Main Content:

Pagini: 1 ... 194 195 [196] 197

CINE SUNT EI? ce au facut inainte de 22 dec.1989? si ce au facut dupa 22 dec.?

  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul



Cine nu înțelege ce ni se întîmplă (nici după o asemenea informație) e chiar retardat. Ni se aplică metoda N.K.V.D.
Memorat

Walter Koch a scris in grupu Pro Lustratie in 27 ianuarie
https://www.facebook.com/walter.koch.3158/posts/198465428679873:

NĂSUI(useristul) fiul lui tăticu fostul sekuristul, adună la Min. Economiei toate lepădăturile turnătorilor și colaboratorilor fostei Sekurități !!!
Numita CLAUDIA FLORINA PRISECARIU după cum a concluzionat Curtea de Apel, a fost o ordinară TURNĂTOARE in slujba fostei POLIȚII POLITICE comuniste, este solicitată de NĂSUI, băiat de General de Sekuritate să-i fie "subalternă" !!!
De ce va mirați ?Năsui este copilul unui general de securitate hoț !
A fost dat afară din securitate si anchetat in dosarul Motorola parcă de DNA ! Cine știe ce servicii i-a făcut aceasta Dna lui tăticu ? Nu trebuie rasplatita? Sau poate si ea este fica cuiva de la servicii !
N.m - ROMÂNI !
CÂND VĂ V-A VENII MINTEA LA CAP să inițiați un REFERENDUM pentru aplicarea LUSTRAȚIEI?!!
CHIAR TOȚI AȚI FOST TURNĂTORI???!!!
Rog să-mi răspundeți la intrebare la tel :0790 562 625(fost persecutat politic, militant pentru aplicarea lustrației din 1990 -GOLANIADĂ /PREZENT).


Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul



Cine știe pe unde mai este după ultimele alegeri fostul secretar de stat Laurențiu Coca?
Memorat
  • Viasat
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 678
  • Vezi Profilul

Dintr-o serie de articole ciudate despre Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, am selectat unul din 2019, fiind motivat de apariția recentă a unui document pe Internet.
Memorat
  • Viasat
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 678
  • Vezi Profilul

     
https://www.igj.ro/actualitate/scandal-la-asociatia-fostilor-detinuti-politici-din-romania-presedintele-are-o-condamnare-penala.html

Scandal la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România. Președintele are o condamnare penală

Este scandal la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România filiala Gorj. Ștefan Geamănu, cel care a fost ales pentru a doua oară în funcțuia de președinte, este acuzat de un fost membru al asociației de faptul că nu are calitatea morală să ocupe această funcție pentru că a fost condamnat la închisoare cu suspendare într-un dosar de evaziune fiscală și mai este judecat în alte două dosare penale, în unul alături de fostul primar al comunei Bâlteni, Gheorghe Păsărin.
„Am aflat cu uimire si mirare că la conducerea locala a AFDPR filiala Gorj a fost ales pentru a doua oara in functia de presedinte o persoana controversata care are in desfasurare cel putin doua procese penale in unul avand o condamnare cu suspendare de 2 ani si o pedeapsa suplimentara de interzicerea unor drepturi pentru infractiunea de avaziune fiscal in dosarul nr. 7586/95/2014 si este trimis in judecata in dosarul nr.3795/95/2018  pentru infractiunea de fals intelectual. Personal am trimis un memoriu insotit de copii de articole de presa despre activitatea infractionala a lui Geamanu Stefan atunci cand acesta ocupa pentru prima data functia de presedinte al AFDPR  Gorj prededintelui AFDPR  domnul Bjoza Octavian care mi a raspuns printr o adresa care nu mai are loc de comentarii. După demisia acestuia la conducerea organizatiei AFDPR Gj a fost ales domnul Ballif Andrei care a decedat in acest an , au urmat alegeri la organizatie si a fost ales Geamanu Ștefan. Mă întreb și întreb prin intermediul presei conducerea centrala a organizației AFDPR centrale a renunțat la principiile morale pe care le invoca repetat in statutul organizatiei daca accepta astfel de situații si le tolerează. Mai amintesc ca Geamanu Stefan a propus si m a exclus din cadrul acestei organizatiei a AFDPR GJ pe pubsemnatul din motive care nu se gasesc in statutul AFDPR cum ca intentionez sa constitui o organizatie o organizatie paralele cu a AFDPR“, arată Constantin Țăpuș într-un memoriu.

Geamănu: „Nu am interdicție de a ocupa această funcție
Ștefan Geamănu a răspuns acuzațiilor care i se aduc de Țăpuș: „Nu am interdicție de a ocupa această funcție. Țăpuș nu are nicio calitate. O să mă ocup de el pentru că își arogă un statut pe care nu l-a avut. A fost turnător la Securitate. Așa au hotărât membrii asociației să mă aleagă. A fost o pedeapsă de doi ani cu suspendare și a trecut termenul. Nu aveam doar voie să fiu administrator de firmă. Acțiunea mea este la CEDO, pentru că a fost un abuz“.
Țăpuș spune că a primit calitatea de luptător în rezistența comunistă de la instanța de judecată: „Am o recunoaștere a calității obținută prin instanța de judecată. Este o hotărâre dată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Nu cred că este el în măsură să conteste hotărârea unei instanțe, care a stabilit că mi se cuvine calitatea de luptător în rezistența comunistă, care îmi dă toate drepturile Legii 118 a deținuților politici, pentru că mi se recunoaște privarea de libertate“.
Memorat
  • Viasat
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 678
  • Vezi Profilul



Tapus Constantin
  ·

FOSTUL PRESEDINTE AL AFDPR GJ A FOST CONDAMNAT SA-MI PLATEASCA DAUNE MORALE ;
Dosar nr. 10107/318/2019
Cod operator 2445
R O M Â N I A
JUDECĂTORIA TÂRGU JIU
SECŢIA CIVILĂ
Sentința civilă nr.4976
Şedinţa publică de la 16 Octombrie 2020
Completul compus din:
PREŞEDINTE MIRELA ALEXANDRA STOIAN
Grefier LIGIA NEGREA
Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulată de reclamantul Țăpuș Constantin în
contradictoriu cu pârâtul Geamănu Ștefan, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns reclamantul, lipsă fiind pârâtul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, instanța aduce la
cunoștința părților motivul repunerii pe rol a cauzei expus și în încheierea de ședință de la
termenul din data de 25.09.2020 și constatând că nu mai sunt cereri de formulat și probe de
administrat, instanța constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.
Reclamantul pune concluzii de admitere a cererii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de
judecată.
INSTANŢA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr.10107/318/2019,
reclamantul Țăpuș Constantin, în contradictoriu cu pârâtul Geamănu Ștefan, a solicitat instanţei
ca prin sentinţa ce va pronunţa, să constate caracterul ilicit al faptei pârâtului cu privire la
afirmațiile acestuia din articolul publicat în ziarul local „IMPACT ÎN GORJ” din data de
12.06.2019, scris de Alin Petre, intitulat „Scandal la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din
România”, să oblige pârâtul să publice pe cheltuiala sa hotărârea de condamnare într-un ziar de
circulație naţională, în ziarul „Impact în Gorj” precum şi la sediul Asociației Foştior Deţinuţi
Politici din România - Filiala Gorj; la plata sumei de 20.000 Euro, reprezentând daune morale
pentru prejudiciul cauzat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în ziarul local „IMPACT ÎN GORJ”, ediţia
printată şi cea electronică din data de 12.06.2019, a apărut articolul intitulat „Scandal la
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România”, scris de Alin Petre.
Reclamantul a mai arătat că, întrucât preşedintele Asociţiei, pârâtul din cauza de faţă, are o
condamnare penală, a adus la cunoştinţa opiniei publice că organizaţia AFDPR - Filiala Gorj are
în funcţia de preşedinte pe numitul Ştefan Geamănu, condamnat penal cu suspendare pentru
infracţiuni de drept comun şi care a fost trimis în judecată şi pentru alte infracţiuni penale, iar
pârâtul, într-un drept la replică, în aceeași publicaţie, a afirmat despre reclamant că: ,,Ţăpuş nu
are nicio calitate. O să mă ocup de el pentru că îşi arogă un statut pe tare nu l-a avut. A fost
turnător la Securitate ...”, apreciind astfel reclamantul că afirmaţia realizată de pârât, în sensul că
a fost turnător la Securitate, i-a afectat grav demnitatea, onoarea şi reputaţia.
A mai arătat reclamantul că acuzaţia ce i s-a adus este una gravă, cu atât mai mult cu cât a
fost făcută în presă şi de către preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, iar reclamantul
doreşte să candideze în anul 2020 la alegeri, într-o funcţie în administrația locală, iar apartenența
sa la organele fostei securităţi este incompatibilă cu această calitate, menţionând totodată că a
fost urmărit şi anchetat de organele de Securitate la sediul acestei instituţii şi la unitatea unde îşi
desfăşura activitatea, Termocentrala Rovinari, în anii 80 pentru propagandă împotriva regimului
comunist.
A invocat reclamantul că după apariția O.U.G. nr.214/1999 a solicitat Ministerului Justiţiei
şi a obţinut prin Decizia nr.1077/54/2008 din 25.02.2010 a I.C.C.J., pronunţată în dosarul
nr.1077/54/2008, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să-i elibereze decizie prin care să se
constate calitatea sa de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar Comisia pentru constatarea
2
calității de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin decizia nr.42/16.04.2010, i-a eliberat un act
prin care i se recunoaște calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în care se precizează că
beneficiază de toate drepturile prevăzute de Legea nr.118/1990.
Reclamantul a mai arătat că Ministerul Justiţiei a mai solicitat CNSAS o verificare
suplimentară înaintea eliberării documentului prin care se certifică calitatea sa de luptător în
rezistenţa anticomunistă, în anul 2010, apreciind că este cert faptul că este printre puţinele
persoane în viaţă cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi că
nu a fost tunător la Securitate.
A menţionat reclamantul că materialul a fost distribuit pe Facebook, pe diverse alte reţele
de socializare şi dezbătut în emisiuni la posturile locale, astfel că a ajuns să fie cunoscut de foarte
multe persoane, considerând că, în speţă, caracterul ilicit al faptelor pârâtului rezultă din faptul
că, fără nicio dovadă concretă, în pofida documentelor sale, a făcut afirmații cu scopul de a-l
denigra, fiind practic o formă de excludere sau de respingere a sa şi, mai mult decât atât, i-a fost
încălcat dreptul la imagine.
Reclamantul a apreciat că pârâtul, prin atitudinea sa, i-a ştirbit dreptul la imagine, făcând
pe foștii săi colegi, să creadă că a fost „turnător la securitate”, astfel că în urma apariţiei acelui
articol, a fost marginalizat, iar unele persoane, de a căror stimă se bucura până la acest moment, i
s-au adresat cu titulatură de ,,turnător”, sau ,,securist”, aspect ce a dus la știrbirea imaginii sale,
astfel că suma de 20.000 Euro solicitată este venită pentru a-şi acoperi prejudiciul cauzat de
starea de disconfort creată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art.252-253 C.Civ, reclamantul solicitând
judecarea cauzei şi în lipsă.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copie, îndreptarea erorii materiale a
deciziei nr.2/17.01.2002, certificatul nr.1077/54/2008 eliberat de ÎCCJ, articolul publicat în
ziarul „Impact în Gorj”, decizia nr.42/16.04.2010, adresa nr.3878/2006 din 29.06.2011 emisă de
Ministerul Justiţiei, adresa nr.47/06.09.2011 emisă de AFDPR – Filiala Gorj, adeverinţa
nr.2837/01 din 22.01.2002, adresa nr.11094/01.09.2015 emisă de Consiliul Judeţean Gorj, ziarul
Impact în Gorj din data de 12.06.2019.
Cererea a fost timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 100 lei, conform chitanţei ataşată
la fila 29 din dosar.
Pârâtul Geamănu Ştefan a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca
fiind nefondată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că cererea de chemare în judecată este
neîntemeiată, reclamantul nefăcând dovada afirmațiilor apărute în ziarul „Impact de Gorj" din
data de 12.06.2019, menționând totodată că nu a formulat drept la replică şi nu a discutat
niciodată cu semnatarul articolului din ziarul „Impact de Gorj", şi cu atât mai mult nu a făcut
afirmația că reclamantul „a fost turnător la securitate".
Pârâtul a menţionat că nu înţelege cum semnatarul articolului a putut să-i folosească
numele într-un articol de scandal.
A mai arătat pârâtul că a fost preşedintele AFDPR Gorj din anul 2012 până în anul 2015,
iar în anul 2012, la propunerea membrilor Comitetului de conducere, a fost de acord cu
excluderea domnului Ţăpuş Constantin din asociaţie, deoarece a constatat că acesta nu
îndeplinea condiţiile prevăzute în Statului asociaţiei şi, de asemenea, la data de 13.03.2012,
acesta a cerut la CNSAS să constate dacă pârâtul, a fost colaborator al securităţii comuniste,
răspunsul primit fiind negativ.
Pârâtul a mai arătat că nu a fost singurul care a hotărât excluderea domnului Ţăpuş
Constantin din rândurile membrilor Asociaţiei AFDPR Gorj, conform procesului-verbal pe îl
anexeză, solicitând ca instanţa de judecata să solicite ziarului „Impact de Gorj", sursa articolului,
iar în cazul în care nu deţine nicio sursă, să fie audiat autorul articolului, respectiv domnul Alin
Petre.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art.205 şi urm. C.p.civ.
În apărare, pârâtul a depus la dosar, în copie, adeverinţa nr.2039/11.06.2013 a CNSAS,
procesul-verbal din 17.05.2012, Statutul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, ataşat la filele 64-65 din dosar.
3
La data de 12.11.2019 reclamantul a depus la dosar un CD ce conține înregistrarea
convorbirii telefonice între ziaristul Alin Ion și pârât, precum şi înscrisurile ataşate în copie la
filele 68-70 din dosar.
În cauză a fost încuviinţată părţilor proba cu înscrisuri şi, din oficiu, s-a dispus audierea în
calitate de martor a numitului Petre Alin, persoana care a scris articolul în ziarul Impact în Gorj,
martorul fiind audiat în şedinţa publică din data de 06.03.2020, depoziţia acestuia fiind
consemnată şi ataşată la fila 84 din dosar.
În şedinţa publică din data de 03.07.2020 s-a audiat CD-ul cu înregistrarea audio ce conține
înregistrarea convorbirii telefonice între ziaristul Alin Ion și pârât, depus la dosar de reclamant.
Totodată s-a încuviinţat reclamantului proba testimonială cu martorul Răuţ Vasile, iar
pârâtului proba testimonială cu martorul Dodenci Constantin, martorii fiind audiaţi în şedinţa
publică din data de 18.09.2020, depoziţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la filele 96-97 din
dosar.
Analizând actele şi lucările dosarului instanţa reţine următoarele:
În ediția ziarului local Impact în Gorj din data de 12.06.2019, a fost publicat de către
ziaristul Alin Petre articolul intitulat ,, Scandal la Asociația foștilor deținuți politici din România.
Președintele are o condamnare penală.”
În cuprinsul articolului mai sus menționat, ziaristul Alin Petre a relatat cele ce i-au fost
comunicate de către reclamantul Țăpuș Constantin într-un memoriu, cu privire la alegerea pentru
a doua oară, în calitate de președinte al Asociației foștilor deținuți politici din România, a
pârâtului Geamănu Ștefan, ocazie cu care reclamantul a susținut că pârâtul este o persoană
controversată care are în desfășurare două procese penale. Cu aceeași ocazie reclamantul a
afirmat că pârâtul l-a propus și exclus pe reclamant din cadrul organizației AFDPR Gorj.
Față de cele afirmate de reclamantul Țăpuș Constantin, autorul articolului de presă mai sus
menționat, ziaristul Alin Ion, a solicitat pârâtului Geamănu Ștefan un punct de vedere, ocazie cu
care acesta a comunicat că nu are interdicție de-a ocupa funcția în care a fost ales. Cu aceeași
ocazie, pârâtul a afirmat următoarele: Țăpuș nu are nicio calitate. O să mă ocup de el pentru că
își arogă un statut pe care nu l-a avut. A fost turnător la Securitate. A fost o pedeapsă de doi ani
cu suspendare și a trecut termenul.....etc.
Din declarația martorului Ion Alin Petre, audiat din oficiu de către instanță, rezultă că
acesta are calitatea de ziarist la cotidianul local Impact în Gorj, iar în cursul anului trecut,
reclamantul Ţăpuş Constantin a venit la sediul Radio Tg-Jiu şi a menţionat că doreşte să facă
anumite dezvăluiri în legătură cu pârâtul Geamănu Ştefan, ocazie cu care reclamantul a afirmat
despre pârât că nu are calitatea morală să ocupe funcţia de preşedinte al Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici - Filiala Gorj, deoarece anterior a suferit o condamnare.
A relatat martorul că reclamantul nu a făcut alte afirmații despre pârât, decât a dorit să
atragă atenția că pârâtul nu are calitatea morală pentru a ocupa respectiva funcţie, iar ulterior, l-a
contactat telefonic de pârâtul Geamănu Ştefan, care i-a comunicat că nu a fost condamnat
definitiv printr-o hotărâre judecătorească, iar în opinia acestuia era îndreptățit să ocupe funcția de
președinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
De asemenea, martorul a declarat că în respectiva convorbire telefonică pe care a avut-o cu
pârâtul Geamănu Ştefan, acesta a afirmat despre reclamant că în trecut ar fi avut o relație de
colaborare cu fosta securitate, însă, în urma discuției telefonice pe care a purtat-o cu pârâtul, nu i
s-a părut că acesta ar fi avut un ton amenințător cu privire la persoana reclamantului.
Din înscrisurile depuse de reclamantul Țăpuș Constantin la dosarul cauzei, instanța
constată că prin decizia nr. 42/16.04.2010 eliberată de Comisia pentru constatarea calității de
luptător în rezistența anticomunistă ce funcționează pe lângă Ministerul Justiției, reclamantului i
s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, respectiva decizie fiind eliberată
reclamantului în baza deciziei nr. 631/05.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de casație și
Justiție-Secția Contencios Administrativ și fiscal în dosarul nr. 1077/54/2008.
Anterior emiterii deciziei mai sus menționată, în favoarea reclamantului s-a eliberat de
către Consiliul național pentru studierea arhivelor securității, decizia nr. 2/17.01.20002, prin care
s-a stabilit că numitul Țăpuș Constantin nu a fost agent/colaborator al securității ca poliție
politică.
4
Potrivit disp. art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor
intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea,
intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.
Dispozițiile art. 253 alin.1 C. civ. enumeră mijloacele de apărare pe care persoana fizică
le are la îndemână în situația în care drepturile nepatrimoniale i-au fost încălcate ori amenințate,
respectiv: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea
încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit
al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă, iar în conformitate cu alineatul 3
al aceluiași articol, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să
îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a
ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la
publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite
sau pentru repararea prejudiciului cauzat. De asemenea, persoana prejudiciată poate cere
despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a
fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri,
dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
În speța dedusă judecății, din coroborarea probelor administrate în cauză, se reține că sunt
îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului pentru propria faptă,
ca urmare a afirmațiilor realizate de acesta la adresa reclamantului, în sensul că acesta ar fi fost
turnător la securitate, afirmații care nu au un suport real, fiind contrazise de înscrisurile emise
reclamantului de organele competente, respectiv decizia nr. 42/16.04.2010 eliberată de Comisia
pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă și decizia nr. 2/17.01.20002,
eliberată de către Consiliul național pentru studierea arhivelor securității, prin care s-a stabilit că
numitul Țăpuș Constantin nu a fost agent/colaborator al securității ca poliție politică.
Astfel, potrivit disp. art. 1349 alin. 1 C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în
conformitate cu disp. art. 1357 C. civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai
uşoară culpă.
Prin intermediul probelor administrate în cauză, reclamantul Țăpuș Constantin a făcut
dovada faptei ilicite a pârâtului care constă în afirmația pe care acesta a făcut-o la adresa
reclamantului în mod public, în sensul că acesta a fost turnător la securitate, faptă care a fost
săvârșită cu vinovăție de către pârât, a producerii unui prejudiciu, în sensul că reclamantul a
suferit o atingere a imaginii de care se bucura în societate ca urmare a sentimentului de respect
pe care cunoscuții și foștii colegi de muncă i-l datorau, acesta fiind recunoscut pentru atitudinea
sa la rezistență anticomunistă, dar și a legăturii de cauzalitate între prejudiciul ce i-a fost produs
și fapta pârâtului.
Această ultimă condiție necesară pentru atragerea răspunderii civile delictuale în sarcina
pârâtului pentru propria sa faptă, rezultă din declarația martorului Răuț Vasile audiat de instanță,
la solicitarea reclamantului.
Astfel, martorul Răuț Vasile în declarația dată la termenul de judecată din data de
18.09.2020, a relatat că îi cunoaște pe reclamant și pe pârât, dar și faptul că a citit un articol în
ziarul Impact în Gorj, ediția online, în legătură cu reclamantul, articol din care rezulta că acesta a
fost turnător al Securității în perioada regimului comunist. A declarat martorul că anterior anului
1990, a lucrat la aceeași întreprindere cu reclamantul, aproximativ 10 ani și după Revoluția din
anul 1989 încă 4 ani, iar după publicarea articolului s-a întâlnit cu reclamantul întâmplător şi a
adus în discuție cele scrise în respectivul articol, ocazie cu care a constatat că reclamantul era
supărat, întrucât în opinia acestuia, oamenii îl consideră ca fiind un turnător al securității.
De asemenea, martorul a menționat că are cunoștință de faptul că în perioada anterioară
anului 1990 reclamantul a fost chemat la Securitate, iar după ce s-a întâlnit cu acesta, mai precis
după apariția articolului din ziar, reclamantul i-a spus că foştii colegi de serviciu au avut o
atitudine faţă de acesta care l-a deranjat, în sensul că respectivii colegi au afirmat că „tocmai tu
să fii colaborator la Securitate”. A mai precizat martorul că din relatările reclamantului a înțeles
că acesta era evitat de unele cunoștințe din trecut și că are cunoștință de faptul că reclamantul în
5
cursul anului trecut și-a manifestat dorința de-a candida pe lista de consilieri locali, însă nu a
mai putut candida datorită apariției respectivului articol de presă.
Pârâtul Geamănu Ștefan, prin intermediul probei testimoniale administrată în cauză cu
martorul Dodenci Constantin, nu a făcut dovada că între fapta sa și prejudiciul de imagine produs
reclamantului nu ar exista vreo legătură de cauzalitate, dat fiind faptul că martorul mai sus
menționat cu ocazia audierii sale în instanță a declarat că nu a citit un articol în ziar legat de
persoana reclamantului şi nici nu are cunoștință că în ziarul local Impact în Gorj a apărut un
astfel de articol.
Prejudiciul, reprezintă rezultatul sau consecința negativă suferită de o anumită persoană ca
urmare a faptei culpabile a unei alte persoane, iar prejudiciile nepatrimoniale denumite şi daune
morale, reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani şi care rezultă din
atingerile şi încălcările drepturilor personal nepatrimoniale.
Reținând că în speța dedusă judecății reclamantul a făcut dovada condițiilor necesare
pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului pentru propria faptă, ca urmare
a afirmațiilor realizate de acesta în presa locală, în sensul că reclamantul a fost turnător la
securitate, instanța, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul
Țăpuș Constantin în contradictoriu cu pârâtul Geamănu Ștefan și în consecință, în temeiul disp.
art. 253 alin.3 lit.a C. civ., va obliga pârâtul ca pe cheltuiala sa, să publice prezenta sentinţă în
ziarul ,,Impact în Gorj”.
De asemenea, va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 EURO cu titlu de
daune morale, sumă apreciată de instanță ca fiind necesară și rezonabilă pentru repararea
prejudiciului moral produs reclamantului ca urmare a faptei pârâtului.
Constatând culpa procesuală a pârâtului, instanța văzând disp. art. 453 alin.1 coroborat cu
disp. art. 451 alin.1 C. pr.civ., va obliga pe acesta la plata către reclamant a sumei de 1250 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu apărător și taxă de timbru.
 PENTRU ACESTE MOTIVE,
 ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Țăpuș
Constantin, având CNP 1580318381458, domiciliat în Tg-Jiu. str. Olari, nr. 1, bl. 1, sc. 2, et. 4,
ap. 71, jud. Gorj, în contradictoriu cu pârâtul Geamănu Ștefan, având CNP 1481126182765,
domiciliat în comuna Dăneşti, sat Tirculeşti, jud. Gorj.
Obligă pârâtul ca pe cheltuiala sa, să publice prezenta sentință în ziarul ,,Impact în Gorj”.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 EURO cu titlu de daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel, în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria TârguJiu.
Pronunţată azi, 16.10.2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea
Grefei instanţei.
PREŞEDINTE
MIRELA ALEXANDRA STOIAN
Grefier LIGIA NEGREA

Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul

Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul

Memorat
  • mercurie2
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 4358
  • Vezi Profilul

Baieti, statul roman este "polarizat" cu agentii altora. Se prabuseste... Nu stiu cat vom mai avea o Romanie intreaga. Curand va veni iarasi vremea nostra.
Memorat

DATA VIITOARE VOTATI NATIONALISTI CRESTINI, CACI ACESTIA NU TRADEAZA SI NU FURA ! PANA NU ESTE PREA TARZIU, CACI ALTFEL SE PUSTIESTE ROMANIA SI VIN ALTII IN LOCUL NOSTRU !
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul

Mircea Dinescu, 8 martie la 14:18  ·
Sărumîna, nășică!
Intitulîndu-și o carte post-decembristă „Proiecte de trecut”, Ana Blandiana și-a dat singură în vileag meteahna de care suferă, căci, plutind pe aripile amneziei, continuă și astăzi să-și reșapeze trecutul, bazîndu-se pe proiectul unei devastatoare iubiri de sine la care a lucrat cu osîrdie toată viața.
Ce blestem ispășește oare această doamnă bîntuită de demonul antropofagiei?! Al tatălui care, proaspăt întors din pușcăriile comuniste, a ars ca o torță în curtea bisericii, pe cînd își spăla hainele preoțești cu neofalină?! Sau blestemul poeziei despre tătucul Stalin, publicată la puțină vreme după acea tragedie în tentativa, reușită de altfel, de a-și spăla originea „nesănătoasă”, înrădăcinată în trecutul legionar al nefericitului său părinte?!
Interpretînd anapoda o comparație a subsemnatului între hitlerjugendii, care și-au adorat cu fanatism Conducătorul, și decrețeii care, dimpotrivă, s-au revoltat contra celui ce i-a obligat să se nască, strigînd „Jos Ceaușescu!” înainte de a fi împușcați, Ana Blandiana ticluiește imaginea monstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii, care i-ar face dincolo de mormînt o concurență neloială.
Adevărat îi că, acum cîțiva ani, întrebat dacă nu cumva mi-e frică de tînăra generație de scriitori, am afirmat cu modestie că pe mine mă înspăimîntă mai degrabă morții care vin puternic din urmă, Lucian Blaga, Arghezi, Bacovia și Ion Barbu, și care îmi par mai vii și mai periculoși decît noii pui de gostat ai literelor române.
Interpretarea morbidă, legată de acei copii, care ar sorbi cu lingura din ciorba răcită a gloriei mele de doi lei, frizează nebunia, dacă n-ar avea scuza surdului care aude doar ce-i convine. Puțină lume știe că Ana Blandiana e fudulă nu doar de o ureche, zîmbetul mecanic cu care încearcă să-și mascheze acest beteșug nedispărînd de pe buzele ei nici măcar atunci cînd discută lucruri dramatice. Nu ați observat cu cîtă fericire își dă ochii peste cap și ciripește despre condiția sa de cel mai interzis scriitor al Epocii de aur, cînd, călare pe un cotoi, aidoma Ioanei D’Arc, a încercat să răstoarne regimul?!
Curajul de a-l transforma în Cipollino pe criminalul care i-a pus cătușe tatălui său, pe vremea cînd calfa de cizmar se întorsese de la Moscova cu gradul de general-maior, spre a fi uns șeful politic al armatei și al securității, nu a rămas nerăsplătit. Mult prea simpaticul fiu al cepei, Motanul Arpagic, a fost retras din librării la ordinul unor dobitoci vigilenți care n-au înțeles că acel basm în versuri era singura operă omagială scrisă cu talent și cu o duioasă ironie la adresa celui mai iubit fiul al poporului. Atunci a gustat Ana Blandiana din dulceața interzicerii, care, vorba aia, a continuat să i se întîmple ca la păsări „de vreo două ori pe an”.
Îmi amintesc cum, la o aniversare a neasemuitului critic literar Ion Negoițescu, în anul 1977, am asistat la o scenă de zile mari. Ușor abțiguit, Nego ne-a reproșat tuturor celor care veniserăm să-i gîdilăm orgoliul că suntem lași, că n-avem curajul de a mîrîi împotriva sistemului, că ne dopăm cu apa chioară a rezistenței prin cultură, etc. etc. „Dar tu ce mare brînză ai făcut, amicul meu?!”, l-a întrebat fostul său coleg de școală sibiană Cornel Regman. „Eu pînă acum m-am sinucis de șapte ori!”, a răcnit Nego. Și nu glumea, fiindcă Ion Negoițescu chiar avea obiceiul de a se sinucide, odată la trei ani, în ziua de 23 August. După ce înghițea o poală de medicamente cu o sticlă de șampanie, îi telefona lui Ștefan Augustin Doinaș, anunțîndu-l că s-a sinucis în semn de protest față de intrarea trupelor sovietice în România. Lovit de panică, Doinaș suna la salvare și, după spălăturile de rigoare, îl aducea de la spital ușor mahmur, dar întremat.
Cînd a repetat în acea seară că el s-a sinucis de șapte ori, pișicherul Cornel Regman i-a zis-o de la obraz: „Ce tot încerci, dragul meu, să te sinucizi? Nu vezi că ești nemuritor?!”
Așa și cu hobby-ul  Anei Blandiana de a se juca una-două de-a interzisa, obicei de pe urma căruia a reușit să publice o roabă de cărți pînă în ultimul an de viață al Motanului Arpagic.
Mă așteptam în acea toamnă a disperării, cînd nu găseai un măr în tot Bucureștiul și cînd finul ei Andrei Dinescu mergea la grădiniță însoțit de patru băieți cu ochi albaștri, îndrăgostiți de opera tatălui său, pe care-l studiau îndeaproape, să vină și nașa într-o scurtă vizită pe strada Bitolia, cu o plasă de ionatane de la gospodăria de partid, că tare-i mai plăceau copilului biscuiții cu mere rase, numai că nu prea era în regulă să intri în borta năpîrcii trădătoare de țară, după ce ai ratat ocazia de a-i scăpa progenitura în scăldătoare.
Sfătuită de Gogu Rădulescu să-și taie ghearele și să-și pună plasturi pe gură, nășica a ținut în ’89 post negru de fin, că a fost tot anul ocupată să-și execute corectura la volumul din colecția „Biblioteca pentru toți”, care nu putea să apară decît cu aprobare specială de la Cabinetul numărul 2 al Elenei Ceausescu.
Alergică la solidaritate și la merele rase, Ana Blandiana s-a gîndit abia acum să-și recupereze conștiința opărită și să-l dea pe răzătoare pe tatăl lui Andrei.
Sărumîna, nășică!
Memorat



Chiar asa cine e? Cine stie?
Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul

Adevărul, de George-Andrei Cristescu, vineri, 12 martie 2021
https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/gabriel-liiceanu-atac-dur-adresa-mircea-dinescu-scandalagiul-vedeta-mitocanul-poftangiul-claun-isteric-1_604b39155163ec4271d0d61d/index.html
Gabriel Liiceanu, atac dur la adresa lui Mircea Dinescu: „Scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric”

„Scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii”, scrie filosoful Gabriel Liceanu pe platforma Contributors.ro, într-un text-replică la atacul lui Mircea Dinescu la adresa poetei Ana Blandiana.
„Judecând după nivelul nostru de civilizaţie la capătul celor treizeci de ani istorici de „tranziţie” pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinereţe scria versuri involte.
Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populaţia românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarităţii, a ţopeniei obraznice şi infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieţii profitului făcut cu preţul unei neruşinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluţiei” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate şi sacrificiu a sfârşit, prin contribuţia lui, ca prostituare a istoriei. Rar îţi e dat să vezi categoriile vieţii mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai voioasă de sub control. Puţini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, fiinţa morală a românilor, sădind în ei credinţa că sunt condamnaţi să trăiască într-un univers pocit şi populat cu oameni scălâmbi.
În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (şi mai ales cum face) în zilele revoluţiei din decembrie şi în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuţi nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de puşlama ordinară?
Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-şi că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piaţa Dorobanţi pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceauşescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” şi fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt şef al Uniunii Scriitorilor, a încercat  deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluţie de statul german cărturarilor români. Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii”, scrie filosoful, pe Contributors.ro.
Acesta continuă: „Nu avea pudori. La lansările de carte apărea golăneşte în compania tarafului de lăutari pe disonanţele căruia chefuise până-n zori. Cu aceeaşi dezinvoltură, la Cotroceni, îi cerea preşedintelui să intervină „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, să figureze şi un popas al grupurilor de vizitatori străini la moşia lui de pe malul Dunării.
Senzaţia pe care ţi-o lasă această „silabă imprimată pe dos” din cartea umanităţii e că s-a născut ca să demonstreze cât de calpă şi răstălmăcitoare poate fi gesticulaţia unui individ pe scena publică. În timp ce o colegă de breaslă făcea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocăniţe şi sfeclă în cârnaţi ţărăneşti.
Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”. Şi-a asumat pe faţă postura de derbedeu haios, s-a îmbrăcat ca atare, a vorbit ca atare, s-a purtat ca atare, învârtindu-şi brelocul cheii de la maşină pe policar, împroşcând calomnii şi sărind cu gura la oricine, dispreţuind pe faţă reguli şi legi, conducând maşina cu mâna dreaptă pe sticla de palincă şi aşternând un covor de seminţe scuipate din mers între ambreiaj şi accelerator.
În istoria ponosită a acestor ani va rămâne omul care a predat poporului român, cu har şi vervă, bădărănia, transformând estetica şi morala mahalalei în stil de viaţă comunitar”, concluzionează directorul editurii Humanitas.
Ana Blandiana relatează în cartea sa un dejun diplomatic din 1990, în prezenţa ministrului francez de Externe Roland Dumas, alături de Doina Cornea, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. Dumas a întrebat "dacă se ştie cine erau tinerii morţi la Intercontinental", iar Mircea Dinescu ar fi răspuns ironic: "Hitlerjungend/ Tineretul lui Hitler".
„Într-una dintre dimineţile acelui început, greu de înţeles de lume, care a fost luna ianuarie a anului 1990, am participat la primul şi, de altfel, ultimul mic dejun diplomatic din viaţa mea. Sosise la Bucureşti, pentru mai puţin de 24 de ore, ministrul de externe francez Rland Dumas şi prima întâlnire programată a fost cu câţiva opozanţi cunoscuţi ai vechiului regim. Au fost invitaţi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi eu”, scrie în volumul de amintiri Ana Blandiana.
În replică, Mircea Dinescu a publicat pe Facebook că Ana Blandiana "ticluieşte" în carte "imaginea monstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii care i-ar face dincolo de mormânt o concurenţă neloială". El afirmă că "hobby-ul  Anei Blandiana de a se juca una-două de-a interzisa" este un "obicei de pe urma căruia a reuşit să publice o roabă de cărţi până în ultimul an de viaţă al Motanului Arpagic", subliniind în final că scriitoarea "s-a gândit abia acum să-şi recupereze conştiinţa opărită şi să-l dea pe răzătoare pe tatăl lui Andrei". El încheie relatarea cu formula: "Sărumîna, năşică!", Ana Blandiana fiind naşa fiului lui Mircea Dinescu.




Adevărul, de Afrodita Cicovschi, ieri, 14 martie 2021
https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/replica-dinescu-atacul-liiceanu-singura-data-viata-l-am-facut-plinga-vad-nu-m-a-iertat-ziua-afront-1_604daa025163ec4271dfbe72/index.html?fbclid=IwAR0L4Uc_pnR4hDzYrVTHPK5gf-y_q3cBxJstBFb4frYUM9PFaQDR7zF98QE
Replica lui Dinescu la atacul lui Liiceanu: O singură dată în viaţă l-am făcut să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront

În replica sa la atacul dur al lui Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu scoate în evidenţă comportamentul „filosofului cu mînecuţe de contabil”, din perioada de dinainte şi de după Revoluţie, făcând referire inclusiv la vizita filosofului la fostul director SRI Virgil Măgureanu. Dinescu îl acuză de laşitate şi că nu ar fi fost un oponent activ al regimului Ceauşescu.

Redăm integral postarea de pe Facebook a lui Mircea Dinescu:
„Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop
Numai dracul şi-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleşu am ciordit la revoluţie sculele de bărbierit şi capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrâneţe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.
O singură dată în viaţă l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront. În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat şi cu figura uşor răvăşită, mi-a şoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare şi am plîns în hohote. Suntem nişte laşi, suntem nişte laşi...”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.
În Cartea albă a Securităţii există înregistrarea unei gărgăriţe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidenţial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea şi frigul din România. Împreună cu Andrei Pleşu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aştepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl ştie bine pe Ceauşescu şi că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minţi. „Gîndiţi-vă că aveţi copii la şcoală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de ruşinea de a tăcea ca laşii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toţi s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiştii copilul, lăsîndu-i doar pe copilaşii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluţiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel şi-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat şi sfoiegit, a încercat să şi-l tragă pe cap după căderea comunismului.
Mult mai tîrziu, Andrei Pleşu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproşat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ţi că noi doi şedeam liniştiţi la tine în curte şi convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă laşi baltă şi fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un ţigan prin faţa casei tale spoitingiri!” Trecut-au anii şi golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societăţii de consum, cu o mînă pe volan şi cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.
Făcînd o comparaţie între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultăţii de Ziaristică de la Ştefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaţ pe nări iarba idealismului. Că nu oricine îşi putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătuşa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, să-şi plimbe cu atîta candoare cămila fiinţei prin oaza de libertate a Facultăţii de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanţuri la cursuri. Şi în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenţilor despre civilizaţia untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.
Stau şi mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică şi i-am pus părul pe moaţe Anei Blandiana, adică muşteriilor care au tăbărît pe mine din senin.

Secretul lui Bachus, cu Gabriel Liiceanu in rolul principal
După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoşii cărora le-a servit ultima împărtăşanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproşi.   În şiragul strălucitor al despărţirilor post-goetheene, mărgica vineţie pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-şi vadă victimele rămase în viaţă.
Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ţinta unor nesfîrşite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.
Tîrît de Andrei Pleşu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăieşte parcă în faţa unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiţi să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele şi de a-l sorbi pe cel din faţa lui Măgureanu, dejucînd astfel intenţia malefică a directorului SRI.
La cîteva zile după atentatul eşuat se trezeşte la uşă cu mesagerul diavolului, care îi pune în braţe drept plocon o lădiţă cu şase sticle de catran învechit în beciurile instituţiei.
Aşa cum vitriolul Miţei Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu vieţile oamenilor de dragul unui experiment ştiinţific, aşteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculiţel asupra şoriceilor dalbi din laboratorul societăţii civile. Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohanniceşte „Ghinion!”. Căci, plini de recunoştinţă, cobaii chercheliţi păreau a-i cerşi din priviri încă o butelcuţă.
Dacă membrii Grupului ar fi căzut laţi în ziua aceea, România şi-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-şi fractureze conştiinţa cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuşi domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.
În locul cartofului străpuns de-o ţepuşă am fi avut astăzi în Piaţa Revoluţiei un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Ţarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, îşi strînge la piept pisoiaşii pe care el însuşi i-a omorît.  Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:
“Şi totuşi, starea de alertă în privinţa directorului proaspăt înfiinţatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la uşa apartamentului meu din Intrarea Lucaci şi îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiţă cu şase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiţei cîteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa.
Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele şi am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat uşurat. Pleşu avusese dreptate: eram paranoic.”
Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul



Fotografia e de ieri, 15 martie 2021.
Memorat
  • NVal
  • Hero Member
  • *****
  • Deconectat Deconectat
  • Mesaje: 6030
  • Vezi Profilul



Știe cineva, o fi adevărată infomația?
Memorat


www.orizzonticulturali.it/ro_recenzii_Guido-Barella.html


De curând a apărut şi în limba română volumul În căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea (traducere de Cristina Andrei, Editura Corint, Bucureşti), scris de jurnalistul Guido Barella de la cotidianul „Il Piccolo” din Trieste. Ediţia italiană a cărţii a fost publicată anul trecut sub titlul La tortura del silenzio. Storia di Marius Oprea, cacciatore dei criminali di regime la cunoscuta editură San Paolo din Milano.
Din întâlnirea jurnalistului italian cu Marius Oprea s-a născut nu doar o mare prietenie, ci şi o impresionantă mărturie despre ororile regimului comunist şi deopotrivă despre vicisitudinile recuperării acestei memorii istorice, mărturia fondatorului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Publicăm în continuare un extras din cartea lui Guido Barella.

De la Sibiu la Braşov sunt aproape o sută cincizeci de kilometri. Drumul se întinde în inima României, la limita de miazăzi a Transilvaniei, la poalele Carpaţilor, munţii contelui Dracula. Marius Oprea se întoarce acasă. Singur. Şi-a condus soţia şi fiul de trei ani până la ghişeul de control al documentelor din aeroport. I-a văzut dispărând prin poarta de detectare a metalelor, către aceea de îmbarcare. Zborul acela spre Germania avea să le schimbe viaţa.
Aeroportul din Sibiu este un paralelipiped lung şi scund, numai din ciment şi sticlă, asemănător cine ştie câtor alte sute de aeroporturi din toate părţile lumii, cu excepţia unor improbabile inserţii de culoare morcovie, care decorează pereţii interiori. Singurul corp care se detaşează prin înălţime este turnul de control.
O mână de avioane pleacă de aici în fiecare zi. Câte un zbor intern, către Bucureşti (sunt mai puţin de trei sute de kilometri cu maşina, dar fără autostradă, se fac într-o veşnicie) şi spre Germania în special, dar şi către Austria sau Italia. În ziua aceea din 2007, pe afişajul luminos era anunţată cursa către Germania. Printre pasageri aveau bilet şi acea mamă cu băieţelul său.
Marius i-a însoţit de la Braşov, unde trăiesc. Unde trăiau. Trotuarul lung din faţa aeroportului este plin de oameni; răzoarele înflorite colorează spaţiul mai departe. Parcarea. Aici „Plecările”. Puţin mai departe, „Sosirile”. Taxiurile opresc, se descarcă bagaje, şoferii aşteaptă plata şi apoi, repede pleacă mai departe. Trotuarul este aglomerat. Oameni de afaceri cu laptop-uri sub braţ, emigranţi care vin şi pleacă, familii care se despart cu lungi îmbrăţişări şi vorbe de rămas-bun, glume ori vreo lacrimă. Valize, cărucioare, ultima ţigară pentru că este ştiut, până la destinaţie nu se va mai putea fuma. Ultima ţigară şi pentru a încerca să risipeşti tensiunea: pentru familia Oprea, check-in-ul deschide uşa către o altă viaţă, atât pentru Marius care rămâne, cât şi pentru soţia şi fiul lor, care pleacă.
Marius şi soţia sa – valizele se află deja în cărucior, copilul în braţele tatălui – au decis. Au vorbit îndelung, aproape în fiecare seară după ce s-au întors de la lucru. Au ales şi aşa trebuie să facă. În definitiv nu există nicio altă posibilitate. Ochii, ochii lor îi trădează. Doar pentru băieţel totul este o joacă: zborul cu avionul este o distracţie ca nicio alta. Tata şi mama, totuşi, ştiu că nu este vorba doar despre o altă Ţară în care îşi vor creşte copilul. Ei ştiu că va fi o altă viaţă. Una pe care o vor trăi departe unul de celălalt, despărţiţi.
După check-in, ultimul zâmbet prin poarta de control a poliţiei de frontieră. Marius îşi coboară privirea şi se întoarce în parcare. Maşina, întoarcerea acasă, la Braşov. Singur. Ochii aţintiţi la drum, mintea şi inima rămase pe aeroport. (...)

De când comunismul a fost alungat de Revoluţia din 1989, Marius Oprea şi-a ales o meserie absolut neobişnuită. El, care este de profesie istoric şi arheolog, a vrut să continue săpăturile în trecutul României, dar în acela recent, pentru a readuce la lumină crimele Securităţii, gropile comune fără cruce, mormintele victimelor poliţiei secrete a regimului care avea sarcina de a menţine în picioare acel Stat – pentru a folosi cuvintele scriitoarei românce, distinsă cu premiul Nobel, Herta Müler – „care se definea ca dictatură şi care era o schelărie alcătuită din deprimare şi suferinţă”. O meserie care era încă o misiune incomodă chiar dacă, în anul 2007 România întorsese de optsprezece ani pagina şi democraţia ar fi trebuit să se fi maturizat de acum. Ar fi trebuit. Pentru că misiunea pe care şi-a asumat-o i-a adus numai duşmani, ameninţări şi violenţă, determinându-l să ia decizia de a-şi pune la adăpost soţia şi fiul, departe, în Germania, după ce ea a fost agresată în mai multe rânduri, iar el a fost ameninţat direct cu răpirea copilului... Şi, în timp ce maşina aleargă spre aeroportul din Sibiu, mâncând kilometru după kilometru, pe drumul abia parcurs, gândul zboară către acele momente, când şi-a văzut prima oară soţia lovită pentru a-l convinge pe el să renunţe, să se întoarcă la cercetarea preistoriei şi antichităţii romane, pasiunea sa din Universitate.
Femeia şi copilul fuseseră opriţi mai întâi după ultimul control. (...)

Femeia şi copilul vor pleca. Avionul va decola lăsând în urmă, dincolo de ferestrele mici, munţii şi pădurile pe care Marius le iubeşte atât de mult, în care îşi află refugiul şi pacea atunci când nu mai face faţă dificultăţilor şi are nevoie de tihnă. Casa cea nouă a dragilor săi va fi în Germania şi nu va fi doar una. Vor fi multe, cel puţin patru, în primii ani şi totdeauna în localităţi mici. La fel cum se întâmplă în cazurile schimbărilor de identitate, totdeauna sub protecţia poliţiei. O fugă nesfârşită de un trecut care nu mai trece.
Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţia care a abolit dictatura comunistă în România şi, cu toate astea, există o familie pribeagă în Germania, în aceleaşi condiţii în care, exact cu două decenii înainte, în 1987, cu Ceauşescu încă la putere, trăise Herta Müller, scriitoarea româncă de etnie germană, care în 2009 câştigase premiul Nobel pentru literatură. Müller a fost silită să părăsească „o Ţară pe care regimul o ridicase pe dispreţul fiinţelor umane, programând frica şi construind cimitire”, iar acea soţie şi acel copil fugiseră, în fond, pentru aceleaşi motive. Chiar dacă dictatura nu mai există de-acum, de multă vreme. Chiar dacă suntem, de acum, într-un alt secol sau, mai mult, într-un alt mileniu. Chiar dacă afişele lipite în oraş amintesc faptul că Sibiul în acel an, 2007, este una dintre capitalele culturii europene. Acel ultim episod de la aeroport, demonstrează că, în fond, „programarea fricii” nu a fost niciodată clasată în arhivă. Pentru că, ce a fost acea scenă de film de tipul James Bond, dacă nu un avertisment, un mod extrem de explicit de a spune „află că noi ştim, te controlăm şi te vom controla mereu, chiar dacă veţi pleca în străinătate”?
„În 1991, când am început, să desfăşor cercetări privind infracţiunile înfăptuite de Securitate, am început să reflectez la ceea ce s-a întâmplat cu noi ca popor român, apoi cu noi ca indivizi. Şi acum misiunea mea şi a prietenilor cu care colaborez este să facem astfel ca rămăşiţele victimelor regimului să poată primi măcar binecuvântarea din partea unui preot şi să se poată odihni, în sfârşit, în pace, la umbra unei cruci”. Aşa îşi explică Marius Oprea alegerea acestei vieţi, el, care în 1989, anul revoluţiei române, abia împlinise 25 de ani şi care acum a încărunţit înainte de vreme. El, ai cărui ochi vorbesc chiar şi atunci când tace şi ale cărui tăceri sunt totdeauna încărcate de tensiune şi emoţie. El care este serios şi determinat, după ce şi-a dat licenţa în istorie medie în 1988 şi în 2002 şi-a susţinut teza de doctorat în istoria Securităţii cu o lucrare intitulată Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964), „pentru a fi legitimat în munca pe care o desfăşor şi a deveni în felul acesta un element de referinţă la nivel academic”. În realitate, în ciuda titlurilor universitare, „misiunea” sa în România este una supărătoare, chiar dacă se desfăşoară cu sprijinul şi sub supravegherea procuraturii militare. Chiar dacă poliţia este totdeauna prezentă atunci când Marius şi echipa sa de arheologi sapă în zonele indicate de memoria micilor colectivităţi şi chiar dacă guvernul a creat, la iniţiativa sa, în 2005, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, încredinţându-i-l lui. Funcţiona şi continuă să o facă foarte bine această „maşină de cercetare”, astfel încât ziarele l-au supranumit „vânătorul de securişti”, pentru că „securişti” erau apelaţi în România toţi cei care făceau parte din poliţia secretă, anume Securitatea, care, în anii lungi ai dictaturii comuniste, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până în 1989, ştia totul, controla totul, decidea totul, ţinând ţara suspendată într-o alveolă ruptă de realitate, fiindcă în România de atunci nimic nu putea fi aşa cum ar fi trebuit cu adevărat să fie. „Vânătorul de securişti”... În realitate misiunea sa era şi este alta: să descopere, mai mult decât „pe securişti”, crimele înfăptuite de Securitate şi să dăruiască morţilor o înmormântare demnă, un mormânt cu o cruce la umbra căreia rudele lor să poată rosti o rugăciune.
„În România”, spune Marius Oprea, „nici astăzi nu există o adevărată voinţă politică pentru a cerceta în profunzime aceste crime, pentru că nu se doreşte ca tot ceea ce s-a întâmplat să fie recunoscut drept ceea ce este în realitate: un martiriu. Nu se doreşte validarea adevărului că avem de a face cu un holocaust, cu o crimă împotriva umanităţii. Şi nu se doreşte acest lucru pentru un motiv simplu: în România există problema obiectivă a continuităţii: părinţii celor care conduc astăzi sunt aceia care conduceau ieri. Pentru mine este limpede un lucru: o crimă împotriva acelora care  apărau libertatea şi luptau contra comunismului în România nu e cu nimic diferită de aceea comisă de nazism împotriva evreilor. Nu este o problemă care se rezumă la Steaua lui David sau la cruce: oasele sunt toate la fel. Sunt oase de oameni, sunt oase de martiri. Şi nu e nici măcar o problemă de cifre, mai mari sau mai mici. Martirii nu sunt statistici, martirii sunt persoane: fiecare număr este un om şi fiecare om are povestea lui. Nu are importanţă câte victime au fost, are importanţă actul executat de Securitate sau, mai exact, de o instituţie a Statului; de o piesă a Statului care şi-a trădat, cetăţenii. Iar eu trăiesc cu conştiinţa şi tristeţea că oricum nu voi putea face niciodată dreptate pentru toţi”.
Da, a funcţionat şi funcţionează „maşina de cercetare” pornită de Marius Oprea, cu care colaborează colegi arheologi în munca de teren, dar şi medici legişti pentru analizarea rămăşiţelor care sunt exhumate şi chiar şi un general, procuror militar, astăzi retras la pensie, care sapă în arhive, puricând documentele cele mai tainice. Toată această muncă a dat şi dă bătaie de cap, chiar dacă securiştii pot moţăi liniştiţi, pentru că niciun procuror civil sau militar nu va veni să-i caute prea curând; pentru legea românească, aceste crime ale lor sunt clasificate ca omucideri, dar omucideri „de drept comun”, de acum prescrise pentru că au trecut deja douăzeci şi cinci de ani. (...) În clipa de faţă, numai rămăşiţele a puţin peste cinzeci de oameni sunt aduse la lumină; lor li s-a dăruit o îngropare creştină. O picătură în ocean, dacă ne gândim că Marius Oprea lucrează acum la o listă nominală a victimelor regimului şi a ajuns deja la cifra 617.816 persoane încarcerate, trimise în lagăre sau cu domiciliu forţat. După alte documente – încă în fază de cercetare – s-ar putea atinge cifra de două milioane de persoane, care au suferit persecuţii sub diferite forme. Două milioane de oameni persecutaţi, numeroşi ucişi, prin acţiunea directă sau indirectă a regimului comunist.
În ciuda acestor lucruri, Marius Oprea deranjează şi „programarea fricii” continuă să fie o practică. Viaţa lui Marius şi a familiei sale este o dovadă. (...)

Guido Barella
(nr. 4, aprilie 2015, anul V)



Memorat
Pagini: 1 ... 194 195 [196] 197
Schimbă forumul: