încercarea de a le distruge eficienţa, şi pregătirea terenului pentru privatizare. Observăm închiderea posibilităţilor recreaţionale accesibile din afara oraşelor pentru familiile muncitoare, în încercarea de a restrânge masele din clasele de jos la ghetourile urbane. Suntem martorii eforturilor de reducere a variatelor aptitudini de supravieţuire şi “meşteşugăreşti”, rezultând în dependenţa mărită a publicului faţă de serviciile statului şi corporaţiilor. Observăm creşterea costurilor vieţii la nivele nerezonabile. În consecinţă, observăm scăderea standardului de viaţă şi creşterea sărăciei, o tendinţă care face imposibilă obţinerea independenţei financiare pentru majoritatea familiilor muncitoare, o tendinţă care prinde pe viaţă oamenii în capcana ipotecilor şi împrumuturilor, o tendinţă care subjugă oamenii. Observăm creşterea sprijinului pentru multiculturalism şi deregularizarea majorităţii standardelor culturale, morale şi naţionale. Considerând că toate aceste schimări “restructuralizante” au început să aibă efect imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, aceasta, de asemenea, poate fi cu greu văzuta ca o coincidenţă.
Într-o ţară bogată, poporul ar trebui să fie bogat. Un sistem care creşte bogăţia elitelor pe costul maselor, este un sistem colonial, concentrat pe exploatare. De la sfârşitul Războiului Rece, oamenii au devenit o altă comoditate.
Familia
Famila o reprezentat întotdeauna unitatea fundamentală a societăţii, cea în care valorile şi cultura au fost create şi păstrate independent de influenţele politice şi economice. Dacă distrugeţi modelul tradiţional al familiei şi desfiinţaţi cultura în comunităţi, abilităţile culturale creative ale populaţiei se vor prăbuşi şi societatea va deveni dependentă de supraveghetorii politici şi corporatişti.
Mult a fost făcut în ultimii 16 ani pentru a atinge acest scop, inclusiv legi familiale relaxate şi campanii “eliberatoare” ale mijloacelor de informare în masă. Poate cea mai serioasă distrugere a modelului tradiţional de familie a venit urmare a noilor politici de angajare. Mai puţine slujbe cu normă întreagă, reducerea beneficiilor şi a concediilor plătite şi o siguranţă a slujbelor mai mică au produs supraîncărcări şi stres. Părinţii muncesc mai lung şi deseori la ore neregulate, timpul de calitate petrecut în familie scade. Copii sunt educaţi prin desenele animate de la televizor şi jocurile video, într-o lume virtuală complet ireală, controlată de corporaţii. Şcolile preiau rolul părinţilor şi introduc variate cursuri pentru virtuţi/valori/trăsături de caracter, care reduc suplimentar timpul de predare al subiectelor de învăţat şi pentru a satisface cerinţele planului de învăţământ.
În atmosfera de constantă incertitudine, oportunismul şi conformismul înlocuiesc integritatea şi valorile tradiţionale. Modelul de familie care obişnuia să păstreze aceste valori este pe cale de dispariţie.
Educaţia
“Există o campanie în curs pentru a distruge esenţial sistemul învăţământului de stat împreună cu fiecare aspect al vieţii umane şi atitudinilor şi gândirii care implică solidaritate socială. Este realizată prin tot felul de căi. Una este simplu prin subfinanţare. Astfel, dacă şcolile publice pot fi făcute cu adevărat putrede, oamenii vor căuta o alternativă. (Pentru) orice serviciu care urmează a fi privatizat, primul lucru care trebuie făcut este să funcţioneze defectuos, astfel ca oamenii să spună: “Vrem să scăpăm de el. Nu funcţionează. Să-l oferim Lockheed”. — Noam Chomsky, Magazinul Progresist, septembrie 1999, pag. 37 –
La scurt timp după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Canalul afacerilor publice canadiene (CPAC) a televizat o cuvântare oferită liderilor afacerişti din Toronto de către preşedintele unei bănci canadiene majore. Adresând necesitatea restructurării, el a menţionat si educaţia. El a afirmat: “Educaţia noastră a depăşit capacitatea economiei noastre în materie de angajare (a forţei de muncă).” Sensul scestei afirmaţii este clar: aveam prea mulţi oameni educaţi, economia noastră n-avea nevoie de ei, nu trebuie să suprainvestim în educaţie. În alte cuvinte: educaţia noastră era prea bună.
Următorul prim-ministru al guvernului din Ontario, Mike Harris, a înţeles mesajul şi a efectuat paşi pentru a “repara” sistemul şcolar prin tăierea fondurilor şi prin implementarea unor schimbări care i-au micşorat permanent eficienţa. Coincidenţă? Nu cred aceasta. Pentru elite, sistemul de educaţie nu este cu nimic mai mult decât o fabrică care produce forţă de muncă. În epoca computerizării şi externalizării, o forţă de muncă bine educată nu mai este necesară, şi nici clasa mijlocie. Educaţia pentru o mai bună calitate a vieţii nu este susţinută. Oamenii care ştiu mai multe şi înţeleg mai bine sunt mai greu de manipulat şi mult mai greu de satisfăcut. Ei ar putea chiar şti cum să se împotrivească sistemului.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #96 : Iunie 30, 2008, 13:30:07 »

Urmează ceea ce a transpirat în şcolile elementare de stat din Ontario, după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991:
1. Sistemul de consilii şcolare a fost împuternicit sub conducerea lui Bob Rae (Ray in textul original, prim-ministru al provinciei Ontario 1990-1995, n.t.) şi Dave Cooke (ministru al educaţiei 1993-1995, n.t.). Cu intenţia oficială de a oferi părinţilor mai multă putere de decizie, rolul părinţilor în consiliile şcolare a fost rapid deturnat şi limitat la variate iniţiative de colectare a fondurilor. Aceste “taxe de utilizare” ascunse au permis ministerului să taie fondurile şcolilor sub umbrela “contractului social” şi politicilor consecvente.
2. Un abandonator al sudiilor liceale a devenit ministru al educaţiei în guvernul Mike Harris (1995-2002, n.t.). John Snobelen (m. ed. 1995-1997, n.t.) însuşi a recunoscut că a încercat să creeze o stare conflictuală în educaţie. Acest conflict a fost ulterior utilizat pentru justificarea schimbărilor, cărora altfel oamenii li s-ar fi opus. Pentru a “repara” problemele închipuite din educaţie, guvenul a tăiat mai multe fonduri şi a implementat un număr de schimbări care au avut un impact negativ asupra eficienţei procesului de predare-învăţare din sala de clasă. Noua programă, noua evaluare şi raportare, administrare şi organizare în stil afacerist, comercializarea şi birocratizarea, tăierea cursurilor şi serviciilor de educaţie specială, responsabilităţi şi cerinţe suplimentar încărcate profesorilor cât şi multe alte “inovaţii” au supraîncărcat, desumanizat şi pauperizat întregul sistem. Aceste schimbări continuă să fie susţinute şi noi schimbări sunt implementate sub consecventul guvern provincial liberal al lui Dalton McGuinty (2003-, n.t.). Se pare că politicile nu depind de care partid politic este la putere.
3. Cursul de arte industriale a fost eliminat. Ca urmare, elevii nu mai învaţă cum să utilizeze simple unelte şi maşini. Aceasta micşorează aptitudinile independente de viaţă şi măresc viitoarea dependenţă a societăţii de serviciile corporatiste şi de stat.
4. Cursul de studii familiale a fost eliminat. Elevii nu mai învaţă aptitudini casnice de bază, cu aceleaşi rezultate ca mai sus.
5. Clasele de educaţie specială sunt închise iar serviciile de educaţie specială limitate. Cu doar 12 ani în urmă, aveam multe servicii de educaţie specială diferite în Ontario. Existau clase integrale pentru elevi cu învăţare lentă, pentru retardaţi educabili (ulterior redenumiţi elevi cu dezvoltare întârziată), servicii pentru elevi cu disabilităţi educaţionale, clase pentru elevi cu probleme comportamentale, clase integrale pentru elevi talentaţi, asistenţă 1-la-1 şi sprijin în clasă, cursuri de înlocuire planificată pe bază de retragere. Elevii cu necesităţi speciale primeau cursuri şi asistenţă la nivelul abilităţilor lor 100 la sută din timp. Elevii normali primeau cursurile şi instuirea lor 100 la sută din timp. Gradat, serviciile de educaţie specială au fost “reorganizate” şi elevii cu necesităţi speciale au fost mutaţi în clase normale, fără nici o asistenţă suplimentară.
În multe cazuri, profesorii pentru clase normale primesc indicaţii de la profesori de educaţie specială, cum să modifice cursul, strategiile de învăţare şi tehnicile de evaluare, dar cursurile de înlocuire regulată şi sprijinul oferit de personalul de educaţie specială nu mai sunt disponibile. Profesorii trebuie să-şi împartă timpul între elevii normali şi cei cu nevoi speciale. Deoarece aceasta înseamnă două (sau mai multe) cursuri diferite şi două (sau mai multe) proceduri de evaluare diferite, toţi elevii primesc doar jumătate (sau mai puţin) din timpul şi atenţia profesorului. Capacitatea profesorilor de pregătire a materialelor educaţionale de calitate pentru elevi este de asemenea micşorată, datorită încărcării ridicate cu sarcini şi timpului de pregătire redus.
6. Introducerea modelului “nucleu” (“core” în original, n.t.) forţează profesorii să predea toate materiile conform nivelului clasei şi nu conform materiei (specializare). În majoritatea ţărilor europene, predarea după materii începe în clasa a IV-a. În Japonia specializarea începe în clasa a II-a. Este de înţeles că elevii din ciclul primar (K-3) beneficiază de stabilitatea şi confortul emoţional oferit de predarea de către un singur învăţător. Aceeaşi explicaţie aplicată ciclului intermediar (clasele VII-VIII) este absurdă şi dovedeşte incompetenţa sau sabotajul deliberat al sistemului. Până acum, nu am auzit vre-un motiv convingător pentru care elevii claselor a VII-a sau a VIII-a să nu beneficieze de cursurile oferite de profesori specializaţi în materia lor, de profesori care înţeleg mai bine subiectele pe care le predau şi căaorae le acordă un interes special. Accentuarea punctelor forte ale profesorilor individuali, ar putea reprezenta de asemenea o bună pregătire a tranziţiei la mediul din ciclul superior, în care predarea după materie şi lucrul cu diverşi profesori reprezintă norma.
Este clar, dincolo de orice dubiu, că profesorii specializaţi într-una sau mai multe materii au mai mult timp să pregătească cursuri mai bune, materiale mai bune pentru elevi şi mijloace de evaluare mai bune, în special dacă predau aceeaşi materie câţiva ani consecutiv. Desigur astfel este mult mai eficient, decât să trebuiască să pregătească zilnic şase lecţii diferite în multiple materii Predarea după materie permite de asemenea profesorilor să-şi îmbunătăţească cunoştiinţele şi aptitudinile prin participarea la cursuri de pregătire şi specializare, astfel dezvoltând o mai bună înţelegere a materiei predate. Datorită timpului insuficient, o astfel de dezvoltare profesională eficientă nu este posibilă simultan în toate materiile.
În fiecare an dintre ultimii patru de predare, am fost alocat unui nivel de clasă diferit şi diferitor materii. Chiar dacă specialitatea mea o reprezintă matematica, geografia, ştiinţa şi tehnologia şi informatica, în acest an predau engleza, istoria, geografia, dramaturgia şi dansul. Fiind evident că această situaţie nu favorizează elevii, mă întreb care sunt priorităţile. De ce consiliile şi şcolile evită să utilizeze punctele forte ale profesorilor? Ce sens are aceasta? Cunosc mai multe cazuri similare şi acestea chiar arată ca un element repetitiv care poate fi observat în întreg oraşul.
7. Încărcarea crescută şi responsabilităţile atribuite fiecărui profesor sub noul model diferenţiat de instruire, crează o criză practi imposibil de depăşit. Ca rezultat al modelului orientat pe nucleu şi eliminarea programelor normale de educaţie specială, profesorii claselor normale trebuie să pregătească şase lecţii diferite pe zi, fiecare multiplicată în continuare de numărul de modificări necesare pentru satisfacerea nevoilor elevilor cu educaţie specială. Aceasta înseamnă şi multiple proceduri de evaluare.
În fiecare clasă, se aşteptă ca elevii să lucreze în grupuri care reflectă nivelele lor de pregătire şi cursurile individuale trebuie ajustate la aceste nivele. După cum unul din directori s-a exprimat în scrisoarea sa către părinţi: “Personalul lucrează diligent la organizarea claselor noastre pentru a oferi cel mai bun program fiecărui copil. Este important a se observa că în fiecare sală de clasă există elevi care lucrează la o varietate de nivele de studiu în fiecare materie, conform punctelor tari, nevoilor şi intereselor individuale are fiecărui elev.”
Ipocrizia acestui model, de altfel atractiv, îşi are originile în faptul că profesorilor nu li se acordă timp pentru pregătirea zilnică a tuturor acestor minunate programe, ceea ce în sine este suficient să ducă la inutilitatea modelului. Deoarece aşteptările sunt nerealiste, întregul model nu va funcţiona, furnizând muniţie suplimentară celor care vor să privatizeze sistemul.
Modelul de instruire diferenţiată reduce de asemenea şi timpul de instruire per elev. Timpul de predare al profesorului pentru o lecţie, explicarea temelor şi ajutorarea elevilor în muncă, este acum împărţit între două şi deseori trei grupe de elevi diferite. Modelul diferenţiat este uneori folosit pentru justificarea refuzului de achiziţionare a unui set de manuale pentru întrega clasă. De asemenea, testele de evaluare formalizate şi prelungite folosite pentru actualizarea nivelelor de pregătire a tuturor elevilor (denumite DPR) ( Degree Progress Report - Raport de Evoluţie a Gradului de pregătire - n.t.) reduc suplimentar timpul de instruire.
8. Eliminarea claselor de educaţie specială comportamentală a redus dramatic timpul de instruire rămas. În trecut, elevii cu probleme comportamentale severe erau plasaţi în clase integrale cu un raport de până la 10 elevi la un profesor, un asistent şi deseori un lucrător social. Mulţi dintre acesşti elevi erau sub medicaţie pentru a-i ajuta să se concentreze asupra sarcinilor şi să le controleze temperamentul.
În prezent, elevii care dovedesc clar caracteristici comportamentale sunt repartizaţi în săli de clasă normale cu 20 până la 30 (de elevi) la un profesor. Urmare repartizării normale, mulţi părinţi trag concluzia că copii lor nu mai necesită medicamentaţie. În consecinţă, în unele şcoli şi unele săli de clasă, profesorii sunt nevoiţi să aloce până la 80 la sută din timpul lor unui control, fără speranţă, al maselor şi cei 20 la sută rămaşi, încercării de a preda (ceea ce nu este întotdeauna posibil). Se pare că nimănui nu-i pasă de cei 80 la sută dintre elevi care vor să înveţe. Nimănui nu-i pasă de nivelul de stres din acest mediu de muncă nesănătos.
Consiliilor de educaţie şi majorităţii directorilor le este teamă să confrunte părinţii şi să exercite responsabilitatea parentală pentru comportamentul şi atitudinea copiilor. Datorită lipsei de suport din partea sistemului, profesorii sunt paralizaţi, deoarece orice intervenţie poate rezulta în false acuzaţii şi acţiuni disciplinare împotriva lor. Nimeni nu este pregătit să impună eficient regulamentul şcolar. În cursul carierei mele ca profesor, am îndurat multe variaţii ale acestei situaţii, la prima mână.
9. Laboratoarele şi cursurile de informatică sunt eliminate. Cu doar câţiva ani în urmă, şcolile efectuau campanii de colectare a fondurilor în comunităţi, pentru a achiziţiona calculatoare pentru laboratoarele de informatică. Profesorilor de informatică şi cursurilor de informatică li se făcea o largă publicitate, deoarce majoritatea viitoarelor slujbe necesitau cunoştiinţe informatice. Ulterior, profesorii de informatică au fost debarasaţi şi profesorii bibliotecari au fost utilizaţi pentru supravegherea activităţii laboratoarelor informatice, ca suplinitori. Recent, laboratoarele şi cursurile informatice sunt eliminate cu totul. Profesori normali, dintre care mulţi nu sunt experţi în informatică, vor duce aleator clasele la laboratorul informatic, după necesităţi. Progresul este obţinut, progresul în Noua Ordine Mondială, dar nu în educaţie.
10. Bibliotecile şcolare şi programele bibliotecare sunt reduse şi, în unele cazuri, eliminate. Numărul profesorilor bibliotecari cu normă întreagă se reduce. Cantitatea şi calitatea cărţilor în bibliotecile şcolare scad. Unii profesori cumpără personal seturi de manuale pentru câte o clasă, la diverse nivele de dificultate, pentru elevii lor, dar n-ar trebui să ne aşteptăm la aceasta din partea lor. Aceasta nu este corect.
11. Fără precedent şi neauzit înainte, nu există un număr suficient de manuale în şcoli. Anul trecut, am predat ştiinţă şi tehnologie la clasa a VIII-a la o şcoală care avea 10 manuale pentru patru clase, împărţite la doi profesori diferiţi. Osutăopt elevi au trecut la liceu “subeducaţi”, deoarece prioritatea şcolii noastre era plata unui nou laborator de informatică şi urma ca noi manuale să fie în curând publicate. Noi manuale nu au mai fost publicate şi cursul de informatică este ciopârţit pe ansamblu, în timp ce vorbim. În actuala mea şcoală este o penurie de manuale de geografie şi istorie, elevii utilizează atlase care încă arată Uniunea Sovietică (16 ani mai târziu) şi profesorii nu au destule manuale de predare sau ghiduri tipărite de predare (BLM, blackline masters, n.t.). Când eram elev, într-o ţară mică şi săracă, Polonia comunistă cu 50 de ani în urmă, o situaţie ca aceasta era de neimaginat. Acestea sunt acum şi aici, secolul al XXI-lea, Canada, Noua Ordine Mondială.
12. Vechile manuale bune sunt înlocuite cu manuale noi şi nu atât de bune. În timp ce manualele mai vechi includeau informaţii relevante, organizată logic şi prezentată competent, noile manuale sunt deseori confuze, includ fragmente de informaţie disparate, cu o metodologie ineficientă şi o grămadă de imagini colorate. Ele arată bine, în special părinţilor care nu cunosc mai bine, dar calitatea lor şi utilitatea educţională sunt inacceptabile. Deseori este dificil să convingi cu aceaste argumente, deoarece profesorii şi administratorii nu sunt obligaţi să se specializeze în anumite subiecte şi majoritatea educatorilor mai tineri nu-şi amintesc vechile manuale. Oricum, diferenţa dintre vechile şi noile manuale este observabilă şi alarmantă.
Probabil, cel mai bun exemplu de materie sabotată este matematica. Vechile manuale erau bine organizate şi materia era prezentată într-un mod simplu, uşor de înţeles. Noi concepte şi aptitudini erau derivate logic din concepte şi aptitudini învăţate înainte, fiecare secţiune includea explicaţia conceptului, definiţii şi formule relaţionate, algoritmi şi exerciţii pentru a practica aptitudinile şi teme pentru rezolvarea problemelor, pentru a aplica noile cunoştiinţe în situaţii din lumea reală.
Noile manuale de matematică prezintă materia folosind tehnica “piramizii inversate”, în care sunt introduse întâi problemele complexe şi se aşteaptă ca elevii să descopere conceptele şi aptitudinile de dedesubt. Definiţiile şi formulele lipsesc de obicei, şi la fel exerciţiile pentru practicarea aptitudinilor fundamentale. Sunt predaţi noi algoritmi, necunoscuţi părinţilor şi inutil complicaţi. Informaţia nu este organizată logic şi secvenţial, sunt prezentate informaţii irelevante sau de mai mică importanţă, în timp ce elemente mai importante lipsesc. Multe exemple sunt discutate, dar conceptele şi aptitudinile nu sunt prezentate clar. Materia prezentată astfel conduce la învăţare întâmplătoare şi la învăţarea prin memorare a unor aptitudini izolate, în locul învăţării prin înţelegere. Materia învăţată astfel este repede uitată. Doar un procent redus din elevi, excepţional de talentaţi, pot de fapt beneficia de manualele moderne, cu susul în jos, în cazul în care se acordă sprijin suplimentar pentru învăţarea conceptelor şi practicarea aptitudinilor.
Pot înţelege de ce editorii, care concurează cu vechile manuale, dezvoltă abordări “diferite” şi metodologii “diferite”. Totuşi, diferit nu înseamnă mai bine. Ar fi mai bine, dacă editorii şi-ar concentra, în loc, eforturile pe o profundă înţelegere o materiei matematice. De asemenea, ar fi mai bine, dacă reprezentanţii ministerului, care comandă şi aleg manualele pentru şcolile noastre, ar fi mai competenţi.
De fapt, nu cred că sunt incompetenţi. Bine aţi venit în Noua Ordine Mondială în educaţie.
13. Numărul crescător de sarcini administrative şi alte cerinţe birocratice duce la mai puţin timp disponibil profesorilor pentru pregătirea materialelor de studiu şi lecţiilor şi pentru evaluarea realizărilor elevilor.


Lech Biegalski, fost activist al “Solidarităţii”, locuieşte actualmente în Ontario, Canada. Timp de aproape 30 de ani, a predat la clasele a VII-a şi a VIII-a, în două sisteme politice diferite (comunist şi capitalist) şi în trei sisteme de învăţământ diferite (particular, catolic şi de stat). El a pregătit echipe plasate pe locurile al 5-lea şi al 2-lea în finalele provinciale ale Olimpiadelor Matematice din Ontario şi a iniţiat Olimpiada Matematică Intermediară anuală, sponsorizată de Consiliul Şcolar al Districtului Hamilton-Wentworth. El publică sit-ul Canada Watch, unde a apărut pentru prima dată acest articol, şi poate fi contactat la canadawatch@cogeco.ca.
Traducere si adaptare pentru Altermedia de Bogdan G., 14 noiembrie 2007.
Memorat
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #97 : Iunie 30, 2008, 14:20:35 »

http://www.jurnalul.ro/articole/128245/sursele-lui-tismaneanu

"Sursele" lui Tismăneanu
30/06/2008
vezi toate articolele scrise de Ilarion Tiu

DEONTOLOGIE? În opinia lui Vladimir Tismăneanu, amintirile mătuşilor sale sînt mult mai importante decît arhiva Partidului Comunist
FANFARONII LUI BĂSESCU ● File dintr-o posibilă istorie a neobolşevismului românesc 
Recenta campanie electorală a folosit în mod obsesiv trecutul ca armă politică. Ea nu face altceva decît să continue "decomunizarea" începută de Băsescu în 2006. "Umerii" sociologului Tismăneanu, pe care a fost pusă "temelia ştiinţifică", sînt însă şubrezi.

Liderii "strategiei" electorale de a folosi trecutul în slujba viitorului candidaţilor au fost pe departe PD-L-ştii, care l-au făcut pe Sorin Oprescu conducătorul minerilor din 13-15 iunie 1990, iar pe Ion Iliescu "puiul" lui Dej şi Ceauşescu. Această mişcare are la bază "comisia ştiinţifică" pusă pe roate de Băsescu cu sprijinul sociologului Tismăneanu, prezentat ca un "guru" al istoriei noastre.

ÎN CONFLICT CU DEMOCRAŢIA. Cînd şi-a depus candidatura la statutul de membru al Uniunii Europene, România s-a angajat să respecte o serie de norme democratice ale acestei instituţii, printre care şi o corectă abordare a trecutului în discursul istoric şi politic. Încă din anii ’50, "părinţii fondatori" ai UE au decis ca istoria să nu mai fie o armă în mîna scriitorilor sau politicienilor, pentru a nu se mai ajunge la un război mondial pe tema "răfuielilor cu trecutul". Această normă a devenit valabilă şi pentru fostele state comuniste care au dorit să se integreze în Uniunea Europeană după 1989, pentru a nu se crea conflicte între "ex-i" şi "dizidenţi". Mai ales că mişcarea comunistă avea zeci de membri în Parlamentul European! Tocmai de aceea, Uniunea Europeană a dat de fiecare dată cîştig de cauză foştilor demnitari comunişti, care fuseseră demişi din funcţii publice pe criteriul apartenenţei la partidul comunist sau la servicile secrete înainte de 1989. Cel mai cunoscut caz de acest fel este Sidabras-Dziautas contra Lituania, cînd Curtea Europeană de Justiţie le-a dat dreptate celor doi foşti agenţi KGB, deoarece li se îngrădise dreptul privind egalitatea şanselor la angajare şi li se încălcase intimitatea vieţii private prin expunerea excesivă în presă a demiterii lor din funcţiile pe care le deţinuseră.

CÎRPACII ISTORIEI. Bineînţeles că o evaluare a trecutului comunist trebuia făcută şi în România după 1989. Ea a fost ratată însă, deoarece s-a dovedit că atît politicienii "de dreapta", cît şi intelectualii "neo-progresişti" avuseseră legături strînse cu partidul comunist sau cu Securitatea! Şi ce-au zis ei – "haideţi să ne jucăm – cu cine vrem noi – de-a anticomunismul, că jocul  l-au inventat... comuniştii!".

Primul model – "Istoria României" scrisă în 1947 de către "un colectiv" de autori în frunte cu Mihai Roller. Ilegalist emigrat în "patria libertăţii sovietelor", de profesie autodidact, Roller a revenit în România după război, uns de sovietici cu autoritatea "istoricului oficial" şi recunoscut ca atare de obedienţii români. Din fotoliul de academician, "istoricul numărul 1" al anilor ’50 tăia şi spînzura în istoria noastră, demascînd mai cu seamă "exploatarea burghezo-moşierească" şi pe "călăii" ei. Înconjurat de un grup de tineri şi mai puţin tineri servili, "istoricul" fără studii de specialitate împărăţea deasupra istoriei românilor. Orice prostie debita, odată "oficializată", era citată cu sîrg de toţi aceia care voiau să intre în "lumea bună" a "oamenilor de ştiinţă, artă şi cultură" ai vremii.

Peste o jumătate de secol, istoria se repetă. Dac-a ţinut atunci, de ce să nu mai ţină? – şi-o fi zis Traian Băsescu. De data aceasta, alt "istoric" emigrat din România – tot fără studii de specialitate –  a fost importat din "patria democraţiei" de azi şi declarat "number one" printre autohtoni. Ales "să condamne crimele trecutului" împreună cu "colectivul" lui –  instituit  în numele "societăţii civile" (denumirea ce şi-au luat-o singuri în zilele noastre urmaşii celor ce vorbeau "în numele poporului") –, spusele lui Tismăneanu sînt citate acum mai ceva ca zicerile lui Stalin din vremea lui Roller.

MULŢI CITEAZĂ, PUŢINI PRICEP. Îşi pune cineva întrebarea ce s-ar întîmpla dacă un jurnalist din zilele noastre s-ar apuca să scrie un editorial unde ar comenta viitorul apropiat al României după începerea războiul cu japonezii (sau bulgarii ori ce i-o mai fi trecînd lui prin minte acolo), citînd ca sursă un interviu pe care i l-ar fi luat preşedintelui Băsescu sau altui înalt demnitar, fără să publice un rînd din "sursa" invocată? Pare incredibilă situaţia în care un ziar sau un post de televiziune ar difuza public asemenea "informaţii" chiar într-o hulită piaţă media, ca a României.

Nu şi cînd e vorba de Vladimir Tismăneanu, ale cărui "surse" reproduc, în mare parte, absurditatea exemplului mai sus amintit. Căci capul "comisiei ştiinţifice" pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România "lucrează" în argumentarea afirmaţiilor sale cu "surse" imposibil de consultat altfel decît... în şedinţe de  spiritism. Lui – scrie el în notă de subsol – i s-ar fi spus (cel mai des  de propria-i mătuşă Cristina Boiko!) acel "adevăr". Iar el, unicul depozitar al "secretului" transmis pe cale orală (de regulă cîte-un zvon la al cărui capăt nici măcar nu se află "intervievatul"), ni-l "vinde" nouă, în cîte-o lucrare "ştiinţifică". Rămîne doar să-l credem "pe cuvînt". Căci "interviurile" lui Vladimir Tismăneanu n-au fost vreodată şi nu sînt nicăieri publicate. Deh, surse istorice rare! Adică imposibil de consultat ori verificat! Ca vorbirea cu morţii ori sfinţii ce numai "aleşilor" li se arată! 

RADIOŞANŢUL Personal am purtat o corespondenţă detaliată cu Vladimir Tismăneanu pe tema "interviurilor secrete". S-a ferit să descrie "metodele ştiinţifice" personale folosite  sau motivul pentru care nu le-a publicat pînă acum! Să fim serioşi însă! Toţi avem discuţii cu familia, colegii sau cunoscuţii pe anumite teme, însă de aici pînă la ştiinţificitatea informaţiilor primite mai este cale lungă!  Iar "cunoscuţii" citaţi de  Tismăneanu sînt personaje cu funcţii ce interziceau "discuţiile neorganizate" despre partid. Din cei şapte ani de-acasă, Vladimir Tismăneanu a învăţat însă că românii înghit orice e poleit şi inscripţionat pe meleaguri străine.

Repetînd greşeala îaintaşilor, lumea academică şi cercetătorii abilitaţi s-au ferit să dea deschis "vot de blam" Raportului Tismăneanu, respingîndu-i calitatea ştiinţifică, deşi riscurile de-acum sînt incomparabil mai mici ca-n anii ‘50. Dar dacă lor nu li s-au luat funcţii ori leafă, de ce să se lege la cap?! Iar la toamnă o luăm de la capăt! Poate vedem "Raportul lui Tismăneanu" manual pentru şcoală şi bibliografie obligatorie pentru funcţionarii publici şi dezbaterea electorală. De "spiritul de sacrificiu" al "istoricului" pentru "luminarea" minţii şi vieţii românilor, nu ne îndoim: e autentică moştenire de familie.
Oportunism pentru eternitate
Ca şi Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu a trebuit să "lupte" pentru imaginea sa de democrat după căderea comunismului, avînd în vedere că părinţii lor fuseseră emisarii lui Stalin în România. "Reţeta" la modă în acele timpuri era "via Monica Lovinescu". După ce-i făceai o vizită la Paris şi-i intrai în graţii, te puteai considera "spălat" de "trecutul odios" şi declarat apt de "reeducarea" celorlalţi. Spre ce ţintă? Nu contează decît să fii în frunte. Aşa s-a gîndit şi Tismăneanu, proclamîndu-se pentru o perioadă monarhist,  informaţie pe care ne-o furnizează tot Monica Lovinescu, în Jurnalul său pe perioada 1990-1993, la pagina 256. Acum e "băsescian". Mîine sub ce siglă va sluji, oare?

Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #98 : Iulie 07, 2008, 07:24:57 »

Este luni dimineata. Sa incepem saptamana cu o veste buna. Vor fi destule altele, de alta factura dar de mare interes, pe care sa le postam aici si sa le "rumegam" impreuna.

Unificare istorica a Episcopiilor romanesti din America
Publicat in: Biserica după Teoctist . de Andrei Bădin
Dupa aproape 70 de ani de razboi, Episcopia Ortodoxa Romana de la Vatra (Grass Lake, Michigan), biserica anticomunista a exilului, si Episcopia misionara supusa canonic Patriarhiei de la Bucuresti au stabilit ca se vor unifica. Decizia a fost luata in congresele celor doua Episcopii care au avut loc in week end in Statele Unite. Episcopia de la Vatra s-a rupt de Biserica de la Bucuresti in 1947. A urmat un razboi declansat de autoritatile de la Bucuresti impotriva celor de la Vatra. Episcopul Policarp Morusca a devenit prizonierul regimului comunist iar Episcopul Valerian Trifa a fost tinta unor actiuni de dezinformare puse la cale de Securitate. A trebuit sa paraseasca America.In anii 70, actualul Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, a fost trimis sa reorganizeze Episcopia misionara si sa ii atace pe cei de la Vatra. Misiunea fusese incredintata de Securitate.

In vara anului trecut, Episcopul Nathaniel de la Vatra (foto) mi-a declarat ca a intrerupt negocierile cu Bucurestiul. Precizarea lui Nathaniel a fost facuta inainte de alegerea noului Patriarh si probabil ca daca era ales Anania negocierile erau pe multi ani de acum inainte un lucru imposibil datorita trecutului acestuia, in special in relatia cu Vatra. Alegerea lui Daniel a deschis insa calea reluarii negocierilor. Episcopul Nathaniel explica intr-o scrisoare adresata credinciosilor cum s-au facut la inceputul anului primii pasi spre Impacare. A urmat mai apoi punerea la punct a conditiilor unificarii.
Nu au fost putini cei care la Vatra s-au opus. Analizand, insa, conditiile obtinute in urma negocierilor reiese ca Patriarhul Daniel a reusit o lovitura de imagine insa marele invingator este, de fapt, Episcopul Nathaniel si preotii sai de la Vatra.Nathaniel va fi probabil viitorul Mitropolit.
Mai mult, prin conditiile impuse de cei din Grass Lake, s-a lovit in interesele preotilor misionari. In plus s-a obtinut ca noua Mitropolie pentru SUA, Canada si America de Sud sa aiba o autonomie maximala fata de Bucuresti. Va avea propriul Sfant Sinod si deciziile vor fi luate numai in America. In privinta preotilor misionari supusi Patriarhiei acestia primesc o lovitura mortala. Conform deciziei de unificare, ei nu vor mai putea primi nici un ban de la Bucuresti, in caz contrar urmand sa fie exclusi.
www.badin.ro, 6 iulie 2008
« Ultima modificare: Iulie 07, 2008, 07:32:06 de către razvan »
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #99 : Iulie 07, 2008, 07:29:50 »

Comentarii

3 Responses to Unificare istorica a Episcopiilor romanesti din America
clemy-addara duminică, 06 iulie, 2008
Ideea unificarii bisericilor ortodoxe din SUA si Canada sub o mitropolie cu maxima autonomie fata de Bucuresti este binevenita. Poate ca odata cu unificarea bisericilor va incepe si unificarea diasporei. Cel putin asa sper. Nu stiu insa cum vor supravietui financiar acei preoti, si acele biserici, care depindeau in buna parte de generozitatea Patriarhiei. Vom vedea. Veste insa este buna ca semnal.
Andrei Bădin luni, 07 iulie, 2008
@clemy: episcopia de la vatra functioneaza din 1947 fara bani de la bucuresti si are cele mai multe biserici. deci, tot asa, va functiona si viitoarea mitropolie. cu siguranta, sper, sa contribui la unirea romanilor si nu la dezbinarea lor ca pana acum.
clemy-addara luni, 07 iulie, 2008
Bun, acum m-am lamurit cum e cu finantarea. Altfel si eu sper ca va contribui initiativa va contribui la unirea romanilor din SUA. Si poate va creste si numarul de biserici ortodoxe romanesti ptr ca m-am saturat sa vad romani mergand la bisericile grecesti si rusesti.Sa fie intr-un ceas bun. Doamne ajuta.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #100 : Iulie 08, 2008, 01:05:31 »

Sa citim si despre lucruri mai putin bune dar, din nefericire, nu mai putin adevarate.

Memoriu referitor la apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu si a
Episcopului Sofronie Drincec


Prea Fericite Părinte Patriarh Daniel,
Înalt Prea Sfinţiţi Părinţi Mitropoliţi,
Prea Sfinţiţi Părinţi Episcopi si Episcopi Vicari,

Ca mădulare ale trupului lui Hristos, cu multă mahnire am fost martori in ultimele săptămani la tulburarea care, din pricina mitropolitului Nicolae al Banatului si a episcopului Sofronie al Oradiei, s-a abătut asupra vieţii Bisericii noastre Ortodoxe. Suntem constienţi că Sfantul Sinod al BOR trebuie să se pronunţe mai intai de toate in chestiunile ce privesc păzirea dreptei credinţe in desăvarsita comuniune cu invăţătura Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Dar, intarziindu-se discutarea cazurilor pană in data de 8 iulie, am constatat cu ingrijorare sminteala si tulburarea care se răspandesc tot mai mult in poporul ortodox constient, precum molima atunci cand nu este ţinută sub control prin punerea in carantină a celor infestaţi. Ne referim la acele luări de poziţie, manifestaţii, intruniri si chiar perfide campanii de presă care s-au desfăsurat minuţios in ultimele săptămani in sensul creării confuziei, intimidării si influenţării arhiereilor voastre in hotărarea pe care e necesar să o luaţi in viitorul Sinod.
Este vorba de articole de genul scrisorilor deschise scrise de profesori precum Cristian Bădiliţă sau Teodor Baconski, de manifestaţii precum cea care a avut loc la Timisoara in data de 14 iunie, de acţiunea de adeziune organizată de un grup de intelectuali1 si a altor acţiuni care au un caracter preponderent ideologic si sunt instrumentate, conform indiciilor, din zona politicului. Ceea ce-i leagă pe toţi acesti susţinători ai actului de apostazie al mitropolitului Nicolae este instrăinarea de viaţa Bisericii Ortodoxe, de perspectiva mantuirii prin dreapta credinţă. Unii dintre acestia, desi se declară ortodocsi, lăsandu-se influenţaţi de mediul spiritual al culturilor occidentale in care trăiesc, se arată solidari mai mult cu viaţa si cu spiritul Bisericii Catolice, unde se si impărtăsesc2, decat cu Maica noastră Biserică Ortodoxă, pe care nu pierd nici un prilej să o improaste cu noroi. Alţii aparţin altor culte si religii3, iar cei ce-si zic intelectuali fac parte dintre acei care cu emfaza unei superiorităţi evident superficiale nu ratează nici o ocazie de a se exprima critic la adresa Bisericii, ei insisi fiind doar niste vizitatori ocazionali ai sfintelor locasuri ortodoxe, iar nu mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. Spre exemplu, unul dintre principalii „intelectuali” care
somează Sfantul Sinod să nu-l pedepsească pe arhiereul Corneanu, este scriitorul Daniel Vighi, semnatar, alături de alţi mari „intelectuali” ai Apelului pentru eliminarea icoanelor din scoli. In faţa acestei campanii susţinute de cei care se erijează in judecători ai Bisericii Ortodoxe a neamului, dintre care mulţi nici măcar nu sunt botezaţi ortodox, am socotit a fi o lasitate si o trădare a adevărului lui Hristos tăcerea noastră4, a celor care cu nevrednicie aflăm in Biserica Ortodoxă nădejdea si mantuirea, acoperămantul si viaţa, intr-o lume in care, sistematic, ni se răpeste aproape totul. Este de nejustificat a păstra o poziţie de neimplicare in războiul pe care vrăsmasii lui Hristos il duc impotriva
Bisericii, lăsand ca răspunderea aceasta să apese intreagă numai pe umerii arhieriilor
voastre. Ca membri ai trupului lui Hristos, Biserica ne porunceste prin Sfintele Canoane si prin Sfinte Sinoade5 să veghem, după putere, la apărarea adevărului, la păzirea dreptei credinţe.
Avand in vedere toate acestea, am gandit această scrisoare ca pe un răspuns la judecata lui Hristos, atunci cand va veni să judece toate neamurile si cand, mai cu seamă nouă ortodocsilor, ni se va cere socoteală de păzirea fără de meteahnă a dreptei credinţe revelate, transmisă nouă de Sfinţii Apostoli si Sfinţii Părinţi. Intru acestea avem nădejdea că următoarele randuri nu ni se vor socoti ca necuviincioasă indrăzneală, ci mai curand vor fi primite de arhieriile voastre după chipul in care păstorul cel bun ia aminte la tulburarea pe care o aduce turmei apropierea ameninţătoare a fiarelor sălbatice.
Mult ne-a incurajat la scrierea acestor randuri epistolele a doi dintre cei mai mari duhovnici romani in viaţă (părintele Arsenie Papacioc si părintele Iustin Parvu) si a părinţilor din Sfantul Munte Athos. Este pentru prima oară cand părinţii pustiei se adresează Bisericii Ortodoxe Romane, si aceasta nu s-ar fi intamplat dacă, intr-adevăr, momentele pe care le traversează Biserica noastră nu ar fi extrem de grave.
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #101 : Iulie 08, 2008, 01:07:11 »

Mitropolitul Nicolae Corneanu în deplină comuniune cu greco-catolicii,
elementul de legătură între comunism si catolicism

Mitropolitul Nicolae al Banatului este cel care, imediat după căderea comunismului, a impresionat intreaga lume romanească prin pocăinţa publică pe care a
făcut-o: „da, am colaborat cu securitatea si regret aceasta”, afirma, lacrimogen, mitropolitul, lăsand totusi să se inŃeleagă că a fost constrans la aceasta de vremurile
grele prin care a trecut poporul roman. Lumea l-a iertat, indrăgit si chiar admirat pentru curajul de care a dat dovadă. Astfel, in faţa lumii, Nicolae al Banatului devenea brusc modelul după care erau judecaţi toţi ceilalţi ierarhi ortodocsi, mustrarea vie a tuturor ierarhilor care colaboraseră cu securitatea.
Parcurgand insă dosarul de securitate al mitropolitului Nicolae publicat ulterior, constatăm că acesta nu a fost deloc un simplu colaborator al securităţii. S-a remarcat
incă din perioada anilor ᾿50 ca un fidel slujitor al regimului comunist. El nu a fost un informator formal, cum se impunea in perioada comunistă aproape tuturor celor care aveau funcţii de răspundere in Biserică, un om care mima fidelitatea faţă de regim in timp ce lupta ca să nu-i vatăme pe ceilalţi, lucru pe care mul i l-au făcut. Dimpotrivă, s-a dovedit un slugarnic informator, lucru pentru care a fost răsplătit cu sume semnificative de bani si a fost, după cum se precizează in dosar, „promovat in funcţiile de episcop si mitropolit”. Ajuns in acest post, in loc să-i acopere pe cei urmăriţi de poliţia politică, asa cum se străduia să facă vrednicul de pomenire patriarch Iustinian, el ii persecuta sau ii indepărta sistematic pe oamenii valorosi ai Bisericii. Desfiinţa posturi, comasa parohii si limita propovăduirea dreptei credinţe cu o eficacitate rară6. Toate le făcea insă in deplină consecvenţă cu credinţa sau ateismul pe care-l mărturisea in faţa organelor de securitate: „Se manifestă ca unul ce nu crede in preceptele si dogmele bisericesti fiind convins că Biserica a fost intotdeauna un mijloc de inselare a maselor po****re. […] A rezultat că s-a preocupat de studiul stiinţei marxist-leniniste si de insusirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care incă mai trebuie să le apere si in acelasi timp să-si dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decat comunismului.”7
Asadar, acest om plătit de comunisti cu sume apreciabile pentru serviciile indeplinite
pană la momentul 1989, se arată dintr-o dată, după căderea regimului, „mustrat de constiinţă”, un model de pocăinţă pentru ceilalţi ierarhi, pentru ţara intreagă.
Dacă nu am lua in considerare faptul că pocăinţa Mitropolitului Nicolae a intervenit abia in clipa in care multora le tremurau scaunele de frica consecinţelor pe
care le-ar fi putut avea inlocuirea oamenilor fostului regim, dacă am trece peste declaraţiile atee pe care le făcuse pe parcursul a 42 de ani de activitate in slujba miliţiei
comunistilor – căci unde este ateism nu incape pocăinţă –, dacă nu am lua in seamă
faptul că o pocăinţă sinceră ar fi presupus retragerea din funcţie pentru ca, ascuns de
ochii lumii, să aibă timpul să-si plangă păcatele sau ticălosiile, am putea crede că, intr-adevăr, mitropolitul Nicolae s-a pocăit sincer la inceputul anilor ᾿90. Desigur insă că adevărata pocăinţă nu se face in faţa si de ochii oamenilor, ci in faţa lui Dumnezeu si a Bisericii căreia i-a gresit, impotriva căreia a luptat aproape 42 de ani.
Rămanerii in scaunul mitropolitan i se putea găsi o anumită justificare: intenţia
de a repara răul produs Mitropoliei Banatului de-a lungul timpului. Mai concret, dacă in timpul comunistilor a comasat parohii si a lipsit pe credinciosi de preoţi si Biserică, acum ar fi trebuit să construiască noi biserici; dacă atunci i-a inlocuit pe oamenii competenţi, valorosi si cu constiinţă crestină cu cei fideli regimului si incompetenţi, acum ar fi trebuit să-i atragă pe oamenii cu viaţă duhovnicească si dedicaţiBisericii; dacă timp de cateva zeci de ani a sabotat propovăduirea cuvantului lui Hristos, acum era cazul să cultive cu toată ravna si acrivia invăţătura de credinţă, cateheza si pastoraţia ortodoxă.
Din păcate, faptele mitropolitului Nicolae au dovedit că schimbarea sa nu a fost in sensul unei innoiri duhovnicesti si pastorale ortodoxe, ci către o reorientare a vectorului de acŃiune ideologică. Adică si-a schimbat temeiurile ideologice pe care-si
construia politica de subminare a Bisericii din interiorul ei.
1. In primul rand, in loc să ridice locasuri de cult ortodoxe, mitropolitul Nicolae
a cedat cu un sentiment de „usurare8”, după cum singur afirmă, peste 50 de biserici
si catedrala din Lugoj greco-catolicilor, de fapt misiunii catolice in Romania.
2. Ulterior – un fapt extrem de grav – ii reprimea la slujire pe preoţii caterisiţi in eparhiile din mitropolia sa si din mitropoliile vecine, oferindu-le in mod anticanonic posturi in Arhiepiscopia Timisoarei, parcă pentru a-i răsplăti astfel pentru că, batjocorindu-L pe Hristos prin viaţa si pastoraţia lor, fuseseră depusi din treapta preoţească. Ne miră faptul că atata vreme i s-a trecut cu vederea arhiereului Nicolae această gravă incălcare a canoanelor: a celor apostolice (10, 11, 12), ale Sfintelor Sinoade Ecumenice (5 I, 17 Trulan) si a celor hotărate in cadrul Sinoadelor Locale (9 Cartagina). In mod limpede toate aceste canoane hotărăsc: „Clericul care se roagă cu
un preot afurisit să se caterisească si el9”, iar: „Dacă vreun cleric afurisit (sau lipsit de
scrisoare canonică, 17 Trulan10), incă neprimit in comuniune, mergand in altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare să se afurisească si cel care l-a primit (episcopul sau mitropolitul) si cel primit.11”
3. In privinŃa apărării dreptei credinţe, mitropolitul Nicolae Corneanu a depăsit
si cele mai sceptice asteptări:
a) Devine cel mai mare prieten si susţinător al greco-catolicilor si al romano- catolicilor de la noi, afirmand chiar că greco-catolicismul „a fost o necessitate de ordin istoric pentru romani12”, iar noi va trebui să-l recunoastem pe „Papa drept cap al Bisericii, ca o concluzie a unităţii crestinismului13”.
Oare dintr-o necesitate istorică sute de biserici si manăstiri au fost arse sau dăramate cu tunul de catolici? Oare masiva emigrare peste munţi in Moldova si Ţara
Romanească a unor sate de ortodocsi pentru a-si putea păstra credinţa ortodoxă a constituit si ea o necesitate istorică? La fel, distrugerea monahismului in Transilvania,
torturarea a mii de ţărani ortodocsi, confiscarea pămanturilor si a averilor sunt incluse in aceeasi necesitate istorică? De asemenea, nu putem inţelege cum concepe mitropolitul Nicolae recunoasterea primatului papal, atata timp cat infailibilitatea si primatul au fost si sunt considerate invăţături eretice care-l situează pe posesorul lor, Papa, in fruntea apostaţilor istoriei Bisericii.
b) Mitropolitul Nicolae Corneanu se erijează si in apărător al diversilor sectanti pe care-i incurajează in lucrarea lor prozelitistă. Inmulţirea numărului sectarilor in Timisoara si imprejurimi este un fapt care dovedeste afecţiunea si sprijinul pe care Mitropolitul Banatului nu a ezitat să si le arate făţis chiar in paginile oficiosului acestei Mitropolii. De altfel, recenta subscriere la invitaţia făcută de Nicolae al Banatului evanghelistului Franklin Graham de a veni in Romania spre evanghelizarea poporul roman14 este cea mai bună dovadă a lipsei de integritate a cugetării ortodoxe a ierarhului roman. Astfel, si cu concursul Bisericii Ortodoxe a Banatului, reprezentată prin mitropolitul Corneanu, va fi organizat in Timisoara in perioada 2-4 iulie Festivalul Speranţei, anunţat drept cea mai mare acţiune de evanghelizare desfăsurată după 1990 in Romania. Să considerăm oare a fi un motiv de mandrie deschiderea aceasta fals ecumenică singulară in lumea ortodoxă si credem si catolică pe care o dovedeste mitropolitul, pe care de acum, oricat ar vrea unii, nu mai putem să ni-l revendicăm numai noi ortodocsii?
c) Activitatea de o viaţă a mitropolitului Nicolae Corneanu in slujba celor mai
diverse interese a fost incununată la data de 25 mai 2008 cu impărtăsirea din acelasi
potir cu Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic de Lugoj, primind ostia chiar din
mana lui Francisco Javier Lozano, Nunţiul Papal in Romania. Ca o concluzie a acestui
eveniment, mitropolitul Corneanu afirmă cu candoare in cadrul interviului luat de asociaţia AZEC că s-a impărtăsit chiar cu Trupul si Sangele lui Hristos, nesocotind prin aceasta intreaga Tradiţie a Bisericii Ortodoxe care interzice cu desăvarsire impărtăsirea cu schismaticii sau ereticii prin nenumărate Sfinte Canoane (45, 46, 64, Apost. 1, Sin. III Ec.; 32, 33, 37 Laodic.). Sfantul Atanasie cel Mare alături de Sfantul Teodor Studitul si alţi mari părinţi ai Bisericii descrie in cele mai grele cuvinte actul impărtăsirii cu ereticii: „Impărtăsania de la eretic instrăinează pe om de Dumnezeu si-l predă diavolului”.15
Pană la această dată, mitropolitul Corneanu nu regretă deloc tulburarea pe care a adus-o in intreaga Biserică Ortodoxă Romană. Ba mai mult, isi construieste cu ajutorul eterodocsilor o apologie lacrimogenă total neintemeiată teologic. In acest context, ne putem pune intrebarea: dacă la cererea Sfantului Sinod, constatand că nu
mai există pentru el nicio iesire, mitropolitul Corneanu, reactivand gestul din 1990, si-ar cere iertare, afirmand că regretă cele intamplate, mai este oare just să credem in sinceritatea pocăinţei sale? Mai poate fi iertat si lăsat să smintească in continuare poporul binecredincios, conducandu-l fie către actul de apostazie al impărtăsirii cu ereticii, fie către trecerea la sectarism sau stilism?
Cu siguranţă că pentru „intelectualii” ortodocsi, pseudo-ortodocsi si eterodocsi
care au sărit in apărarea mitropolitului, cele 15 canoane care condamnă cu caterisirea
sau afurisirea acţiunile mitropolitului Corneanu nu au nici o relevanţă. Ne mirăm insă cum admiraţia si ravna apologetică a acestora nu a fost diminuată deloc de dezvăluirea trecutului comunist al mitropolitului, cel mai important agent secret si informator infiltrat in ierarhia BOR.
Laslo Tokes, Doina Cornea, Daniel Vighi, Cornel Ungureanu si alţi campioni ai luptei împotriva comunismului si a fostilor comunisti sunt astăzi principalii apărători ai mitropolitului Corneanu – Popa Vasile, după unul din numele sale conspirative. Tocmai aceia care până mai ieri denigrau Biserica Ortodoxă, acuzând-o de colaboraţionism, care cultivau neîncrederea credinciosilor în proprii ierarhi, care cereau deschiderea dosarelor si înlăturarea celor compromisi, care se opuneau alegerii patriarhului României dintre cei care au semnat fie si numai o notă informativă cu caracter formal, acum sunt disperaţi că unul din cei mai fideli slujitori ai comunistilor este pe cale să fie înlăturat pe drept din „postul” în care fusese numit de comunisti. Acest comportament
decriptează foarte bine adevăratul scop al campaniilor de denigrare a BOR desfăsurate după 1990. Nu faptul că se colaborase cu comunistii era esenţial16, ci însăsi posibilitatea de a defăima si lovi Biserica pe baza acestei acuze. Ca urmare a aplicării acestei strategii s-a reusit provocarea schismei în Biserica Ortodoxă din Estonia, Ucraina si Bulgaria.
Prin urmare, faptul că aceeasi oameni care în general atacă Biserica Ortodoxă
acuzând-o în special de colaborarea cu comunistii apără astăzi cu atâta zel pe fostul agent comunist Nicolae Corneanu ne demonstrează că miza conflictului este mult mai mare. Cu ajutorul comunismului nu s-a reusit ruperea Bisericii Ortodoxe Române precum s-a întâmplat în celelalte ţări din blocul sovietic, acum însă s-a ivit sau s-a creat o nouă posibilitate: intercomuniunea cu greco-catolicii, aceiasi care, prin glasul unei Doina Cornea, erau recomandaţi după 1990 ca alternativa unui crestinism românesc neîntinat de comunism. Nicolae Corneanu devine astfel simbolul legăturii interioare existente între greco-catolicism si comunism: lupta împotriva Bisericii Ortodoxe. Va cădea oare de această dată poporul român în noua cursă care i se întinde? Cat de semnificativ este cazul Corneanu pentru campania murdară dusă impotriva neamului si Bisericii Ortodoxe rezultă din memoriul adresat la data de 25 iunie 2008 Parlamentului European de către Tıkes Laszlo, deputat in Parlamentul European, Csőry Istvan, episcop in exerciŃiu al Eparhiei Reformate de pe lingă Piatra Craiului, Nicolae Anuscă, prim consilier al Arhiepiscopiei Greco-Catolice din Romania, Mathe Denes, prim curator al Bisericii Unitariene din Transilvania, Kovacs Gyula, vicepresedintele Comunităţii Baptiste din Romania17. Intorcand totul pe dos si numind minciuna adevăr, reprezentanţii bisericilor „surori” acuză statul Roman de discriminare religioasă si favorizare a BOR. De ce? Chipurile, pentru că nu li s-ar retrocede proprietăţile, pentru că nu li s-ar acorda drepturi egale la educaţie, pentru că nu primesc alocaţii de la stat, drepturi de care Biserica Ortodoxă s-ar bucura deplin. Oricine stie insă că lucrurile stau tocmai invers, precum in anecdota cu hoţul care strigă: „săriţi! hoţii!” In continuarea memoriului se reclamă reluarea deschiderii dosarelor ierarhilor si preoţilor ortodocsi, prin urmare, reactivarea campaniei de denigrare si subminare a increderii credinciosilor Bisericii in propriul cler, campanie care demarează de fiecare dată cand trebuie santajată Biserica18. Noua „vanătoare de vrăjitoare” are un scop foarte precis, după cum reiese din ultima parte a memoriului. Este vorba de susţinerea, in mod paradoxal, a comunistului Nicolae Corneanu, care este deplans la cel mai inalt for al Europei pentru că nu-i este inţeleasă dragostea ecumenică si este „hărţuit” de ortodocsi. Desi întotdeauna în conflict, catolicii, protestanţii si neoprotestanţii îsi găsesc în scrisoarea către Parlamentul European un numitor comun care-i uneste dincolo de orice animozitate: lupta împotriva Ortodoxiei.
« Ultima modificare: Iulie 08, 2008, 01:15:04 de către razvan »
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #102 : Iulie 08, 2008, 01:08:43 »

Sofronie Drincec, episcop al greco-catolicilor din Bihor?
Pe urmele Mitropolitului Nicolae Corneanu păseste indeaproape si episcopul Sofronie Drincec. La scurtă vreme de la intronizare, Sofronie al Oradiei se remarcă prin antipatia puternică pe care o trezeste majorităţii preoţilor si a poporului dreptcredincios
al eparhiei păstorite. Motivele? Din primele luni de arhipăstorire, tanărul episcop a surprins prin comportamentul indecent si umilitor manifestat faţă de vrednicul de pomenire Ioan Mihălţan,fostul episcop al Oradiei. In paralel, a creat o impresie neplăcută prin amestecarea acţiunii politice cu viaţa bisericească19, dar mai cu seamă prin manifestarea unei atitudini dictatoriale străine de duhul Bisericii Ortodoxe20. Cel mai grav este insă faptul că episcopul ortodox Sofronie se comportă ca un avocat al intereselor romano-catolicilor si ale greco-catolicilor in Biserica Ortodoxă Romană, si in acest mod el contribuie la generarea de conflicte intre ortodocsi si greco-catolici si, incă
mai mult, ii impinge pe păstoriţii săi pe calea apostaziei. Iată cum inţelege Sofronie al Oradiei să-si păstorească turma:
1. Pedepseste si indepărtează pe preoţii care au o atitudine ferm ortodoxă; „preoţii care au litigii in parohii sau alte divergenţe cu greco-catolicii nu sunt primiţi deloc in audienţă”21.
2. Pedepseste pe preoţii ortodocsi care, cu ocazia a diverse intruniri interconfesionale la nivel local, nu acceptă să primească binecuvantarea episcopului
greco-catolic, desi acest act este condamnat de canoane, „căci nu se cuvine a primi
binecuvantările ereticilor, care sunt mai mult absurdităţi decat binecuvantări”22.
3. In cadrul intrunirii de dialog desfăsurat intre reprezentanţii episcopiilor ortodoxe si greco-catolice din Bihor, care a avut loc in data de 31 octombrie 2007 la
Mănăstirea Sfintei Cruci din Oradea, episcopul Sofronie Drincec hotărăste ca impreună
cu episcopul greco-catolic al Oradiei „să ofere un exemplu de slujire impreună de Bobotează si de Pasti, pentru ca acest exemplu să fie urmat apoi de preoţii si credinciosii ortodocsi.23” Oare Sofronie, episcopul ortodox al Oradiei, a cerut incuviinţarea Sfantului Sinod al BOR inaintea incălcării prin această acţiune a celor mai importante canoane ale Bisericii Ortodoxe?!
4. Intr-adevăr, la data de 6 ian. 2008, in cadrul Sfintei Liturghii săvarsite la prăznuirea Botezului Domnului – una dintre cele mai importante sărbători ale Bisericii
Ortodoxe – episcopul Drincec sfinţeste aghiazma mare impreună cu episcopul greco-catolic, după care străbate străzile Oradiei impreună cu acesta, producand confuzie si tulburare intre credinciosii ortodocsi. Se pare că acest ierarh se consider deasupra Sfintelor Sinoade si a intregii Tradiţii ortodoxe care pedepseste acest act mai aspru decat uciderea24: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, impreună cu ereticii rugandu-se, numai să se afurisească; Iar de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva, să se caterisească”25.
5. Ca să completeze registrul actelor eretice condamnate de Sfintele Sinoade,
episcopul Sofronie Drincec numeste pe preotul greco-catolic Vorobciuc Florin, pro-venit de la parohia greco-catolică Ceica langă Beius, pentru a sluji la o parohie ortodoxă de gradul I (Girisul Negru, langă Tinca). Numirea in parohie, realizată in urma unei discuţii purtate cu episcopul Sofronie, a avut loc ca si oricare alt transfer intre două parohii ale aceleiasi Episcopii. Greco-catolicului nu i s-a făcut slujba obisnuită de venire la Ortodoxie, adică minimum lepădările de invăţătura eterodoxă si mirungerea, iar hirotonirea acestuia ca preot ortodox nici nu s-a mai pus in discuţie.
Prin urmare, parohia ortodoxă Girisul Negru a ajuns astfel să fie păstorită de un preot greco-catolic. Ne intrebăm: in ce măsură tainele săvarsite de acest preot sunt valide, in ce măsură credinciosii pot afirma că se impărtăsesc din mainile lui cu Trupul si Sangele Domnului? Dar oare, aflarea in comuniune a acestui preot cu episcopul Sofronie nu pune sub un mare semn de intrebare continuarea prezenţei si a lucrării harului prin mainile acestui episcop. Căci: „de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva (ereticilor sau schismaticilor), să se caterisească”, spun Sfinţii PărinŃi.
Pe de altă parte, cum poate fi receptată numirea unui greco-catolic pe o parohie
ortodoxă atata timp cat nenumăraţi absolvenţi ai facultăţilor de teologie ortodoxă din Oradea si din alte orase ale ţării nu găsesc parohii pe seama cărora să poată fi hirotoniţi?
6. Nu in ultimul rand, episcopul Sofronie, ca si Nicolae al Banatului, este un mare partizan al retrocedărilor si al cedărilor de locasuri ortodoxe acelora care, in urmă cu cateva sute de ani, le dăduseră foc sau le confiscaseră. Astfel, in cadrul intrunirii de dialog din data de 31 octombrie 2007, episcopul Sofronie propune a se ceda o biserică acolo unde sunt două chiar dacă această biserică a fost castigată in instanţă de către ortodocsi. De asemenea, Sofronie, ca un adevărat păstor care veghează la mantuirea credinciosilor (greco-catolici!?) impune ortodocsilor retrocedarea locasurilor de cult in situaţii in care acestea revin unei comunităţi formate din doar 4-5 persoane, in timp ce cateva sute de credinciosi ortodocsi răman in acest fel fără biserică. Soluţia pe care o găseste ingeniosul episcop este ca ortodocsii să slujească alternativ sau impreună cu greco-catolicii in aceeasi biserică, adică, să-I impingă pe credinciosii ortodocsi la propria lui apostazie.
Pentru a-si atinge ţelurile „sfinte”, Sofronie indeamnă trupele speciale să intre cu forţa in biserică peste credinciosii si preoţii ortodocsi pentru a-i scoate cu forţa de acolo26. Aici se dezvăluie cel mai bine dragostea acestui episcop pentru turma incredinţată spre păstorire. Ne intrebăm: dacă astfel s-ar fi comportat un episcop catolic
cu cei pe care-i păstorea, cate ore sau zile ar mai fi rămas in respectiva funcţie? Oricum
aici se probează foarte bine cuvintele Mantuitorului care spune: Păstorul cel bun îsi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit si cel care nu este păstor, si ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind si lasă oile si fuge; si lupul le răpeste si le risipeste. (Ioan 10, 11) - 13. Episcopul Sofronie insă nu numai că nu fuge, ci mai mult, se alătură lupului
oferindu-i sprijinul logistic, asumandu-si prin urmare un alt statut: Furul nu vine decât
ca să fure si să junghie si să piardă. (Ioan 10,10) Suntem constienţi că acestea sunt cuvinte grele, insă inevitabile in cazul de faţă.
Faptul că 45 de preoţi din protopopiatul Beiusului au semnat un memoriu impotriva episcopului Sofronie ne sugerează disperarea la care au ajuns preoţii eparhiei sale. Aceasta in contextul in care stiu că riscă să rămană pe drumuri, din cauza caracterului răzbunător al tanărului episcop. Ceilalţi, cărora prin manevre care amintesc de campaniile electorale li s-a solicitat semnarea de adeziuni favorabile arhipăstorului lor, nu au făcut-o din proprie iniţiativă, ci la convocarea episcopului Sofronie, intimidaţi de prezenţa acestuia si ameninţaţi in mod voalat cu represaliile foarte probabile care vor veni din partea acestui episcop care a dovedit cu prisosinţă că nu ezită să se răzbune pe cei care i se impotrivesc.
Persecutarea propriilor preoţi ortodocsi, promovarea in episcopie a unui personal filo-catolic si numirea unui preot greco-catolic intr-o parohie ortodoxă, ca si actul de apostazie de la ortodoxie prin slujirea sfinţirii apei in comun cu episcopul greco-catolic sunt fapte care ne amintesc de propaganda perfidă a iezuiţilor care la inceputul sec. al XVIII-lea, prin viclenie si inselăciune, prin hărţuieli si violenţă, au impus răspandirea uniatismului in Transilvania. Este semnificativ de observat asemănarea dintre episcopul Sofronie Drincec si mitropolitul Atanasie Anghel.
In preajma anului 1700 Atanasie Anghel, mimand cu multă făţărnicie supunerea si dragostea faţă de Ortodoxie, a reusit, după multe ezitări ale patriarhului ecumenic din acea vreme, să obţină hirotonia in mitropolit al Ardealului. La scurtă vreme insă a călcat cu totul legămintele făcute, trădand Ortodoxia in favoarea catolicilor prin semnarea actului uniaţiei. Numai din interiorul ei Biserica Ortodoxă din Transilvania a putut fi surpată. Istoria se vede că se repetă. Sofronie Drincec, după ce a mimat fariseic ascultarea, blandeţea si credinciosia faţă de Biserică, a ajuns in final să trădeze Ortodoxia.
« Ultima modificare: Iulie 08, 2008, 01:16:04 de către razvan »
Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #103 : Iulie 08, 2008, 01:10:12 »

Cum se poate explica comportamentul ierarhilor căzuţi în apostazie?
În interviul acordat ziarului Făclia de către Florentin Crihălmeanu, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, ni se descoperă unul dintre scopurile pe care, foarte probabil, le urmăresc cei doi ierarhi apostaţi. Printre altele acesta sugerează: „eu cred că regula trebuie să o facă si practica27”. Adică, dacă în practică se realizează împreuna-slujire si intercomuniune, atunci ar trebui ca aceste comportamente să fie tratate ca o nouă regulă si, prin urmare, să nu mai fie sancţionate de Biserica Ortodoxă. Ideea nu este nouă. Ea a fost condamnată în scrierile tuturor marilor teologi ai secolului trecut luând ca bază Tradiţia ortodoxă (Cuviosul Iustin Popovici, părintele Dumitru Stăniloae, Arhimandritul Epifanie Teodoropulos, etc.)
Orice teolog ortodox poate înţelege perversiunea acestei manevre si, din păcate, cât de bine explică ea comportamentul mitropolitului Nicolae si a episcopului Sofronie. În viziunea episcopului greco-catolic, acestia nu fac decât să genereze o practică de intercomuniune, de fapt contribuie esenţial la realizarea unei uniri de facto cu catolicii dincolo de orice dialog teologic, înainte ca acestia să facă lepădarea ereziei despre Filioque, a infailibilităţii papale, a imaculatei concepţii si a celorlalte învăţături eretice introduse de la schismă si până astăzi.
Dacă această acţiune este dirijată de serviciile specializate ale Vaticanului, avem incă o dată dovada faptului că romano-catolicismul nu a renunţat nici astăzi la perversitatea tehnicilor prozelitiste ale iezuiţilor, incercand să obţină cu orice preţ, fără să-i pese de adevărul de credinţă, stăpanirea asupra Bisericilor Ortodoxe. Dacă catolicii nu au nici o legătură cu actele celor doi ierarhi romani, atunci, desi acestia merită felicitaţi si medaliaţi de Papa pentru obedienţa gratuită pe care o dovedesc faţă de Vatican, ei trebuie să fie cat mai repede indepărtaţi din posturile lor, căci pun intr-o lumină foarte proastă chiar Biserica Romano-Catolică care, in cadrul actualului dialog ecumenic, s-a angajat să renunţe la prozelitism in favoarea dialogului.
Comportamentul si acţiunile mitropolitului Nicolae Corneanu si ale episcopului
Sofronie Drincec demonstrează cu prisosinţă faptul că apostazia de la dreapta credinţă ortodoxă prin impărtăsirea in comun si slujirea cu cei din afara Bisericii lui Hristos nu este un accident care să poată fi trecut cu vederea nici in cazul in care acesti ierarhi si-ar declara regretul pentru cele săvarsite. Cele două acţiuni de intrare in comuniune maximă cu schismaticii sunt, după cum se vede, doar stadii necesare al unui mai vast proces de apostazie de la credinţa ortodoxă, in care cei doi ierarhi atrag si turma pe care o păstoresc.
Faptul că necredinciosii, ateii, ereticii si schismaticii se arată a fi astăzi susţinătorii fervenţi ai mitropolitului Nicolae ne indică cu claritate care este adevărata
turmă a acestui arhiereu. Cat de intamplător este faptul că Biserica Romano-Catolică
si cea Greco-Catolică cheltuiesc energie, timp si importante fonduri in campania de apărare a lui Nicolae Corneanu, convocand sute de credinciosi cărora le plăteste cheltuielile de transport pentru a manifesta in favoarea mitropolitului dezavuat de ortodocsi? Oare din dragoste pentru Biserica Ortodoxă, cei care nu ratează nici o ocazie să o critice, să-i fure credinciosii si să-i răpească bisericile sunt speriaţi de posibilitatea inlocuirii mitropolitului Corneanu cu un adevărat păstor al Bisericii Banatului, cu un apărător ferm al dreptei credinţe28? Semnarea de către greco-catolici a
memoriului antiromanesc si antiortodox adresat de Tokes parlamentului European este o dovadă in plus a „fidelităţii” acestora faţă de neamul romanesc si a „bunei credinţe” faţă de Biserica Ortodoxă.
Unde s-a mai văzut in istoria Bisericii ca eterodocsii să se considere indreptăţiţi
a avea un cuvant de spus in hotărarile pe care Sfantul Sinod al Bisericii trebuie să le ia pentru apărarea dreptei credinŃe? Aceasta sugerează gravele mutaţii produse in mentalitatea oamenilor ce trăiesc intr-o societate tot mai secularizată si, totodată, indică
nasterea unei noi dictaturi care se insinuează in viaţa societăţii si a Bisericii: aceea a ideologiilor atee camuflate in spatele asa-zisei opinii publice, in fond, a duhului stăpanitorului lumii acesteia.
***
Avand in vedere toate acestea, venim inaintea arhieriilor voastre cu rugămintea
ca in judecarea celor doi ierarhi apostaţi să aveţi in vedere atat căderea acestora din dreapta credinţă ca păcat personal si comunitar, cat si tulburarea pe care o aduc si pericolul pe care-l reprezintă acestia pentru viaţa si acţiunea viitoare a Bisericii. Stim foarte bine cine pescuieste in ape tulburi. Eterodocsii, fie ei schismatici stilisti, uniaţi sau alţi eretici, abia asteaptă să răpească pe credinciosii ortodocsi aflaţi in starea de confuzie si tulburare pe care au creat-o ierarhii apostaţi.
Probabil că sancţionarea la momentul potrivit a impreună-slujirii cu greco-catolicii a episcopului Sofronie l-ar fi determinat pe mitropolitul Corneanu să fie mult mai precaut in manifestarea liberă a „iubirii” nelimitate faţă de eterodocsi, oprindu-l să se impărtăsească cu greco-catolicii. De asemenea, caterisirea de urgenţă a mitropolitului Corneanu, in prima săptămană după ce s-a lepădat public prin gestul său de credinţa si invăţătura Sfintei Scripturi si a Sfintelor Sinoade ale Bisericii ar fi impiedicat campania antiortodoxă si antibisericească desfăsurată in ultimele săptămani. Avem convingerea că orice fel de amanare a soluţionării cazurilor mitropolitului Corneanu si a episcopului Drincec este in favoarea dusmanilor Bisericii Ortodoxe. Internarea in spital a lui Nicolae Corneanu poate fi socotită o nouă strategie de justificare a amanării judecăţii Sfantului Sinod. Insă lipsa mitropolitului Corneanu de la viitorul sinod nu ar trebui să aibă nici un efect, deoarece in cazul apostaziei prin impărtăsirea cu ereticii nu mai trebuie puse intrebările lămuritoare, faptele vorbind de la sine. De altfel, in ambele cazuri, inregistrările video, fotografiile si declaraŃiile inregistrate audio sunt suficient de elocvente. Dacă totusi manipulările diplomatice sau presiunile externe ar da sorţi de izbandă vrăsmasilor lui Hristos, prin musamalizarea cazurilor in contextul unor amanări succesive, atunci consecinţele ar putea fi dintre cele mai grave:
1. Necondamnarea de către Sfantul Sinod al BOR a celor care singuri s-au exclus din Biserică prin faptele lor ar putea fi lecturată ca o incuviinţare tacită a atitudinii apostate, ceea ce ar putea atrage consecinţe eclesiologice extrem de grave la nivelul raporturilor cu celelalte Biserici Ortodoxe;
2. Potrivit invăţăturii Bisericii, harul dumnezeiesc se indepărtează de pe cei care continuă să-i pomenească pe ierarhii căzuţi de la dreapta credinţă, căci părăsirea harului este una dintre consecinţele principale ale apostaziei. Ca atare, ar fi primejduită insăsi slujirea Sfintei Liturghii odată cu a celorlalte Sfinte Taine, deci mantuirea tuturor celor care răman in comuniune cu ereticii;
3. Cresterea tensiunilor intre greco-catolici si ortodocsi in zonele in care acestia convieţuiesc, pană la escaladarea acestora prin violenţă;
4. Disoluţia completă a constiinţei ortodoxe la cei care vor găsi un model de urmat in comportamentul celor doi ierarhi;
5. Răspandirea practicii slujirii impreună si a inter-comuniunii cu eterodocsii cu următoarele rezultate:
a) unii vor invoca această practică pentru a proclama falsa unire cu eterodocsii,
fără ca acestia să se fi lepădat in prealabil de concepţiile eretice pe care le impărtăsesc,
conform cerinţelor Sfintelor Canoane;
b) aceasta va putea duce la apariţia unor inevitabile tensiuni in interiorul BOR, intre cei care acceptă inter-comuniunea si cei care, potrivit canoanelor, vor invoca excluderea celor care au apostat;
c) inter-comuniunea unor preoţi si ierarhi cu romano-catolicii va conduce in mod automat la apariţia unor tensiuni inter-bisericesti cu efecte imprevizibile. Deja Biserica Rusiei a cerut explicaţii, ierarhii Bisericii Greciei au fost informaţi iar lalte Biserici Ortodoxe asteaptă cu preocupare rezultatul sedinţei sinodului din luna iulie;
d) poziţia reprezentanţilor romani in dialogul teologic cu catolicii riscă să fie subminată in relaţia cu celelalte Biserici Ortodoxe participante, intrucat susţinerea pe
care greco- si romano-catolicii o acordă mitropolitului Nicolae nu poate fi lecturată decat ca o incercare de a impune comuniunea pe usa din dos si deci unirea, adică de a eluda calea dialogului si rezolvarea reală a diferendelor;
6) Pe fondul acestor confuzii, tensiuni si conflicte si a slabei catehizări, mulţi dintre credinciosii Bisericii noastre vor pierde complet carma: cei „de stanga” se vor indrepta spre diferite confesiuni crestine neoprotestante, iar cei „de dreapta” isi vor găsi refugiul la stilisti;
7) Din toate acestea, vrăsmasii Bisericii lui Hristos nu vor avea decat de castigat. Contextul stării de confuzie si instabilitate create le va inlesni acestora atingerea scopului urmărit: crearea dezbinării in Biserica Ortodoxă Romană. Inainte de aceasta insă, dacă vom constata că in urma presiunilor catolicilor si a greco-catolicilor, Sfantul Sinod este constrans să treacă cu vederea apostazia celor doi ierarhi, vom cere cu stăruinţă tuturor Bisericilor Ortodoxe să intrerupă dialogul cu Biserica Romano-Catolică, pană cand aceasta nu va renunţa la miscările din culise, susţinute de servicii si societăţi secrete, la mijloacele de corupere sau intimidare a ierarhilor ortodocsi.
Scriindu-vă aceste randuri in numele poporului nostru dreptcredincios, atat de impovărat de ispitele si durerile veacului in care trăim, vă asigurăm că vă suntem alături cu rugăciunile, cu cuvantul si viaţa intru păzirea fără prihană a dreptei credinţe, nădejdea mantuirii sufletelor noastre. Avem nădejdea că in Duhul Sfant arhieriile voastre veţi reusi să curăţaţi cat mai curand rana care ameninţă să cangreneze si să sfasie trupul Bisericii noastre.
Avand constiinţa că viaţa noastră păcătoasă impiedică cuvantul mărturiei noastre să dobandească puterea Duhului Sfant spre luminare si convingere, ii invocăm in aceste momente dificile pe Sfinţii Mărturisitori romani Nicolae Oprea, Moise Măcinic, Atanasie Tudoran, Constantin Brancoveanu si cei dimpreună cu ei, pe martirii stiuţi si nestiuţi ai impotrivirii faţă de uniaţie, pe sfinţii ierarhi apărători si mărturisitori ai dreptei credinţe ortodoxe pe teritoriile romanesti pentru a ne fi sprijin, stiut fiind că ei sunt acum rugători neincetaţi la tronul lui Dumnezeu pentru mantuirea neamului pentru păzirea fără meteahnă a credinţei ortodoxe.
Astăzi 29 iunie, la Prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel

______________________________________________________________________
1 Este vorba despre apelul aşa-zişilor intelectuali români.
2 A se vedea declaraţiile publice ale lui Cristian Bădiliţă, unul dintre denigratorii susţinuţi ai memoriei Prea Fericitului Patriarh Teoctist şi ai Bisericii Ortodoxe Române în general.
3 La mitingul de susţinere a lui Corneanu desfăşurat pe 14 Iunie 2008 la Timişoara au participat, alături deaproximativ 300 de catolici şi greco-catolici, 80 de evanghelişti şi câţiva evrei.
4 În timpul anchetelor, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că: „Tăcerea asupra acestor cuvinte (ale adevărului) este suprimarea acestor cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt, prin Prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glas să nu se audă [Psalm 18, 3]. Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu mai există.”
În Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu, Deisis, Sibiu, 2004, p. 161.
5 „La noi n-au putut niciodată nici patriarhul şi nici sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul dreptcredincios însuşi care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată.” Enciclica Patriarhilor de la 1848, vezi traducerea făcută de T.M. Popescu în revista Biserica Ortodoxă Română, an LIII, 1935, nr. 11-12.
6 „În anul 1962, a fost promovat în funcţia de Mitropolit al Banatului în locul lui /…/. /…/ În această perioadă, agentul POPA VASILE a fost folosit atât pe plan intern cât şi extern. Pe plan intern, în principal, a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicându-i-se şi luând o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din
Caransebeş, reducerea numărului de elevi, /…/ comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc.). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent.” Vezi Decizia nr. 2410/28.08.2007 a Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
7 Idem.
8 Formula As, anul 2004, nr. 611.
9 Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţia Floca, 1991, p. 14.
10 Ibidem, p. 110.
11 Ibidem, p. 14.
12 Formula As, anul 2004, nr. 611.
13 Ibidem,
14 Mitropolitul Nicolae Corneanu i-a scris lui Franklin Graham: „Acum, când ne-am câştigat libertatea prin sacrificii si sânge vărsat, împreună cu fraţii din bisericile evanghelice, mă alătur creştinilor ortodocşi din ţara noastră şi vă adresez invitaţia să susţineţi o cruciadă evanghelistică în luna iulie 2008.”
15 Şi mai mult, Sfântul Atanasie afirmă că: “În Euharistie pâinea ereticilor nu e trupul lui Hristos… După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cealaltă întunecă…”. Către Serapion, epist. 1, P. G. 26, col 593 CA.
16 S-a dezvăluit ulterior că mulţi dintre intelectualii contestatari au fost agenţi ai regimului comunist.
17 Vezi site-ul Parlamentului European.
18 Ultima acţiune de blamare a Bisericii a avut loc în preajma alegerii noului patriarh al BOR.
19 „Atitudinea sfidătoare faţă de unele autorităţi locale şi judeţene pe care refuză să le primească în audienţă cum a fost şi cazul fostului prefect de Bihor Ilie Bolojan, a primarului Ioan Mocioran de la comuna Curăţele şi exemplele pot continua. Discriminarea pe criterii politice şi în funcţie de interese ale unor autorităţi locale şi judeţene.” Extras din memoriul adresat Mitropolitului Bartolomeu Anania de către 45 de preoţi ai protopopiatului Beiuşului.
20 Impune o dictatură a monologului, „neacordând preoţilor în şedinţele protopopeşti dreptul la cuvânt, umilindu-i pe cei ce au alte opinii, diferite de ale Preasfinţiei sale.” Ibidem.
21 Ibidem.
22 Can. 32 Trul. Vezi şi 46, 64 Ap.; 19 Sin. I Ec.; 7 Sin II Ec. etc.
23 Extras din memoriul adresat Mitropolitului Bartolomeu Anania de către 45 de preoţi ai protopopiatului Beiuşului.
24 „Este oprit ca membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu ereticii şi este de-a dreptul o infracţiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre clerici… căci ce înseamnă intercomuniunea «in sacris» cu ereticii? Nimic altceva decât a face cauză comună cu aceştia.”, ediţia Floca, p. 31.
25 Can. 45 Apost. Vezi şi 10, 11, 46, 64, 65 Apost. ; 2, 4 Sin III Ec.; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laodic; etc.
26 „Conflictul de la Vălani de Beiuş a atins, prin gravitatea evenimentelor desfăşurate, cote inimaginabile şi a luat o amploare care depăşeşte imaginaţia oricărui om de bună credinţă, la limita gestului extrem al vărsării de sânge datorită neimplicării PS Sofronie, precum şi a protopopului de Beiuş, pr. Ioan Balint, care nu a fost alături de preoţii şi credincioşii care apărau biserica, preferând să participe la un maslu de obşte în comuna Budureasa. Pe toată perioada acestei zile de asediu (Duminica a treia din Postul Mare),
pe buzele oficialităţilor şi a conducerii forţelor de menţinere a ordinii (jandarmerie, trupe speciale, SRI, Poliţie etc.), reprezentate la cel mai înalt nivel din judeţ, era un singur cuvânt: „PS Sofronie, vinovat de acest conflict”. Pentru a argumenta această acuzaţie, redăm mărturia pr. Gabriel Avram din Pocola care a fost mediator împreună cu alţi preoţi prezenţi la faţa locului, între trupele speciale de intervenţie şi reprezentanţii Episcopiei Greco-Catolice, pe de o parte şi credincioşii din sat, pe de altă parte. Pr. Gabriel a fost martorul unei convorbiri telefonice între şeful de dispozitiv al trupelor speciale, inspector şef Liviu Popa şi PS Sofronie. În această convorbire, inspectorul şef cere un sfat de detensionare a situaţiei, iar ca răspuns PS Sofronie îl îndeamnă să intre în forţă peste preoţii şi credincioşii care se opuneau ocupării cu forţa a bisericii de către greco-catolici”. Extras din memoriul adresat Mitropolitului Bartolomeu Anania de către 45 de preoţi ai protopopiatului Beiuşului.
27 Ziarul Făclia, 21 iunie 2008.
28 „«Nu vreau să mă gândesc cu cine am putea să ne trezim aici. Nu aducem presiuni asupra Sfântului Sinod, dar trebuie să se vadă o susţinere», a declarat, la rândul său, preotul greco-catolic Ovidiu Nicolae Teodorescu”. În articolul ÎPS Corneanu susţinut de intelectualii bănăţeni, în Evenimentul Zilei, Luni, 23 Iunie 2008.


Memorat
  • nor
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 8564
  • Vezi Profilul
Răspuns: DESPRE ISTORIA ROMANIEI
« Răspunde #104 : Iulie 08, 2008, 12:35:19 »

Ma surprinde ca nimeni nu are comentarii de facut la cele postate mai sus. Memoriul laicatului roman, referitor la apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu si a Episcopului Sofronie Drincec, al Aradului, este un document extrem de important pentru stabilitatea acestui stat, a pastrarii spiritualitatii noastre si a statutlui nostru de popor latin de spiritualitate ortodoxa. Ma surprinde ca toata lumea tace. Va anunt ca Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane se intruneste marti si miercuri. Principalele probleme pe care le are pe ordinea de zi sunt cele prezentate de memoriul laicatului. Somn usor revolutionari! Dusmanii nostrii isi fac treaba perfect cand voi dormiti.
Memorat
Pagini: 1 ... 5 6 [7] 8 9 ... 13
Schimbă forumul: